Cuvântul „drept”este polisemantic, acesta putând căpăta, în funcţie de contextul în care este folosit, diverse accepţiuni.
Etimologic, cuvântul românesc drept derivă din latinescul directus, cu sensul de drept, de-a dreptul, în linie dreaptă. De-a lungul timpului s-a păstrat această formă sonoră fiind conservat însă sensul conotativ, metaforic, al etimonului “directus”. Cu aceeaşi semnificaţie, conceptul drept este întâlnit şi în alte limbi de sorginte latină : droit- francezi, dritto- italieni, derecha - spanioli, etc. Romanii foloseau, pentru ceea ce numim în prezent drept un alt cuvânt, şi anume jus, care provine, potrivit unor autori[1], de la jubere- a porunci iar, potrivit altor autori[2] de la sanscritul ju – legătură, dreptul fiind ceea ce leagă pe toată lumea. Derivat etimologic din cuvântul jus este, în limba română, adjectivul juridic, care circumstanţiază diverse ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială: raporturi juridice, acte juridice, răspundere juridică, etc.
Jurisconsulţii romani, inspiraţi, cu precădere, din filozofia stoică, au definit dreptul după conţinutul acestuia, celebră fiind definiţia potrivit căreia „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jus cuique tribuere”[3]adică a trăi cinstit, a nu face rău nimănui, a da sau recunoaşte fiecăruia ceîi aparţine şi ce i se cuvine. În această concepţie, dreptul semnifică, aşadar, justiţie şi echitate, suprapunându-se moralei şi ocrotind aceleaşi valori. Aceeaşi concepţie care nu distinge între drept şi morală fundamentează şi definiţia dată, în antichitate, de Celsus : Jus est ars boni et aequi – dreptul este arta binelui şi a echităţii, şi care se regăseşte şi în lucrări elaborate în secolul XX- Jéllinek - „Dreptul este un minimum de etică”[4]
De –a lungul timpului, definirea dreptului a preocupat atât pe jurişti, cât şi pe filozofi, care, în lucrările lor, au oferit diverse perspective asupra a ceea ce se înţelege prin drept. S-au încercat definiţii după ce conţine dreptul, după izvoarele acestuia, sau definiţii formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice. Nu vom insista asupra acestor definiţii, care ar putea fac obiectul unei lucrări mai ample şi cu un alt profil, mai apropiat de filozofia juridică decât de teoria generală a dreptului.
Sintetizând ideile exprimate în doctrină în acest sens, putem spune că, din perspectivăjuridică, cuvântul drept are următoarele sensuri principale:
- ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniul social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;
- drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea organizată şi a cărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a autorităţii publice; în corelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice active (în vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate;
- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de a pretinde o asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes, în cadrul unui raport juridic concret;
- drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice din diferite sfere ale relaţiilor sociale
- drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată a litigiilor şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a dreptului material.[5]
Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se foloseşte conceptul fără vreo altă determinare. În vorbirea curentă însă, când vorbesc despre drept, oamenii se referă la dreptul subiectiv – drept de proprietate, dreptul la muncă, etc. S-a arătat în acest sens[6] că raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv poate fi exprimat astfel: dreptul obiectiv are o existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe când drepturile subiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul căruia sunt consfinţite generic. Astfel, dreptul de proprietate este un drept subiectiv, fiind facultatea recunoscută unei persoane de a uza şi de a dispune de un lucru în mod absolut şi exclusiv. Normele care determină în ce constă şi cum se exercită dreptul de proprietate fac parte din dreptul obiectiv.
Tratatele de drept relevă faptul că dreptul nu este doar o ştiinţă, ci şi o artă[7] , adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul - arta legiuitorului de a selecta din din ansamblul trebuinţelor sociale pe acelea care corespund unor nevoi reale; arta judecătorului de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul acesteia, a avocatului de a susţine o cauză, etc.
[1]Accareas, Precis de droit romain, Prolégomènes, în A. Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului –reeditare – Lumina Lex 1999, p.41
[2]Ihering, Esprit du droit romain, I, p.219, idem
[3]Ulpian, Digeste, idem
[4]Die socialistiche Bedeutung vom Recht, p.42, idem
[5]Radu I Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, All Beck , 2001, p.32
[6]idem
[7]Nicolae Popa , Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea, op. cit., p. 31