Drept

Din analiza prevederilor art. 271 alin. 1 din Codul muncii, rezultă că, pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba;
2. fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa;
3. prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;
4. raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
5. vinovăţia salariatului.
6. Calitatea de salariat la angajatorul păgubit.

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, este necesar ca persoana vinovată de producerea pagubei să se găsească într-un raport juridic de muncă chiar cu angajatorul prejudiciat (salariaţii au obligaţia să repare prejudiciul cauzat angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor).

De la această regulă au fost evidenţiate şi unele excepţii: există anumite categorii de persoane care, deşi nu au calitatea de salariat, răspund patrimonial conform prevederilor Codului muncii (spre exemplu, în cazul în care paguba a fost descoperită după încetarea contractului individual de muncă, adică după încetarea calităţii de salariat în unitatea păgubită).

Răspund patrimonial şi ucenicii, care îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de muncă, precum şi salariaţii care au încheiat cu angajatorul contracte de calificare profesională sau de adaptare profesională (art. 198-204 din Codul muncii).

S-a apreciat că salariatul agentului de muncă temporară nu răspunde patrimonial faţă de utilizator pentru prejudiciul produs în timpul misiunii de muncă temporară şi în legătură cu aceasta. Utilizatorul poate formula acţiune în despăgubiri împotriva agentului de muncă temporară (angajatorul salariatului vinovat), în baza contractului de punere la dispoziţie (contract comercial). Agentul de muncă temporară poate, subsecvent, regresa împotriva propriului salariat, în conformitate cu art. 270 din Codul muncii.

1. Fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa.

Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă în conţinutul căruia sunt incluse, pe lângă obligaţiile concrete, specifice naturii, funcţiei, felului şi locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi şi alte acte normative.

Angajatorul trebuie să dovedească ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare ori cu întârziere a creat prejudiciul respectiv.

Potrivit art. 270 alin. 2 din Codului muncii, salariaţii nu răspund de pagubele provocate în caz de forţă majoră şi în situaţia oricăror cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

Pentru a interveni răspunderea patrimonială, este necesar ca fapta care a produs paguba să fie în legătură cu munca prestată. S-a apreciat că noţiunea de faptă săvârşită “în legătură cu munca” este mai largă decât aceea de fapta săvârşită “în exercitarea muncii”. Ea cuprinde şi absenţele de la locul de muncă, dacă sunt cauzatoare de daune, precum şi orice alte fapte omisive faţă de obligaţiile de serviciu. Chiar dacă fapta a fost săvârşită “în timpul muncii” sau a fost posibilă numai pentru că autorul ei avea calitatea de salariat, ea nu antrenează răspunderea patrimonială, ci răspunderea civilă propriu-zisă, ori de câte ori nu are legătură cu atribuţiile de serviciu.

Răspunderea patrimonială este întotdeauna o răspundere personală, pentru fapta proprie. Răspunderea unor persoane cu funcţii de conducere alături de cei care au comis paguba sau în locul lor, în solidar sau în subsidiar, nu reprezintă excepţii de la principiul răspunderii personale. În aceste situaţii persoanele în cauză nu răspund pentru faptele altora, ci pentru faptele lor proprii (spre exemplu, în cazul încadrării unui gestionar fără respectarea dispoziţiilor legale, darea unor dispoziţii greşite, neexecutarea obligaţiei de a constitui şi reţine de la gestionari garanţiile legale, neasigurarea condiţiilor de securitate sau a asistenţei tehnice solicitate în scris de gestionari etc.). De asemenea, cei care au adus prejudicii angajatorului prin efectuarea unor plăţi nelegale sau prin nevalorificarea în termenele legale a dreptului acestuia de a solicita despăgubiri, răspund subsidiar (în măsura în care creanţa nu mai poate fi recuperată), dar tot pentru o faptă proprie (încălcarea cu vinovăţie a atribuţiilor de serviciu).

Prejudiciul a fost definit ca o modificare negativă a patrimoniului realizată prin diminuarea activului ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite (degradare, pierdere, rebuturi, consumuri nejustificate de materii prime, materiale, piese de schimb etc.) sau prin creşterea pasivului (ca de exemplu, în cazul plăţii unor amenzi sau penalităţi de care sunt vinovate persoanele încadrate în muncă).

În conţinutul prejudiciului intră atât paguba efectivă, cât şi beneficiul nerealizat.

În literatura de specialitate au fost subliniate condiţiile pe care prejudiciul trebuie să le întrunească în mod cumulativ pentru a da naştere răspunderii.

Astfel, prejudiciul trebuie să fie real şi cert. Evaluarea pagubei trebuie să se stabilească pe baza unor date economice concrete, salariatul neputând fi ţinut să răspundă pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului.

În ceea ce priveşte caracterul de certitudine al prejudiciului, acesta implică determinarea întinderii lui prin evaluarea precisă într-o sumă de bani. Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neîndoielnic întinderea cuantumului pagubei.

Astfel, neintroducerea unei acţiuni sau neexercitarea căilor legale de atac de către jurisconsult nu atrage răspunderea sa patrimonială decât în acele cazuri în care se face dovada că pretenţiile unităţii erau întemeiate.

Prejudiciul trebuie să fie cauzat direct angajatorului. Prejudiciul poate fi produs în patrimoniul angajatorului direct, printr-o faptă ilicită în legătură cu executarea contractului de muncă şi indirect, când în calitatea sa de comitent, angajatorul este chemat să despăgubească un terţ pentru daunele produse acestuia de către salariat printr-o faptă săvârşită cu prilejul executării atribuţiilor de serviciu.

Când angajatorul este chemat să răspundă faţă de un terţ pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, răspunderea salariatului se stabileşte potrivit Codului muncii, cu excepţia cazului când fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie şi infracţiune. Terţul lezat nu are acţiune direct împotriva salariatului decât în cazul în care fapta ar constitui şi infracţiune.

Prejudiciul trebuie să fie material. Aceasta condiţie rezultă expres din art. 270 alin. 1 al Codului muncii, conform căruia salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului.

Deoarece răspunderea patrimonială are loc „în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale”, înseamnă că angajatorului i se cuvin, deosebit de creanţa propriu-zisă, şi dobânzi. De asemenea, se poate solicita actualizarea creanţelor în funcţie de indicele de inflaţie. Prin contracte colective şi/sau individuale de muncă se pot stabili clauze de exonerare sau de limitare a răspunderii.

1. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Prin raport de cauzalitate se înţelege legătura necesară dintre două fenomene, dintre care unul (cauza) îl precede şi determină pe celalalt (efectul). Acest raport trebuie să existe pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a salariatului.

1. Vinovăţia.

Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia autorului faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului. Legea nu prevede nici o excepţie de la acest principiu.

Vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii, constă în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de fapta sa cât şi faţă de consecinţele ei păgubitoare.

Ca şi în dreptul civil, răspunderea patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele vinovăţiei (intenţie, directă sau indirectă, imprudenţă sau neglijenţă) şi indiferent de gradul culpei (foarte uşoară, uşoară sau gravă). Cu unele excepţii (spre exemplu, paguba cauzată de mai mulţi salariaţi - art. 271 din Codul muncii), pentru răspunderea patrimonială, distincţia dintre formele şi gradele vinovăţiei nu produce efecte întrucât salariatul răspunde chiar şi în cazul în care culpa sa a fost foarte uşoară (culpa levissima).

Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispoziţii de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă. De la aceasta regulă există unele excepţii, în cazurile în care se aplică prezumţia de vinovăţie (spre exemplu, în cazul constatării unor lipsuri în gestiune).