Drept

Dreptul muncii reprezintă acea ramură autonomă a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale individuale şi colective de muncă ce se stabilesc între angajatori şi salariaţi.

Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de:

1. domeniul distinct de reglementare (un grup de relaţii sociale cu un obiect, conţinut şi trăsături proprii);
2. metoda particulară de reglementare a relaţiilor care formează obiectul acestei ramuri.

Dreptul muncii este alcătuit, în principal, din norme juridice cu caracter imperativ; această trăsătură este de natură să conducă la crearea unui regim juridic unitar şi la asigurarea realizării drepturilor pe care le atrage calitatea de salariat.

Din definiţia dreptului muncii reiese că obiectul acestuia îl constituie raporturile de muncă izvorâte din contractele de muncă (individuale şi colective) şi raporturile juridice conexe acestora. Prin urmare, ne preocupă în principal relaţiile sociale generate de încheierea, nulitatea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor de muncă.

Raportul juridic de muncă poate fi individual (relaţia prin care o persoană fizică se obligă, în exercitarea dreptului său constituţional la muncă, să presteze o anumită muncă în folosul şi sub autoritatea unei alte părţi care, la rândul său, se obligă să remunereze munca şi să asigure condiţii corespunzătoare desfăşurării normale a activităţii) sau colectiv (relaţia socială stabilită între patroni sau organizaţii patronale şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicat sau în alt mod prevăzut de lege, ori organizaţii sindicale, relaţie prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii ale părţilor sau se încearcă armonizarea intereselor lor).

• §2. Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă

În literatura de specialitate este general acceptat că raportul juridic de muncă prezintă anumite trăsături specifice care îl deosebesc de alte raporturi juridice care presupun prestarea unei anumite activităţi:

• subiectul care se obligă să presteze munca este întotdeauna o persoană fizică, iar subiectul în favoarea căruia se prestează munca poate fi o persoană juridică (de regulă) sau fizică;
• raportul individual de muncă este unul bipartit, fiind exclusă pluralitatea de

subiecte;

• prestarea muncii sau punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă exprimă exercitarea liberă, realizarea dreptului la muncă;
• raportul juridic de muncă este unul personal (intuitu personae) atât în ceea ce îl priveşte pe salariat cât şi în ceea ce îl priveşte pe angajator;
• obligaţia de a presta munca trebuie executată personal de cel ce şi-a asumat-o, această obligaţie neputând fi îndeplinită prin reprezentant;
• raportului juridic de muncă presupune subordonarea faţă de angajator a celui care prestează munca;
• forţa de muncă se consumă în procesul muncii prin prestaţii succesive care au caracter ireversibil;
• raportul juridic de muncă presupune obligaţia de a pune la dispoziţia angajatorului forţa de muncă şi nu în mod necesar obligaţia de a obţine un anumit rezultat;
• munca prestată trebuie să fie retribuită conform legii şi negocierii părţilor;
• raportul juridic de muncă presupune protecţia multilaterală a salariatului;
• raportul juridic de muncă are ca izvor contractul de muncă.
• §3. Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele interne ale dreptului muncii pot fi împărţite, în raport de natura lor intrinsecă şi nu de conţinut sau de obiectul reglementării, în două categorii principale:

1. izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia, legile, hotărârile Guvernului etc.)
2. izvoare specifice dreptului muncii (contractele colective de muncă, statutele profesionale, regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele interne ş.a.).

În măsura în care România a devenit parte la diferite reglementări internaţionale care privesc relaţiile sociale de muncă (convenţii, pacte, acorduri), se consideră că şi acestea fac parte din izvoarele dreptului muncii.

Izvoare comune cu izvoarele altor ramuri de drept.

• Constituţia este un izvor important pentru dreptul muncii deoarece:
• unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt legate de muncă interesând astfel dreptul muncii (dreptul de asociere, dreptul la protecţia muncii, dreptul la grevă etc.);
• principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar texte constituţionale (neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, negocierea condiţiilor de muncă, dreptul la odihnă etc.).
• Codul muncii - Legea nr. 53/2003 (lege organică).
• Alte legi. Sunt izvoare ale dreptului muncii şi alte legi care au ca obiect de reglementare relaţii sociale de muncă (spre exemplu: Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale etc.).
• Hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului:
• Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 29.06.2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 (Codul muncii); Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;
• Ordonanţa nr. 39/1994 privind îmbunătăţirea coeficienţilor de ierarhizare a salariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar (republicată în 1996 cu modificările şi completările ulterioare) şi Ordonanţa nr. 29/1995 privind plata drepturilor cuvenite salariaţilor din administraţia publică, alte unităţi bugetare din regiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat cu modificările şi completările ulterioare ş.a.
• Hotărârea nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului; Hotărârea nr. 161/2006 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor, H.G. nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă ş.a.
• Ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii celorlalte organe centrale (Ordinul nr. 245/2003 privind aprobarea categoriilor de personal şi a locurilor de muncă pentru care durata zilnică a timpului de muncă este mai mică de 8 ore, Ordinul nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului- cadru al contractului individual de muncă, modificat şi completat, etc.).
• Decretele-lege.
• Izvoarele internaţionale.

În primul rând, pot fi menţionate convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificate de România (Organizaţia Internaţională a Muncii a fost constituită în anul 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles). De asemenea, interesează convenţiile încheiate cu alte state prin care sunt reglementate aspecte din domeniul muncii (de exemplu, Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania în legătură cu ocuparea forţei de muncă pentru ridicarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă (Convenţia privind personalul muncitor oaspete), aprobată prin H.G. nr. 402/1992 şi Convenţia dintre Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din România şi Ministerul Muncii şi Problemelor Sociale din Republica Cehă privind colaborarea în domeniile muncii, politicii sociale şi politicii utilizării forţei de muncă din 6 octombrie 1994, aprobată prin H.G. nr. 745/1994).

Mai trebuie amintite: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană.

În principal, prin aceste acte internaţionale, statele semnatare s-au obligat să garanteze: dreptul la şanse egale şi tratament egal în materie de muncă şi de profesie; dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii; dreptul lucrătorilor de a lua parte la stabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă; dreptul persoanelor în vârstă la protecţie socială ş.a.

Ca urmare a dobândirii de către România a statutului de membru al Uniunii Europene trebuie să se aibă în vedere şi actele normative specifice (ex. directivele şi regulamentele Consiliului Europei).

Izvoare specifice dreptului muncii

1. Contractele colective de muncă. Începând cu anul 1991, şi mai ales sub imperiul Legii nr. 130/1996 (republicată în 1998), contractele colective de muncă au devenit unele din cele mai folosite şi importante izvoare ale dreptului muncii.
2. Statutele profesionale şi disciplinare. Datorită specificităţii unor activităţi, pentru anumite categorii de salariaţi s-a impus reglementarea muncii acestora prin intermediul statutelor profesionale sau prin statute disciplinare.
3. Regulamentele de organizare şi funcţionare.
4. Regulamentele interne. Potrivit art. 258 din Codul muncii, regulamentul intern cuprinde cel puţin următoarele categorii de dispoziţii: a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii; b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii; c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi al salariaţilor; d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor; e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate; f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile; g) reguli referitoare la procedura disciplinară; h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice.

Calitatea de izvor de drept derivă din faptul ca regulamentul este emis în baza unor prevederi legale şi cuprinde norme de conduită obligatorii în cadrul unităţii.

• §4. Principiile dreptului muncii

Principiile fundamentale ale dreptului muncii reprezintă acele reguli de bază, idei călăuzitoare ale reglementării relaţiilor de muncă, ale interpretării şi aplicării acestor reglementări care, prin consacrarea lor legală, capătă forma unor reguli obligatorii de conduită.

Dreptul muncii este guvernat de două categorii de principii:

1. principii fundamentale comune întregului sistem de drept: principiul democraţiei; principiul legalităţii; principiul egalităţii în faţa legii; principiul separaţiei puterii în stat ş.a.
2. principii fundamentale specifice dreptului muncii: neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii; garantarea negocierii condiţiilor de muncă - colectivă şi individuală; disciplina muncii; perfecţionarea pregătirii profesionale; dreptul la odihnă; dreptul la protecţia muncii; dreptul la asociere în sindicate; dreptul la grevă.

Prin Codul muncii, în capitolul al doilea, sunt stabilite o serie de principii fundamentale. Astfel:

• libertatea muncii este garantată şi dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

În consecinţă, urmărindu-se a se da expresie şi reglementărilor internaţionale în materie, munca forţată este interzisă. Prin „muncă forţată" urmează a se înţelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau pentru care persoana nu şi- a exprimat consimţământul în mod liber. În acelaşi timp, se precizează că nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice: a) în temeiul legii privind serviciul militar; b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;

1. în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii; d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte si, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia. În fine, libertatea muncii şi dreptul la muncă presupun şi posibilitatea ca cetăţenii români să se încadreze în muncă în celelalte state membre ale Uniunii Europene, precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte.

• în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală este interzisă. Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criterii de sex, cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.

Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile enumerate, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii. Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele enumerate, dar care produc efectele unei discriminări directe.

• orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare; tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.
• salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.
• relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei- credinţe; drept urmare, pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.