Drept

Conform art. 269 din Codul muncii, aceasta este o formă de răspundere antrenată în conformitate cu normele şi principiile răspunderii civile contractuale. Prin urmare, în baza art. 295 din Cod se vor aplica şi dispoziţiile legislaţiei civile în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul răspunderilor raporturilor de muncă.

Regula este că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta din urmă a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.

Pentru a interveni răspunderea angajatorului trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

1. să existe fapta ilicită a patronului, o acţiune sau o inacţiune; acestea pot fi săvârşite fie în mod direct dacă patronul este persoană fizică, fie în mod indirect, în cazul angajatorului persoană juridică, prin organele sale de conducere sau de către orice alt salariat care acţionează în calitate de prepus al unităţii;
2. salariatul să fi suferit un prejudiciu în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Deşi art. 269 se referă la prejudicii de natură materială, nu trebuie să se înţeleagă că legiuitorul a exclus prin aceasta posibilitatea reparării de către angajator a unui prejudiciu moral. Prejudiciul cuprinde atât paguba efectiv produsă, cât şi, eventual, foloasele nerealizate;
3. trebuie să existe raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a patronului şi prejudiciul suferit de salariat;
4. de asemenea, trebuie să existe vinovăţia angajatorului, aceasta fiind prezumată în mod relativ.

Problema răspunderii patrimoniale a angajatorului apare, de regulă, în următoarele situaţii:

1. în caz de neplată a unor drepturi băneşti datorate salariatului;
2. în cazul în care, ca urmare a unei plângeri penale făcută de angajator, salariatul este suspendat din funcţie, ulterior constatându-se nevinovăţia acestuia;
3. când instanţa, sesizată cu o contestaţie împotriva unei decizii de concediere, constată că măsura dispusă de angajator este nelegală şi/sau netemeinică, dispunând în consecinţă anularea măsurii, reintegrarea în muncă şi acordarea unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, la care se adaugă eventual alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (de la momentul comunicării sau executării deciziei de concediere şi până la momentul reintegrării efective). Pentru această situaţie, pe lângă răspunderea patrimonială a angajatorului, ar putea fi antrenată, ca urmare a unei plângeri prealabile, conform art. 277 din Codul muncii, şi răspunderea penală a celui în drept să dispună plata acestor despăgubiri, dacă acesta nu se conformează dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive în termen de 15 zile de la data comunicării cererii de executare.

Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi poate recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei (cel care a dispus concedierea nelegală sau netemeinică) în baza regulilor răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.