Drept

• §1. Sindicatele

1. Reglementare

În această materie trebuie avute în vedere, în principal, următoarele dispoziţii

legale:

• art. 9 din Constituţie: "sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor”;
• art. 217 alin. 1 din Codul muncii: “sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor colective şi individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor”;
• art. 1 din Legea sindicatelor nr. 54/2003: “sindicatele sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Organizaţiile sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate”;
• art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/2003: “Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare, au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală”;

1. Dreptul la asociere în sindicate

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 54/2003, mai multe categorii de persoane au dreptul de a se sindicaliza şi anume: persoanele încadrate în muncă (salariaţii); funcţionarii publici; liber-profesioniştii; membrii cooperatori; agricultorii; persoanele în curs de calificare.

Privind dreptul funcţionarilor publici de a constitui organizaţii sindicale şi de a adera la acestea, s-a arătat că art. 2 alin. 1 din Legea sindicatelor trebuie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, conform căruia “dreptul la asocierea sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu excepţia celor care sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere şi altor categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept

prin statute speciale”, iar cei interesaţi “pot în mod liber să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora”.

Dispun de libertate sindicală şi “persoanele în curs de calificare”, deci cele care nu au încă calitatea de salariat, de liber-profesionist sau cooperator. S-a apreciat că nu este vorba de elevi sau studenţi, ci de acele persoane care se pregătesc în baza unor contracte speciale de formare profesională în special a celor de ucenicie la locul de muncă (art. 205, 207 din Codul muncii). Aceste persoane, desfăşurându-şi activitatea (de pregătire practică şi teoretică) în cadrul unor colective (de salariaţi, cooperatori etc.) susceptibile de a se asocia în sindicate, trebuie să dispună de un atare drept.

De asemenea, este vorba de persoanele care, neavând calitatea de salariat, se află în căutarea unui loc de muncă şi se califică în condiţiile art. 63-69 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă prin cursuri de calificare organizate prin grija Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

Salariaţii minori se bucură de exercitarea libertăţii sindicale în aceleaşi condiţii ca şi salariaţii majori; ei pot deveni membri de sindicat fără a fi necesară încuviinţarea reprezentanţilor lor legali, dacă au împlinit vârsta de 16 ani (art. 3 din Legea nr. 54/2003). Se consideră că raţiunea textului este aceea că la împlinirea vârstei de 16 ani persoana fizică dobândeşte capacitate deplina de muncă, iar încadrarea de la vârsta de 15 ani se poate face cu totul excepţional, şi cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali (art. 13 alin. 1 şi 2 din Codul muncii).

Dispoziţiile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 54/2003, care prevăd că o persoană poate face parte numai dintr-un sindicat, au la bază faptul că, într-o unitate, pot fi organizate două sau mai multe sindicate.

S-a mai subliniat că, din dispoziţiile legale în materie, pe baza argumentului per a contrario, rezultă că nu se pot sindicaliza persoanele care nu exercită o activitate profesională: şomerii, pensionarii, studenţii şi elevii.

Chiar de la regula conform căreia orice salariat sau persoană fizică care exercită o meserie sau o profesie poate deveni membru de sindicat, există mai multe excepţii statornicite de lege.

Din art. 4 din Legea nr. 54/2003 rezultă că nu se pot sindicaliza (nici constitui, nici adera la organizaţii sindicale): persoanele care deţin funcţii de conducere; persoanele care deţin funcţii de demnitate publică; judecătorii şi procurorii; cadrele militare permanente.

Conform art. 294 din Codul muncii, prin salariaţi cu funcţie de conducere se înţelege: administratorii - salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului de administraţie dacă este şi salariat, directorii generali şi directorii, directorii generali-adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă - divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii birouri, precum şi asimilaţii lor stabiliţi potrivit legii sau prin contracte colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern.

În privinţa funcţionarilor publici, urmează să fie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999. Art. 27 alin. 1 din acest act normativ statorniceşte că sunt exceptaţi de la dreptul de asociere sindicală cei care „sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale”.

Conform art. 11 din Legea nr. 188/1999 din categoria înalţilor funcţionari publici fac parte: secretarul general şi secretarul general adjunct al Guvernului; consilierii de stat; secretarii generali si adjuncţii lor din ministere si alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefecţii şi subprefecţii; secretarii generali din cadrul prefecturilor si cei ai judeţelor si municipiului Bucureşti; directorii generali din cadrul ministerelor si ai celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Potrivit art. 12 din aceeaşi lege, în categoria funcţionarilor publici de conducere intră: secretarii municipiilor, ai sectoarelor municipiului Bucureşti, ai oraşelor şi comunelor; directorii generali adjuncţi, directorii şi adjuncţii lor din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; directorii executivi si adjuncţii lor ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; şefii de servicii; şefii de birouri.

În legătură cu sintagma „persoane care deţin funcţii de demnitate publică”, pentru delimitarea sferei acestor persoane, urmează să avem în vedere dispoziţiile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Conform acestui act normativ, sunt demnităţi publice cele privind: Preşedintele României; deputaţii şi senatorii; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat ai Administraţiei Prezidenţiale; primul-ministru, miniştrii, miniştrii- delegaţi, secretarii şi secretarii de stat şi funcţiile asimilate acestora; aleşii locali (primari, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi judeţeni.

1. Protecţia şi garantarea libertăţii sindicale

Art. 220 din Codul muncii prevede cu caracter general că exerciţiul dreptului sindical al salariaţilor este recunoscut la nivelul tuturor angajaţilor, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie şi în conformitate cu dispoziţiile Codului şi ale legilor speciale.

În scopul prevenirii şi sancţionării tuturor formelor de discriminare, inclusiv în cea ce priveşte raporturile de muncă şi dreptul sindical, a fost adoptata Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Conform art. 6 din act normativ, constituie contravenţie discriminarea unei persoane, inclusiv datorită convingerilor sale, manifestată în domeniul dreptului la aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta. De asemenea, constituie contravenţie refuzul unei persoane de a angaja în muncă o persoană datorită convingerilor sale ori de a condiţiona ocuparea unui post, prin anunţ sau concurs pe acelaşi motiv sau datorită apartenenţei la o categorie socială.

Legea nr. 54/2003 are în vedere, în special, protecţia liderilor sindicali. Se prevede astfel că membrilor organelor de conducere alese ale sindicatelor li se asigura protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor. Merită subliniate dispoziţiile art. 10:

În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale.

Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale reprezentanţilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale, cât şi ale membrilor acestora, din iniţiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală.

Sunt exceptaţi de la aplicarea acestor prevederi cei care au fost revocaţi din funcţiile sindicale de conducere deţinute pentru încălcarea prevederilor statutare sau legale.

Totuşi au fost subliniate unele deosebiri între textul art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 şi cel al art. 223 alin. 2 din Codul muncii; conform acestui din urmă text, „pe toată durata exercitării mandatului, precum şi pe o perioada de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate”.

Aceste dispoziţii se regăsesc parţial şi în art. 60 alin. 1 lit. h din Cod care dispune că este interzisă concedierea „pe durata exercitării unei funcţii eligibile într- un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat”. Se consideră că art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 este implicit abrogat, iar art. 60 alin. 1 lit. h şi art. 223 alin. 2 din Codul muncii se vor aplica cumulat, asigurându-se protecţia liderilor sindicali împotriva concedierii, cu excepţia strict logică a situaţiilor în care liderii sindicali fie au săvârşit abateri disciplinare, fie au fost revocaţi din funcţiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale. În asemenea cazuri, concediere a celor la care se referă art. 223 alin. 2 din Codul muncii se poate dispune fără acordul scris al organului colectiv de conducere al organizaţiei sindicale.

Art. 11 din Legea nr. 54/2003 dispune că pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia sindicală, contractul sau individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar acesta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durata determinată.

La revenirea în postul avut anterior, persoanei respective i se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi obţinut în condiţii de continuitate în acel post. Acest text trebuie coroborat cu cel al art. 50 lit. f din acelaşi Cod care prevede suspendarea de drept a contractului individual de muncă în situaţia îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate în sindicat. Fireşte că suspendarea va înceta la momentul în care cel în cauză nu va mai fi salarizat de organizaţia sindicală.

O altă facilitate acordată liderilor de sindicat este prevăzută la art. 35 alin. 1 din Legea nr. 54/2003. Conform acestor dispoziţii, membrii aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale. Prin contractele colective de muncă se stabilesc numărul de zile cumulate pe an şi persoanele care beneficiază de reducerea menţionată.

Tot în scopul garantării şi ocrotirii libertăţii sindicale, art. 53 alin. 1 lit. a si b din Legea nr. 54/2003 prevede că sunt „infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei următoarele fapte:

1. împiedicarea exerciţiului dreptului de libera organizare sau asociere sindicală, în scopurile şi în limitele prevăzute prin prezenta lege;
2. condiţionarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuţiilor funcţiei membrilor aleşi în organele de conducere a organizaţiilor sindicale ...”

S-a observat că prin textul de la litera a este ocrotită atât libertatea sindicală individuală (aderarea sau nu la o organizaţie sindicală, retragerea sau nu din aceasta), cât           şi    libertatea         sindicală      colectivă

(organizarea activităţii, asocierea cu alte structuri sindicale etc.). Prin textul de la litera b este ocrotită activitatea liderilor sindicali, exercitarea atribuţiilor funcţiilor acestora.

Conform art. 53 alin. 2 acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei fizice membră sau nemembră de sindicat, după caz, ori a liderului organizaţiei sindicale supus limitării exercitării funcţiei sale.

Infracţiunile menţionate, s-a considerat în literatura juridică, fac parte din categoria infracţiunilor contra unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Obiectul lor juridic special constă, în principal, din relaţiile sociale care ocrotesc libera exercitare a dreptului cetăţenilor de a se asocia în sindicate, precum şi libera exercitare a atribuţiilor funcţionale de către liderii sindicali. Obiectul juridic special adiacent este prezentat de relaţiile sociale care ocrotesc membrii de sindicat şi liderii acestora împotriva oricăror acte violente, fizice sau psihice.

În conformitate cu art. 223 alin. 3 din Codul muncii, alte măsuri de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale şi în contractul colectiv de muncă aplicabil.

1. Atribuţiile organizaţiilor sindicale

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.

Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. În exercitarea acestor atribuţii, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.

De asemenea, organizaţiile sindicale pot adresa autorităţilor publice competente propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.

Angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai organizaţiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv. În scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor, organizaţiile sindicale reprezentative vor primi de la angajatori sau de la organizaţiile acestora informaţiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condiţiile legii, precum şi cele privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale. Hotărârile consiliului de administraţie sau ale altor organe asimilate acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv, vor fi comunicate în scris organizaţiilor sindicale, în termen de 48 de ore de la data desfăşurării şedinţei.

Organizaţiile sindicale constituite prin asociere, la cererea organizaţiilor sindicale din compunerea lor, pot delega reprezentanţi care să trateze cu conducerile administrative ale unităţilor să le asiste sau să le reprezinte interesele acestora în toate situaţiile.

• §2. Patronatele

1. Noţiunea de patron

Termenul de patron derivă din latinescul patronus, care în dreptul roman, era, de cele mai multe ori, stăpânul de sclavi; el avea şi semnificaţia de ocrotitor, protector. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, patron este proprietarul unei întreprinderi în care se exploatează munca (salariata a altora). Esenţial pentru un patron este ca el stăpâneşte un patrimoniu.

Conform art. 230 din Codul muncii, patronul, denumit angajator, este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă salariată (definiţia a fost preluată din art. 2 din Legea patronatelor nr. 356/2001).

În acelaşi sens este şi art. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă conform căruia noţiunea de patron desemnează orice persoană fizică sau juridică ce angajează salariaţi prin încheierea unui contract individual de muncă. În continuare, legea precizează că în cazul în care patronul angajator este o persoană juridică, acesta va purta şi denumirea de unitate.

Constituţia României (în art.40) recunoaşte dreptul la libera asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

Pornind de la acest text, apare evident că pentru protejarea intereselor proprii, patronii au dreptul de a se asocia în mod liber, în grupări specifice, în asociaţii patronale, federaţii şi confederaţii.

1. Atribuţiile patronatelor

În art. 232 - 234 din Codul muncii şi art. 8 - 13 din Legea nr. 356/2001 sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile patronatelor.

Astfel, ele reprezintă, susţin şi apăra interesele membrilor lor în relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legale.

La elaborarea proiectelor de acte normative privind activităţile patronale, iniţiatorii vor solicita în prealabil avizul consultativ scris şi motivat al structurilor patronale reprezentative.

În vederea realizării scopului pentru care sunt înfiinţate, patronatele:

1. reprezintă, promovează, susţin şi apăra interesele economice, tehnice şi juridice ale membrilor lor;
2. activează pentru deplina libertate de acţiune a patronilor în scopul dezvoltării şi eficientizării activităţii acestora;
3. promovează concurenţa loială, în condiţiile legii, în scopul asigurării de şanse egale fiecăruia dintre membrii lor;
4. sunt consultate de Guvern la iniţierea, elaborarea şi promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică şi participă în structurile de coordonare şi gestionare a programelor cu Uniunea Europeană;
5. desemnează, în condiţiile legi, reprezentanţi la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative şi acorduri în relaţiile cu autorităţile publice şi cu sindicatele, precum şi în structuri tripartite de conducere şi de dialog social (art. 10 din Legea nr. 356/2001).

Patronatele asigură pentru membrii lor informaţii, facilitarea de relaţii între aceştia, precum şi cu alte organizaţii, promovarea progresului managerial, servicii de consultanţă şi asistenţă de specialitate, inclusiv în domeniul formării forţei de muncă. Ele sunt abilitate să asigure orice alte servicii cerute de membrii lor, cu respectarea legii (art. 11).

Elaborarea statutelor, a regulamentelor de organizare şi funcţionare, alegerea organelor de conducere, organizarea gestiunii şi a activităţii sunt atribute proprii patronatelor.

Membrilor organelor de conducere alese ale patronatelor li se asigură protecţia legii împotriva oricăror forme de discriminare, condiţionare, constrângere sau limitarea exercitării funcţiilor lor, sub sancţiunea pedepselor prevăzute de lege (art. 12).

Patronatele pot adresa autorităţilor publice competente propuneri de legiferare în domenii de interes patronal (art. 13).

Conform art. 235 din Codul muncii, sunt interzise:

• orice intervenţie a autorităţilor publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea lor legală;
• orice act de ingerinţă al salariaţilor sau al sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanţii lor sau prin membrii sindicatului, după caz, în constituirea asociaţiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.