Secţ I – Legitimă apărare
1.- Noţiune şi caracterizare
Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie în condiţiile în care aceasta este săvârşită.
Potrivit art. 44 Cod penal : “Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări promoţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.
Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Această faptă nu este săvârşită cu vinovăţie căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atacul periculos. Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare.
2.Condiţiile legitimei apărări.
A.- Condiţiile atacului.
Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. În literatura juridică s-a argumentat că şi inacţiunea reprezintă un atac numai dacă există obligaţia de a acţiona şi agentul nu iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să-l determine la acţiune pe cel obligat nu va fi considerată infracţiune dacă vor fi îndeplinite şi celelalte condiţii, căci a fost îndreptat împotriva atacului ce constă în inacţiune.
Pentru a da naştere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
1.- Atacul trebuie să fie material, direct, imediat şi injust.
2.- Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes obştesc.
3.- Atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.
1.a.- Atacul să fie material.
Un atac este material când se obiectivează prin acţiuni fizice, menite să pericliteze în substanţa sa fizică valorile sociale ocrotite. Atacul este material când pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori instrumente, mijloace şi care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite.
Şi inacţiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forţe să pericliteze fizic valorile sociale ocrotite. Condiţia atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris, prin care se poate aduce atingere valorilor sociale dar care nu poate fi respins pe căi de fapt.
Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracţiune, săvârşită eventual în circumstanţă atenuantă a provocării prevăzute în art. 73 lit. b Cod penal.
1.b.- Atacul să fie direct. Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită. Atacul este direct şi atunci când vizează una din valorile sociale apărate chiar dacă nu are un contract nemijlocit cu acea valoare.
Condiţia atacului de a fi direct vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea ocrotită.
Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol, care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.
1.c.- Atacul să fie imediat. Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească. Atacul este imediat atunci când este dezlănţuit sau este pe cale să se dezlănţuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul în timp între atac şi obiectul vizat. Caracterul imediat al atacului presupune iminenţa lui cât şi declanşarea lui. Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv şi nu presupune că acesta este pe cale să se dezlănţuie. Atacul imediat este atacul din momentul declanşării şi până în momentul consumării acesteia, perioadă în care apărarea este legitimă. După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, căci nu se mai desfăşoară împotriva unui atac imediat.
Momentul final al atacului, până când acesta fiind actual permite şi o apărare legitimă, nu este acelaşi pentru toate infracţiunile.
Pentru infracţiunile care produc un prejudiciu reparabil, consumarea acesteia înseamnă şi consumarea atacului şi deci o ripostă după consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă.
Pentru infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă şi încetarea atacului şi permit o apărare legitimă chiar după consumarea infracţiunii.
1.d.- Atacul să fie injust adică să nu aibă temei legal în baza căruia se efectuează.
Atacul este just şi nu poate da naştere unei apărări legitime dacă constă într-o activitate prevăzută sau permisă de lege. Atacul permis sau ordonat de lege îşi păstrează caracterul just atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să fie vădit exagerată căci se transformă în contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care să permită o apărare legitimă.
Împotriva unui atac dezlănţuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă el ripostează cunoştea starea de iresponsabilitate a agresorului şi deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura astfel pericolul. Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabil al agresorului el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă. În acest caz legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt.
2.- Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul public.
Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă persoană care este prezentă la desfăşurarea atacului. Nu se cere ca între persoana care intervine să respingă atacul şi victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înţelegere prealabilă.
Atacul îndreptat împotriva unui interes public justifică o apărare legitimă. Interesul public poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică.
3.- Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul public.
Caracterul grav al pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni.
B.- Condiţiile apărării.
Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
-să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
-să fie precedată de atac;
-să fie îndreptată împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului, să fie proporţională cu atacul.
a.- Apărarea se realizează printr-o faptă prevăzută de legea penală.
Dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se cercetează condiţiile în care aceasta a avut loc, dacă sunt îndeplinite condiţiile cu privire la atac pentru a putea decide dacă a fost săvârşită în legitimă apărare.
b.- Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului pentru a înceta atacul şi a salva valorile periclitate.
Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât a agresorului va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei şi pe cauza erorii de fapt coroborată cu legitima apărare cu care vine în concurs.
c.- Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului.
Apărarea este necesară şi atunci când infracţiunea s-a consumat, dar există posibilitatea înlăturării ori diminuării efectelor. În cazul infracţiunii de furt atacul îndreptat împotriva avutului nu încetează prin luarea bunurilor din detenţia sau posesia persoanei vătămate, ci durează şi în timpul cât hoţul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul comiterii infracţiunii, iar în timpul cât infracţiunea este flagrantă apărarea este necesară pentru restabilirea situaţiei anterioare, pentru prinderea hoţului şi predarea lui organelor penale.
d.- Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului. Această condiţie se degajă din dispoziţiile art. 44 alin.3 Cod penal. Proporţionalitatea dintre apărare şi atac nu este ordin matematic şi nu presupune echivalenţa mijloacelor. Dacă apărarea este vădit disproporţionată faţă de gravitatea atacului şi de împrejurările în care aceasta a avut loc, fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.
C.- Depăşirea limitelor legitimei apărări.
Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este aşa numitul exces justificat.
Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privire la atac, condiţiile cu privire la apărare pentru existenţa legitimei apărări cu deosebire de fapta în apărare a depăşit marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului, depăşire întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul. Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare ci este infracţiune săvârşită în circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a Cod penal.
3.- Efectele legitimei apărări.
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii care pune în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nu a acţionat cu voinţa liberă.
În cazul excesului justificat (art. 44 alin. 3 Cod penal) răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna. Când legitima apărare vine în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze.
STAREA DE NECESITATE
1.- Noţiune şi caracterizare
Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Potrivit dispoziţiei art. 45 Cod penal “Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes public”.
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, anumite valori sociale, expres arătate de lege. Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate este generat de diferite întâmplări: inundaţii, incendii, reacţii ale animalelor etc. şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.
2.- Condiţiile stării de necesitate
Condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate sunt prevăzute în art. 45 Cod penal şi privesc pe de o parte pericolul, iar pe de altă parte fapta săvârşită pentru salvarea valorilor sociale ocrotite.
A.- Condiţii privitoare la pericol.
Geneza pericolului, care poate determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este cel mai adesea un eveniment întâmplător, dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti, imprudente ori intenţionate. Pericolul pentru înlăturarea căruia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condiţiile:
a.- să fie iminent. Pericolul este iminent când este pe cale să se producă. Iminenţa pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar permite o faptă pentru înlăturarea lui.
b.- pericolul iminent să ameninţe valorile sociale arătate în art. 45 alin.3 Cod penal. O faptă este considerată săvârşită în stare de necesitate când a fost necesară pentru a salva de la un pericol iminent valorile sociale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei ori un bun important al acesteia, ori un interes public;
c.- pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
B.- Condiţiile acţiunii de salvare.
Acţiunea de salvare a valorilor sociale arătate în art. 45 alin.2 pentru a fi considerată săvârşită în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condiţiile:
a.- să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
b.- acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului.
Acţiunea de salvare este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia. Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace fără a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, era obligat la aceasta. Acţiunea de salvare poate fi desfăşurată atât de persoana expusă pericolului cât şi de altă persoană.
c.- prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. În acest sens în art. 45 alin.3 Cod penal s-a prevăzut că “nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave, dar făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează a fi considerată tot în stare de necesitate.
Când însă făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art. 73 lit. a Cod penal.
d.- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Există anumite profesii care prin natura lor obligă pe profesionist să înlăture pericolul. Cel care are obligaţia să înfrunte pericolul nu poate invoca stare de necesitate pentru a se apăra de răspunderea în cazul în care nu acţionează pentru a înlătura pericolul.
3.- Efectele juridice
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional, căci nu este săvârşită cu vinovăţie. Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate se datorează unui eveniment. Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate atunci este înlăturată şi răspunderea civilă.