Drept

1.- Constrângerea fizică

A.- Noţiune şi caracterizare. Constrângerea  fizică este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Constrângerea fizică este presiunea pe care o forţă căreia nu I se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică să acţioneze altfel.

B.- Condiţiile constrângerii fizice

a.- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Acţiunea de constrângere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane; constrângerea poate fi şi din partea unui animal; ori din partea unui eveniment. Care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului în sensul că îl opreşte de la o acţiune, ori îl împinge la o activitate ca pe un simplu instrument.

b.- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu I se fi putut rezista. Această condiţie are în vedere natura constrângerii căreia nu I s-a putut opune o rezistenţă eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii săvârşind în acest fel fapta.

Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret ţinând seama deopotrivă de natura şi de intensitatea forţei de constrângere ca şi de capacitatea şi starea psihică a persoanei cons­trânse.

c.- sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Este condiţia care determină cercetarea îndeplinirii şi a celorlalte condiţii.

Dacă cel constrâns fizic nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt incidente dispoziţiile ce prevăd constrângerea fizică.

C.- Efectele juridice.

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu are caracter penal pentru că îi lipseşte vinovăţia. Vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune. Fapta nefiind infracţiune, pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.

2.- Constrângerea morală.

A.- Noţiune şi caracterizare. Constrângerea morală este o cauză care înlătură caracterul infracţional al unei fapte.

Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

B.- Condiţiile constrângerii morale.

Pentru a exista constrângere morală sub imperiul căreia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie îndeplinite condiţiile:

a.- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin ameninţare;

b.- să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav.

Pericolul grav cu care se ameninţă dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.

c.- Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei pretinse – care este o faptă prevăzută de legea penală.

Această condiţie desprinsă din dispoziţia art. 46 alin.2 Cod penal, presupune că făptuitorul să fi recurs la săvârşirea faptei numai dacă nu avea altă posibilitate de a înlătura pericolul provenit din ameninţare.

C.- Efecte juridice.

Fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie. Nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de hotărâre a făptuitorului.

Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului.

CAZUL FORTUIT

1.- Noţiune şi caracterizare

Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Specific pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţii nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat. Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:

a.- fenomenele naturii a căror producere în timp nu poate fi prevăzută;

b.- tehnicizarea activităţilor umane;

c.- conduita imprudentă a unei persoane;

d.- starea maladivă a unei persoane.

Împrejurarea neprevizibilă poate fi anterioară concomitentă sau subsecventă făptuitorului.

2.- Condiţii de existenţă

O faptă se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt îndeplinite condiţiile:

a.- Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.

Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei străine, nu există caz fortuit.

b.- Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a produs rezultatul.

c.- Pentru a fi cercetată existenţa cazului fortuit, se cere ca fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenţiei imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

3.- Efectele juridice.

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.

 Vinovăţia făptuitorului este exclusă fiindcă aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente periculos. Cazul fortuit înlăturând caracterul penal al faptei, înlătură pe cale de consecinţă şi răspunderea penală.

Răspunderea civilă este de asemenea înlăturată numai dacă nu vine în concurs cazul fortuit cu alte cauze de înlăturare a caracterului infracţional al faptei.

 IRESPONSABILITATEA

1.- Noţiune şi caracterizare. Responsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.

Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanelor atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor ei cât şi sub raport volitiv când nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa.

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite, starea de iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

Constatarea existenţei incapacităţii psihice a persoanei se face de către medicii specialişti, care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei, persoana avea capacitatea psihică de a înţelege sensul şi valoarea acţiunii sale şi dacă putea să-şi dirijeze voinţa în mod conştient.

Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă răspunde sau nu penal pentru fapta săvârşită.

2.- Condiţiile stării de iresponsabilitate

Iresponsabilitatea Făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a.- Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile lui.

b.- Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când după săvârşirea faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea intelectuală şi volitivă. Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de stare ori a acceptat să I se provoace o stare de inconştienţă. Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvârşirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

c.- Incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor cauze. Sursa incapacităţii psiho-fizice poate fi deci atât în alienaţia mintală cât şi în alte cauze, în afară de cele care provin din stări oarecum normale ori care limitează unele aptitudini ale capacităţii psihice – cauze care sunt distinct reglementate în Codul penal.

d.- Fapta săvârşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fie prevăzută de legea penală pentru că numai în această condiţie se poate vorbi de înlăturarea caracterului penal al faptei.

3.- Efecte juridice.

Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci produce efecte numai in persona şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei şi înlătură pe cale de consecinţă răspunderea penală. Faţă de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranţă cu caracter medical (art. 113 – 114 Cod penal).

Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.

 BEŢIA

1.- Noţiunea

Beţia reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datora­tă efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice consumate ori introduse, în corpul său.

Substanţele alcoolice ori narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a capacităţii psiho-fizice intelective şi volitive în determinarea atitudinii faţă de faptele pe care le săvârşeşte în această stare.

2.- Felurile stării de beţie

În doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de beţie, de care sunt legate şi consecinţele juridice obţinute. Se face astfel distincţia între beţia accidentală şi beţia voluntară după cum cel care a ajuns în această stare a voit sau nu acest lucru.

1. beţia accidentală, involuntară sau fortuită este beţia în care a ajuns o persoană independent de voinţa ei;

b.- beţia voluntară este starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi alcoolice, ori substanţe al căror efect ebriant îl cunoaşte. În doctrina penală beţia voluntară este cunoscută sub două forme: beţie voluntară simplă şi beţie voluntară preordinară.

b.1.- Beţia preordinară sau premeditată este totdeauna o circum­stanţă a răspunderii penale deoarece persoana şi-a provocat anume această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca drept scuză a săvârşirii faptei.

b.2.- Beţia simplă, poate fi dimpotrivă şi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul în momentul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

2.- După gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe, beţia poate fi completă sau incompletă. Beţia completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice. În această stare persoana este incapabilă de a înţelege caracterul acţiunii ori inacţiunii sale şi de a fi stăpân pe ea.

Beţia incompletă, după cum arată şi denumirea se caracterizează prin aceea că intoxicaţia cu alcool ori alte substanţe ebriante este într-o fază incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate şi impulsivitate. În această stare capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi nu este abolită, ci doar slăbită.

Beţia poate fi : cauză care înlătură caracterul penal al unei fapte (art. 49 alin.1 Cod penal); circumstanţă agravantă (art. 75 alin.1 lit. e Cod penal); circumstanţă atenuantă sau agravantă după caz (art. 49 al. 2 Cod penal).

3.- Condiţiile stării de beţie

Pentru existenţa acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei se cer îndeplinite condiţiile:

a.- În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul, să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte substanţe.

b.- Starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fie accidentală, involuntară, fortuită.

c.- Starea de beţie să fi fost completă.

d.- Fapta comisă în această stare de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală, căci numai astfel îşi găsesc incidenţa dispoziţiilor art. 49 Cod penal.

4.- Efecte juridice.

Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.

Când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poate constitui o circumstanţă atenuantă.

MINORITATEA FĂPTUITORULUI

1.- Noţiune şi caracterizare

Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale. Până la o anumită vârstă minorul este prezumat ca fiind lipsit de capacitatea penală deoarece nu are reprezentarea semnificaţiei sociale a acţiunilor sau inacţiunilor lui.

Prin dispoziţia art. 99 alin.1 Cod penal s-a stabilit că : “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”; iar în alin. 2 al art. 99 s-a stabilit că : “ minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.

Minoritatea făptuitorului priveşte atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani cât şi pe minorul între 14 şi 16 ani care a săvârşit fapta fără discernământ.

Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat relativ că nu au discernământ faptele lor. Această prezumţie fiind relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.

2.- Condiţiile stării de minoritate

Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a.- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

b.- făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal (art. 50 Cod penal).

Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă nu se dovedeşte discernământul în săvârşirea acţiunilor ori inacţiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul infracţiunilor progresive, este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste.

3.- Efectele juridice

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinirea condiţiile legale pentru a răspunde penal, nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.

          Minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor la săvârşirea faptei. Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă şi răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire pe minor şi dacă se reţine culpa acestora. Faţă de minorul care nu răspunde penal se iau măsuri de ocrotire stabilite prin Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

EROARE DE FAPT

1.- Noţiune şi caracterizare

“Reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentarea determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii”.

Existenţa vinovăţiei în săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală este condiţionată de cunoaşterea de către făptuitor a tuturor împrejurărilor în care acţionează şi care cunoaştere îi permite acestuia să prevadă ori să poată prevedea rezultatul faptei sale. Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greşit anumite date ale realităţii care sunt de natură să confere faptei un caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipseşte de posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale şi implicit de a-şi determina în mod conştient voinţa.

În cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale realităţii săvârşind o faptă  prevăzută de legea penală.

2.- Felurile erorii

A.- După obiectul asupra căruia poartă se disting:

a.- eroarea de fapt există atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra unor date ale realităţii;

b.- eroarea de drept sau normă constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei nome juridice. Eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul infracţional al faptei. Eroarea de drept penal nu înlătură niciodată caracterul penal al faptei, dar când eroarea priveşte o normă extrapenală poate duce şi la înlăturarea caracterului penal al faptei.

B.- După factorii care determină eroarea se disting:

1. eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă, reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de cultură;
2. amăgirea sau inducerea în eroare care reprezintă o stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra alteia.

C.- După consecinţele ce le poate avea:

a.- eroarea esenţială când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia;

b.- eroarea este neesenţială când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecinţelor juridice – reprezintă o circumstanţă atenuantă.

D.- Tot în raport de criteriul obiectului asupra căruia poartă se distinge:

a.- eroarea principală când aceasta priveşte date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii;

b.- eroarea secundară când aceasta priveşte o stare, o situaţie, împrejurare ce reprezintă o circumstanţă de săvârşire. Eroarea principală poate conduce la inexistenţa infracţiunii iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanţei agravante nu şi la înlăturarea infracţiunii în forma tip.

E.- După posibilitatea de evitare a erorii se disting:

a.- eroarea de neînlăturat sau invincibilă când se datorează completei necunoaşteri a realităţii şi care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligentă ar fi depus făptuitorul.

b.- eroarea vincibilă sau înlăturabilă care cum arată şi denumirea ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent.

Eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se săvârşesc cu intenţie.

3.- Eroarea de fapt

Eroarea de fapt reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi ale cărei efecte şi condiţii sunt prevăzute în art. 51 Cod penal.

Eroarea poate privi:

a.- o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal.

b.- o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă, fapta rămânând infracţiune în varianta tip.

1. Condiţiile erorii de fapt.

Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptelor săvârşite dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a.- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, căci eroarea de fapt înlătură vinovăţia, ori problema vinovăţiei se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală.

b.- în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă asupra stării, situaţiei, împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei (art. 51 alin.1). În doctrina penală s-au conturat diferite sensuri  pentru aspectele prevăzute în dispoziţiile art. 51 alin.1 Cod penal astfel: “starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană ori o instituţie. “Situaţia” priveşte poziţia pe care o are o persoană, ori un bun. Prin “împrejurare” se desemnează o circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei.

c.- starea, situaţia sau împrejurarea care nu au fost cunoscute să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia.

Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiţie de existenţă a infracţiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat.

Eroarea care priveşte un element constitutiv al infracţiunii pentru a conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie să subziste pe tot parcursul executării acţiunii, în situaţiile în care fapta presupune o durată de timp.

Eroarea nu se confundă cu îndoiala care presupune că făptuitorul este conştient să nu poate să-şi reprezinte realitatea, caz în care ar trebui să nu treacă la acţiune. Când în pofida acestei îndoieli a trecut la exceptarea acţiunii, va răspunde pentru fapta comisă căci a acceptat producerea unui rezultat socialmente periculos, a acţionat cu vinovăţie – forma intenţiei indirectă – de regulă.

Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă, dar el va răspunde penal pentru infracţiunea în varianta tip.

4.- Efectele erorii de fapt

Eroarea de fapt are efecte distincte după cum poartă asupra unui element al infracţiunii ori unei circumstanţe agravante şi după cum fapta, în legătură cu care intervine, este incriminată numai când este săvârşită cu intenţie şi culpă ori când e săvârşită numai din culpă.

A.- Efectele erorii de fapt când aceasta priveşte un element constitutiv al infracţiunii.

a.- eroarea de fapt în cazul faptelor săvârşite cu intenţie.

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroarea de fapt cu privire la o stare, situaţie sau împrejurare care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală (art. 51 alin.1 Cod penal).

b.- dacă fapta sa este incriminată atât atunci când este săvârşită cu intenţie,  cât şi atunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăţia şi deci caracterul penal al faptei şi atunci când este săvârşită din culpă, nu numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei (art. 51 alin.3 Cod penal).

Dacă făptuitorul acţionează din grabă şi neatenţie, fără să cunoască existenţa unei stări, situaţii împrejurări care constituie element al unei infracţiuni din culpă, eroarea nu mai conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind imputabilă făptuitorului, care trebuie să acţioneze mai diligent.

B.- Efectele erorii de fapt, asupra circumstanţelor. Şi în cazul când eroarea de fapt priveşte o stare, o situaţie, o împrejurare ce constituie element de circumstanţiere, efectele acesteia sunt diferenţiate după cum fapta este incriminată când este săvârşită cu intenţie, ori din culpă, sau numai din culpă.

Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare ale unor infracţiuni intenţionate , iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când este săvârşită din culpă va duce la înlăturarea ei numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării situaţiei, împrejurării ce constituie circumstanţe de agravare nu este ea însăşi rezultatul  culpei.

5.- Eroarea de drept

Eroarea cu privire la o normă penală sau eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (art. 51 alin.4 Cod penal). Este consecinţa firească a faptului că legea penală trebuie cunoscută de toţi destinatarii care trebuie să-şi conformeze conduita existenţelor ei. Deci se aplică principiul că “nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră “nomo consetur legem ignorare”. Eroarea cu privire la o normă extrapenală este posibilă cel mai adesea în situaţiile în care normele incriminatoare prevăd ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte “pe nedrept”, sau “contra dispoziţiilor legale”.