1.- Latura obiectivă
a.- Noţiune şi structură
La orice infracţiune latura obiectivă a acesteia are în structura sa, următoarele elemente:
-elementul material;
-condiţii de timp, loc, mod de împrejurări;
-urmarea sau rezultatul socialmente periculos;
-raportul de cauzalitate dintre acţiune, inacţiune şi urmarea socialmente periculoasă.
b.- Elementul material – se înţelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acţiune sau inacţiune interzisă şi descrisă prin textul incriminator al acelei infracţiuni. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune sau inacţiune.
Prin acţiune (comisiune) se înţelege o comportare umană activă (pozitivă) conştientă şi voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abţine de la o anumită comportare, declanşează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă. Prin inacţiune (omisiune) se înţelege rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abţine sau omite să acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţii care îi incumbă.
În cazul unora din infracţiunile denumite complexe, elementul material este alcătuit din 2 sau mai multe acţiuni, fiecare incriminată separat, dar reunite prin voinţa legii într-o singură acţiune cu caracter complex.
c.- Locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În cazul anumitor infracţiuni, acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material este întregită, prin prevederile normei de incriminare, cu unele condiţii denumite în literatura juridică cerinţe esenţiale. Aceste condiţii se referă la:
-locul săvârşirii faptei;
-timpul săvârşirii faptei;
-modul şi mijloacele de săvârşire a faptei.
d.- Urmarea sau rezultatul produs.
Urmările activităţii ce constituie elementul material al infracţiunii trebuie considerate din 2 puncte de vedere: fizic şi juridic.
Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acţiunea sau inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă. Din punct de vedere juridic – adică sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea sau inacţiunea incriminată le are asupra valorii sociale ce constituie obiectul juridic al infracţiunii urmarea poate consta fie într-o vătămare, într-o atingere efectivă adusă acelei valori, ocrotită prin incriminare, fie printr-o stare de pericol de ameninţare, produsă pentru valoarea socială pe care legea penală o apără.
e.- Legătura de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul acesteia este o artă componentă a laturii obiective a infracţiunii.
Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă prin aceea că el există în mod obligatoriu.
Raportul de cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni între care el se stabileşte şi anume: fenomenul cauză ca factor generator şi fenomenul efect ca rezultat generat. Pentru determinarea raportului de cauzalitate s-au elaborat mai multe teorii:
Teoria cauzei preponderente care consideră cauză a rezultatului acea condiţie care a fost determinată în producerea rezultatului socialmente periculos;
-Teoria cauzei adecvate conform căreia este cauză acea condiţie care, conform experienţei de toate zilele este proprie, adecvată să producă rezultatul;
Teoria cauzei indispensabile, după care este cauză acea condiţie ce trebuie să ducă la rezultat în mod necesar;
-Teoria însumării condiţiilor în baza – căreia toate condiţiile laolaltă alcătuiesc cauza;
Teoria echivalenţei condiţiilor în care se susţine că din moment ce o condiţie poate fi legată de un rezultat, implicit trebuie să considerăm că acea condiţie constituie una din cauzele rezultatului.
2.- Latura subiectivă
a.- Noţiunea şi structura
Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiu constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materializarea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Elementul de bază ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţie.
b.- Vinovăţia ca element al laturii subiective.
După cum în conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element care este deschis în noma incriminatoare, tot astfel intră şi un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii. Infracţiunile pentru a căror existenţă este necesară intenţia, pot fi comise fie cu intenţie directă, fie intenţie indirectă, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpă, pot fi săvârşite fie din uşurinţă, fie din neglijenţă.
-Pentru infracţiunile comisive s-a instituit regula ca, la aceste infracţiuni, forma de vinovăţie este intenţia, culpa nefiind relevantă din punct de vedere penal decât în cazurile prevăzute de lege.
-Pentru infracţiunile omisive s-a stabilit regula că fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.
c.- Mobilul ca element al laturii subiective.
Prin mobil al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, punerea în executare a acesteia. În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existenţa infracţiunii, considerându-se că prezenţa vinovăţiei este suficientă pentru a atribui faptei pericolul social al unei infracţiuni.
Cunoaşterea mobilului care a impulsionat săvârşirea diverselor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracţiuni caracterizate de existenţa unui anumit mobil, ci întotdeauna deoarece serveşte la aprecierea gradului de pericol social al faptei şi a periculozităţii persoanei infractorului care constituie criterii de individualizare a persoanei.
d.- Scopul – componentă a laturii subiective.
Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectul urmărit de făptuitor – de regulă, schimbarea în realitatea obiectivă – prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Scopul poate fi imediat şi final. Scopul este nerelevant din punct de vedere al existenţei infracţiunii, în forma simplă sau într-o formă calificată, din cunoaşterea lui se pot trage concluzii cu privire la mobilul infracţiunii. Scopul urmărit de făptuitor trebuie cunoscut şi în celelalte situaţii, deoarece el este unul din criteriile ce servesc la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei săvârşite şi a periculozităţii persoanei făptuitorului şi implicit la individualizarea pedepsei.
- Dovada elementelor componente ale laturii subiective. Existenţa elementelor laturii subiective a infracţiunii nu poate fi presupusă, ea trebuie dovedită întotdeauna. Stabilirea exactă, în fiecare caz în parte, a formei şi a modalităţii vinovăţiei ce caracterizea fapta concretă nu este o operaţie uşor de făcut. Este mai greu a deosebi intenţia directă de cea indirectă sau intenţia indirectă de culpa cu prevedere decât a distinge intenţia directă de culpă fără prevedere.