În abordarea acestei secţiuni trebuie să definim, mai întâi, informaţia pentru securitatea naţională. Literatura română de specialitate, prin Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, susţine următoarea construcţie: “produs analitic, rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol la adresa principiilor şi normelor politico-sociale statornicite prin Constituţie”.[1] În acest context, informaţia de acest tip trebuie să asigure îndeplinirea celor trei funcţii ale securităţii, respectiv cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricărei ameninţări. Drept urmare, informaţia, aflată într-un flux informativ continuu, volumic, calitativ şi oportun, constituie[2]:
- factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă politic asupra posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor necesare prevenirii, contracarării sau înlăturării pericolelor la adresa securităţii naţionale;
- resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de securitate, pe care se fundamentează toate acţiunile privind apărarea şi promovarea intereselor de securitate ale statului român şi ale aliaţilor săi;
- suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale cetăţeanului, societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al fundamentării politicilor şi strategiilor naţionale de securitate.
Prin beneficiar înţelegem factorii de decizie din stat, adică organele instituţiilor statale, cărora le sunt difuzate informaţii ale serviciilor şi structurilor specializate din comunitatea informativă şi care pot lua decizii în materie de prevenire şi contracarare a ameninţărilor la adresa securităţii şi siguranţei naţionale.
Aprilie 2004 a reprezentat nu numai aderarea cu drepturi depline a României la NATO, dar şi obligativitatea respectării, în totalitate, a normelor privind securitatea informaţiilor specifice. Legea nr. 423[3] privind aderarea României la Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997, a fost elaborată la 25 octombrie 2004, în anexa nr. 1 prevăzându-se că informaţiile NATO clasificate se definesc în următorul mod:
- informaţie înseamnă cunoştinţe care pot fi transmise în orice formă ;
- informaţiile clasificate reprezintă informaţii sau materiale care necesită protecţie împotriva dezvăluirii neautorizate şi care au fost astfel stabilite prin clasificările de securitate ;
- termenul material include documente, precum şi orice aparate sau echipamente ori arme, fie deja fabricate, fie în curs de fabricare ;
- termenul document se referă la orice tip de informaţii înregistrate, indiferent de forma sau caracteristicile fizice, incluzând, dar fără a se limita la materiale scrise sau tipărite, cartele şi benzi de procesare a datelor, hărţi, grafice, fotografii, picturi, desene, gravuri, schiţe, note şi documente de lucru, copii la indigo şi riboane de tipărit sau multiplicări efectuate prin orice mijloace sau metode şi înregistrări audio, vocale, magnetice ori electronice sau optice ori video sub orice formă, precum şi echipamente portabile de procesare automată a datelor cu medii fixe de stocare şi detaşabile.
Este de remarcat faptul că fluxul informativ reprezintă un ciclu[4] care începe cu nevoia de o anumită informaţie, continuă cu obţinerea informaţiei primare, prelucrarea acesteia pentru a deveni intelligence şi se finalizează cu valorificarea ei la beneficiar (decident, utilizator). Desigur procesul este iterativ, informarea cu o anumită problemă a unui decident, putând conduce la o nouă comandă de informaţii[5].
Art. 11 din Legea 51/1991 prevede că informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate:
- Preşedintelui Senatului, preşedintelui Adunării Deputaţilor, precum şi comisiilor permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere parlamentare;
- Miniştrilor şi şefilor departamentelor din ministere, când informaţiile privesc probleme ce au legătură cu domeniile de activitate pe care le coordonează sau de care răspund;
- Prefecţilor, primarului general al Capitalei, precum şi conducătorilor consiliilor judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti, pentru problemele ce vizează competenţele organelor respective;
- Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea de infracţiuni.
După cum stipulează Legea 51/1991, comunicarea acestor informaţii se face numai cu aprobarea conducătorilor organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. De reţinut că legea prevede exhaustiv organele cărora li se pot comunica informaţii despre ameninţări, factori de risc interni şi externi, astfel încât acestea nu pot fi transmise altor organisme (primarilor municipali, şefilor de direcţii din departamente etc.).
Fără îndoială, însă, informaţii din domeniul siguranţei naţionale se pot comunica, în primul rând, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintelui acestuia, aşa cum rezultă din atribuţiile acestui organism prevăzute în art. 7: analizează datele şi informaţiile privind siguranţa naţională, stabileşte modalităţile de valorificare a acestora etc.
[1] Op. cit., p. 9.
[2] Ibidem.
[3] M.O. nr. 993 din 28 octombrie 2004
[4] O schemă a fluxului informativ se regăseşte în lucrarea lui Mireille RĂDOI, Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 36.
[5] Noţiunea de “cerere sau comandă de informaţii” este definită în Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 24.