1.- Noţiune.
Fiecărei faze de desfăşurare a activităţii infracţionale îi corespunde o formă infracţională distinctă:
-actele pregătitoare când pentru realizarea hotărârii infracţionale s-au efectuat acte de pregătire;
-tentativă când s-a trecut la executar acţiunii constitutive însă aceasta nu s-a realizat integrat ori, deşi înfăptuită în întregime nu a generat rezultatul;
-fapta consumată, când acţiunea constitutivă a fost săvârşită în întregime şi s.a produs rezultatul socialmente periculos;
-fapta epuizată – când, după consumare, urmarea produsă iniţial s-a amplificat de la sine sau acţiunea însăşi, prelungindu-se, a făcut ca şi procesul de producere a urmărilor să se prelungească iar rezultatul să se amplifice.
- Actele pregătitoare (preparatorii)
2.1.- Noţiune
Prin actele pregătitoare înţelegem acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.
2.2.- Modalităţile actelor pregătitoare
Actele pregătitoare se pot înfăţişa sub una din următoarele modalităţi:
-procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii;
-culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă ori să uşureze săvârşirea infracţiunii;
-luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.
2.3.- Condiţiile actelor pregătitoare
Pentru ca o activitate oarecare să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a.- să fie făcută în vederea săvârşirii unei infracţiuni;
b.- să aibă o existenţă obiectivă, fiind de natură să creeze condiţii favorabile executării acţiunii incriminate;
c.- activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia;
d.- să fie săvârşită cu intenţie directă;
e.- să fie săvârşită de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.
2.4.- Caracteristicile actelor pregătitoare
Actele de pregătire prezintă unele trăsături caracteristice comune:
-actele de pregătire, fiind săvârşite în scopul comiterii infracţiunii, pun în pericol aceleaşi valori speciale ca şi infracţiunea consumată, obiectul juridic atât al unora cât şi al celorlalte este identic;
-oricât de mare ar fi ponderea lor în procesul producerii rezultatului socialmente periculos, actele de pregătire nu pot genera ele însele, prin propria lor acţiune;
-procedând actele de executare, actele de pregătire cu o existenţă distinctă, putând fi determinate de cele dintâi.
2.5.- Incriminarea actelor pregătitoare.
În teza incriminării actelor preparatorii se susţine că ceea ce trebuie să determine intervenţia legii penale este nu atât actul material de conduită, cât atitudinea psihică ce I-a stat la bază ori, în cazul actelor de pregătire latura subiectivă a infracţiunii este pe deplin formată. În cadrul acestei teze s-au conturat două curente: unul care pledează pentru incriminarea nelimitată a actelor pregătitoare şi altul care este partizan al unei incriminări limitate mărginită la infracţiunile grave.
În teza neincriminării actelor de pregătire se susţine, în esenţă, că actele pregătitoare, fiind situate în afara acţiunii tipice şi, la o mare depărtare în timp ce momentul trecerii la executare, au o valoare cauzală cu totul redusă, constituie simpla condiţie ale realizării rezultatului socialmente periculos urmărit de subiect şi de aceea sunt caracterizate dintr-un pericol social nerelevant. Din punct de vedere penal Codul nostru penal a optat pentru teza neincriminării actelor pregătitoare. Cea de-a doua modalitate de incriminare a actelor de pregătire folosită de legiuitorul român constă în integrarea acestora în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită ori în considerarea lor ca infracţiuni autonome.
3.- Tentativa
3.1.- Definiţie
Codul penal defineşte tentativa în art. 20 alin.1, punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
3.2.- Condiţiile tentativei.
a.- Prima condiţie este de ordin subiectiv şi presupune că făptuitorul să fi luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune.
b.- A doua condiţie care este de ordin obiectiv cere ca făptuitorul să fi depăşit faza actelor pregătitoare şi să fi efectuat acte de executare propriu-zisă.
c.- A treia condiţie cere ca activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs.
3.3.- Condiţiile preexistente ale tentativei.
a.- Obiectul tentativei
Tentativa, fiind o formă de săvârşire a infracţiunii intenţionate, se caracterizează prin cele două condiţii preexistente fără de care nu este concepută infracţiunea – obiectul şi subiectul. În ce priveşte obiectul social juridic constă tocmai în aceea că prin infracţiunea consumată se vatămă obiectul infracţiunii, în timp ce prin comiterea tentativei se creează un pericol direct pentru acesta.
b.- Obiectul tentativei
La tentativă subiectul activ este persoana care a luat hotărârea de a comite o anumită infracţiune şi care a început executarea elementului material specific acesteia ori l-a efectuat în întregime fără să se producă consecinţele prevăzute de norma de incriminare.
3.4.- Conţinutul constitutiv al tentativei
Tentativa este o infracţiune
A). Latura obiectivă a tentativei cuprinde:
a.- Elementul material – îl formează o acţiune care contă în ansamblul actelor de executare efectuate de făptuitor în realizarea faptei tipice. Elementul material al tentativei se poate prezenta în două modalităţi – acţiune trunchiată, nedeterminată, pentru că executarea ei a fost întreruptă pe parcurs, sau o acţiune desăvârşită, terminată, a cărei executare a fost dusă până la capăt, dar care n-a fost eficientă pentru că nu a generat rezultatul aşteptat.
B). Rezultatul (urmărirea periculoasă). Fiind o formă infracţională, tentativa are o urmare socialmente periculoasă, numai că această urmare nu constă într-un rezultat material ci într-o stare, de pericol pentru una din valorile sociale apărate de legea penală.
C). Raportul de cauzalitate. În cazul tentativei, neexistând un rezultat material ca element al laturii obiective, raportul de cauzalitate nu se poate lega cu un asemenea rezultat. Relaţia de cauzalitate se stabileşte însă, între actele de executare întreprinse de făptuitor şi starea de pericol pe care ele o creează pentru valorile sociale ocrotite de legea penală.
B). Latura subiectivă a tentativei.
Tentativa nu se poate comite decât cu intenţie, ca formă de vinovăţie. Pentru existenţa infracţiunii a cărei executare s-a început, legea cere prezenţa unui anumit scop sau mobil, în latura subiectivă a tentativei trebuie să regăsim, ataşat intenţiei acel scop sau mobil.
3.5.- Infracţiunile la care tentativa nu este posibilă
a.- În raport cu specificul elementului material nu pot avea tentativă:
-infracţiunile omisive. La aceste infracţiuni – al căror element material constă în omisiunea îndeplinirii unei obligaţii legale – tentativa nu este posibilă pentru că neîndeplinirea acelei îndatoriri echivalează cu însăşi consumarea infracţiunii;
-infracţiunile de execuţie promptă. Aceste infracţiuni se caracterizează prin aceea ca acţiunea tipică nu este susceptibilă de o dezvoltare progresivă, fapta consumându-se o dată cu primul act de executare.
b.- În raport cu specificul elementului subiectiv, nu pot avea tentativă:
-infracţiunile săvârşite din culpă. Aceste infracţiuni sunt incapabile cu tentativa, pentru că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
-infracţiunile practerintenţionate. Aceste infracţiuni se caracterizează printr-o faptă penală de bază, al cărei rezultat autorul îl urmăreşte sau în acceptă, dar care, în cele din urmă produce un rezultat mai grav.
C). Alte infracţiuni care, datorită voinţei legiuitorului acestora, nu pot fi săvârşite în forma tentativei.
-infracţiuni ale căror acte de pregătire au fost incriminate ca fapte de sine stătătoare;
-infracţiunile al căror început de executare este asimilat formei consumate, ca de exemplu, atentatul care pune în pericol siguranţa statului şi cel contra unei colectivităţi;
-infracţiunile de rezultat potenţial fiindcă acestea se consumă când apare posibilitatea producerii rezultatului.
3.6.- Modalităţile tentativei reglementate de Codul Penal
Tentativa se poate prezenta cub următoarele modalităţi:
- A) Tentativa întreruptă (nedeterminată). Întreruperea poate să intervină într-un moment mai apropiat sau mai îndepărtat de începutul executării.
Cauzele de întrerupere pot fi grupate astfel:
-cauze umane, când întreruperea executării se face de către o persoană fizică indiferent de condiţia sa juridică;
-cauze ce provin de la animale, când executarea este întreruptă ca urmare a intervenţiei unui animal;
-cauze ce provin de la forţe ale naturii;
-cauze ce ţin de făptuitor.
B). Tentativa perfectă sau fără efect.
Reprezintă o modalitate a tentativei şi constă în executarea în întregime a activităţii infracţionale şi neproducerea rezultatului socialmente periculos.
C). Tentativa improprie sau relativ improprie.
O primă cauză de neproducere a urmărilor socialmente periculoase în cazul tentativei relativ improprie o constituie insuficienţa mijloacelor folosite. O a doua cauză de neproducere a urmărilor periculoase se referă la defectuozitatea mijloacelor folosite. O a treia cauză ce face imposibilă consumarea infracţiunii o formează lipsa obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul crede că se află.
- D) Tentativa absolut improprie.
Imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit se datorează fie inaptitudinii totale a mijloacelor folosite de a produce urmarea, fie inexistenţei absolute a obiectului infracţiunii fie datorită modului absurd în care este concepută executarea.
3.7.- Incriminarea tentativei
În teoria dreptului penal s-a pus problema dacă tentativa trebuie sancţionată întotdeauna conturându-se după opinii:
I.- a incriminării nelimitate se susţine că actele de executare a oricărei infracţiuni se înscriu în antecedenţa cauzală a acesteia şi, ca atare, creând o stare de pericol pentru sociale ocrotite de lege astfel că tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie.
În cea de-a doua opinie – a incriminării limitate se consideră că, deşi tentativa prezintă pericol general acesta nu este însă, întotdeauna îndeajuns de ridicat încât să facă necesară incriminarea tentativei la toate infracţiunile.
3.8.- Pedepsirea tentativei
Pedeapsa pentru tentativă este aceea ca natură cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată, însă limitele sunt reduse la jumătate. Limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele principale pentru că numai acestea au un minim şi un maxim special, susceptibil de a fi redus la jumătate; pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, neavând decât limite generale.
4.- Infracţiunea – faptă consumată
4.1.- Noţiune
O infracţiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare, fiind duse până la capăt s-a produs rezultatul specific acestui tip particular de infracţiuni: momentul consumării coincide deci cu realizarea conţinutului integral al infracţiunii în sensul că latura subiectivă formată anterior îi corespunde acum o latură completă sub aspectul tuturor componentelor sale: elementul material, rezultat şi raport de cauzalitate.
4.2.- Momentul consumării infracţiunii
Infracţiunile formale se consumă în momentul în care a luat sfârşit executarea acţiunii tipice căci în acel moment se naşte şi starea de pericol ce caracterizează, sub aspectul urmărilor aceste infracţiuni. În cazul infracţiunilor formale ce se comit prin inacţiune, consumarea are loc în momentul neîndeplinirii obligaţiei impuse de lege. La infracţiunile materiale – consumarea are loc în momentul producerii acestei urmări. Stabilirea momentului în care s-a consumat infracţiunea prezintă o importanţă deosebită, deoarece în raport cu acest moment, se determină – în caz de succesiune de legi penale .- care este legea aplicabilă cazului concret, se verifică incidenţa actelor normative de amnistie, se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale.
5.- Infracţiunea – fapt epuizat
5.1.- Noţiune
Infracţiunea – faptă consumată, fiind singura formă tipică a infracţiunii, infracţiunea – fapt epuizat este ca şi tentativa, o formă atipică a acesteia.
5.2.- Infracţiuni susceptibile de epuizare
Infracţiunile continue se caracterizează prin aceea, că acţiunea ce constituie elementul lor material este susceptibilă de prelungire şi după momentul consumării, caz în care – are loc şi o amplificare cantitativă a rezultatului. Infracţiunile continuate se caracterizează prin săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. La infracţiunile de obicei, elementul material este alcătuit dintr-o pluralitate de acte care, considerate de sine stătătoare, nu au caracter penal, prin repetare devin infracţiune. În cazul infracţiunilor progresive, după realizarea conţinutului unei anumite infracţiuni, denumită de bază, rezultatul acesteia se amplifică de la sine, în aşa mod încât caracterizează conţinutul unei alte infracţiuni, mai grave, denumită progresivă, în care se absoarbe de fapta de bază.