1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

CP-1   INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Secţ.I ASPECTE GENERALE

1.- Noţiunea şi cadrul

A.- Noţiunea. Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii cât şi cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor acesteia, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.

B.- Cadrul

Instituţia individualizării pedepsei îi este consacrat cap. V intitulat “Individualizarea pedepselor din titlul III al părţii generale a Codului penal (art. 72-89).

Dispoziţiile privind individualizarea pedepselor deopotrivă aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă, atât în faza de aplicare cât şi în faza de executare a acestora afară de cazul când prevederi speciale în legătură cu acestea derogă de la cadrul comun.

2.- Forme şi modalităţi de individualizare

În doctrina penală se face distincţie între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi stabilire a pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei. Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individua­lizare: legală, judiciară sau judecătorească şi administrativă.

A.- Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi constituie totodată o materializare a principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în:

a.- stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale;

b.- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc.;

c.- stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţe de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

B.- Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale. Spre deosebire de individualizarea legală care realizează numai prevenirea generală individualizarea judiciară realizează atât prevenirea generală cât şi prevenirea specială prin constrângerea şi reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului.

C.-Individualizarea administ.

Este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă nu se rezumă doar la regimul de executare ci priveşte şi durata efectivă a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate.

Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei este prevăzută în Legea 23/1969 privind executarea pedepselor, modificată prin Legea nr.8/1973.

CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE JURIDICĂ A PEDEPSELOR

1.- Noţiune. Adaptarea pedepsei concrete realizată de instanţa judecătorească are loc cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege.

În stabilirea şi aplicarea pedepsei instanţa de judecată se conduce după criteriile generale şi obligatorii prevăzute în art. 72 Cod penal. Astfel instanţa va ţine seama de:

a.- Dispoziţiile părţii generale a Codului penal incidente în cauza dedusă judecării, dispoziţii ce pot privi de ex.: aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale; forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea; condiţiile răspunderii penale etc.

b.- Limitele de pedeapsă fixate în partea specială care reprezintă de regulă cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă.

c.- Gradul de pericol social al faptei săvârşite reieşit din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce ş.a.

d.- Persoana infractorului. Adaptarea pedepsei pentru a asigura constrângerea şi reeducarea infractorului se realizează în funcţie de personalitatea acestuia. Aceasta presupune că instanţa de judecată are în vedere dezvoltarea psiho-fizică a infractorului, pregătirea profesională, condiţiile de viaţă, atitudinea în societate, în familie, la locul de muncă etc.

e.- Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Aceste împrejurări la care se referă legiuitorul prin dispoziţiile art. 72 Cod penal, sunt acele stări, situaţii, împrejurări, date ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul agravant al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta săvârşită ori cu făptuitorul influenţează gradul de pericol social al faptei sau de periculozitate al infractorului şi determină o atenuare ori agravare a pedepsei concrete.

2.- Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei

În cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.

Aceste stări, situaţii sau împrejurări, sunt denumite cauze, care agravează sau atenuează răspunderea penală şi pentru o bună cunoaştere sunt clasificate după diferite criterii:

1.- În funcţie de efectul pe care îl produc asupra pedepsei se disting:

a.- cauze de agravare

b.- cauze de atenuare

2.- În cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincţie între stări şi circumstanţe.

a.- Stările sunt anumite entităţi, fapte, situaţii, cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, care sunt reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte cu efectele lor de atenuare ori de agravare a pedepsei.

Sunt considerate stări de agravare: starea de recidivă, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, iar stări de atenuare tentativă şi minoritatea făptuitorului.

b.- Circumstanţele sunt situaţii, însuşiri, calităţi, alte date ale realităţii cu privire la faptă către ambianţa ei, ori de la făptuitor către biografia acestuia.

Împărţirea în stări şi circumstanţe a cauzelor de agravare şi de atenuare a pedepsei este importantă sub raportul efectelor ce le produc asupra pedepsei în cazul unui concurs de stări şi a unui concurs de circumstanţe.

Stările de agravare ori de atenuare îşi produs efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succesiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte ar fi astfel de circumstanţe.

3.- După întinderea efectelor se disting:

a.- cauze generale;

  1.  b) cauze speciale

a.- Cauzele generale au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevăzute în partea generală a Codului penal. Sunt considerate cauze generale atât stările, cât şi circumstanţele prevăzute în partea generală a Codului penal (atenuante – art. 73 Cod penal şi agravante art. 75 Cod penal).

  1. Cauze speciale sunt determinate astfel pentru că au influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.

Sunt considerate cauze speciale de agravare, spre ex.: numărul victimelor, calitatea victimei, calitatea infractorului de: funcţionar, militar ş.a.; iar cauze speciale de atenuare : înlesnirea arestării participanţilor la infracţiuni; retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege etc.

După modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă, se disting:

a.- circumstanţe legale;

b.- circumstanţe judiciare.

a.- Circumstanţe legale sunt cele arătate de legiuitor şi al căror caracter univoc, agravant ori atenuant este obligator pentru instanţa judecătorească ori de câte ori astfel de circumstanţe apar în realitate.

Sunt astfel circumstanţe legale atenuante cele prevăzute în art. 73 Cod penal şi circumstanţe agravante legale cele prevăzute în art. 75 Cod penal.

b.- Circumstanţe judiciare sunt acele împrejurări caracterizate ca atenuante ori agravante de instanţa judecătorească care apreciază semnificaţia juridico-penală a acestora în contact cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.

5.- După criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul circum­stanţele se împart în:

-circumstanţe reale

-circumstanţe personale

a.- Circumstanţele reale sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol al acesteia.

b.- Circumstanţele personale sunt legate de persoana infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii.

6.- După cum împrejurările erau cunoscute ori necunoscute infractorului se disting:

a.- circumstanţe cunoscute infractorului

b.-circumstanţe necunoscute infractorului

Potrivit art. 51 alin.2 Cod penal nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, iar potrivit dispoziţiilor art. 28 alin.2 Cod penal, circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au săvârşit.

7.- În literatura juridică se mai clasifică circumstanţele după starea lor în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii şi pot fi : anterioare, concomitente şi subsecvente infracţiunii.

3.- Circumstanţele atenuante

A.- Noţiune

Sub denumirea de circumstanţe atenuante sunt desemnate stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei, ori o periculozitate mai redusă a infractorului.

B.- Cadru

Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 Cod penal) şi a celor care pot constitui (art. 74 Cod penal) circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 73 Cod penal fiind circumstanţe legale, iar cele prevăzute la art. 74 Cod penal circumstanţe judiciare.

  1. Circumstanţe atenuante legale.

Prin dispoziţiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei circumstanţe atenuante legale:

1.- depăşirea limitelor legitimei apărării

2.- depăşirea limitelor stării de necesitate

3.- provocarea

a.- Depăşirea limitelor, legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I-a). Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca “exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzut la art. 44 alin.3 Cod penal şi care priveşte depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca făptuitorul să se fi aflat la început, în legitimă apărare, să fie depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburare sau temerea acestuia. Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.

b.- Depăşirea limitelor stării de necesitate  (art.  73 lit.a partea a II-a). Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin.3 Cod penal şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin.2 Cod penal, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

În literatura juridică se subliniază necesitatea verificării condiţiilor de existenţă a circum­stanţelor atenuante, a disproporţiei vădite între urmările produse şi care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în funcţie de care se stabileşte şi măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă.

Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.

c.- Provocarea.

Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b Cod penal cir­cum­stanţa atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin acţiune ilicită gravă. Condiţiile de existenţă ale persoanei privesc:

1.- Existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin violenţă fizică ori violenţă psihică; printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu, surprinderea victimei în flagrant delict de adulter.

2.- Actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului o surescitare nervoasă care îi răpeşte acestuia posibilitatea de control asupra acţiunilor sale.

3.- Sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi săvârşit infracţiunea.

Starea de surescitare, de încordare nervoasă să existe în momentul săvârşirii infracţiunii, chiar dacă actul provocator a fost comis mai înainte de către persoana vătămată.

4.- Infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului. Dacă din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoanei pe care o confundă cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării. Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor provocării, obligă instanţa de judecată să reţină circumstanţă şi să-i dea efectul cuvenit.

II.- Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74 Cod penal prevăd ce împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante, sunt enumerate exemplificative circumstanţele atenuante judiciare.

  1. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei (art. 74 lit. a Cod penal). Această circumstanţă priveşte deci atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă, înainte de săvârşirea infracţiunii. O astfel de circumstanţă atenuantă nu are relevanţă în prezenţa cauzelor de agravare şi care ar reliefa un grad de pericol ridicat al faptei prin urmările ei ori de periculozitate sporită a infractorului prin modul şi mijloacele folosite în săvârşirea infracţiunii.
  2. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită (art. 74 alin.1 lit. b Cod penal).

Conduita infractorului după comiterea faptei prin care îşi manifestă căinţa activă pentru fapta comisă, căinţa materializată prin repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a acestuia reclamă un tratament penal atenuat. În doctrina penală se apreciază corect că o astfel de circumstanţă este de reţinut şi în cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte infracţiuni.

3.- Atitudinea infractorului după infracţiuni rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii: comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor (art. 74 alin.1 lit c Cod penal). Prin dispoziţiile art. 74 alin.2 cod penal s-a prevăzut că împrejurările enumerate, ce pot constitui circumstanţe atenuante, din alineatul precedent, au caracter exemplificativ ceea ce presupune că instanţa poate reţine ca circumstanţă atenuante şi alte împrejurări care atenuează gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a infractorului. Pot fi socotite circumstanţe atenuante judiciare: starea de beţie, accidentală incompletă a făptuitorului, despre care în lege nu se menţionează nimic; starea de beţie voluntară completă (art. 49 alin.2 Cod penal) în care s-a aflat infractorul în comiterea infracţiunii.

C.- Efectele circumstanţelor atenuante.

Efectele circumstanţelor atenuante sunt determinat prin dispoziţia art. 76 Cod penal şi sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale ori judecătoreşti. Circumstanţele atenuante constatate au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei; atenuare ce poate consta într-o reducere, ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.

D.- Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor principale. Potrivit dispoziţiilor art. 76 Cod penal, în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa principală se reduce ori se schimbă. Reducerea ori schimbarea are loc în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită raportată la minimul special al acesteia. Pedeapsa se reduce sub minimul special, ori poate fi înlocuită cu amenda când minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă este între 3 luni şi 1 an (art. 76 alin.1 lit. e partea I-a). Când se reduce pedeapsa închisorii poate fi coborâtă până la minimul general (15 zile), iar când este înlocuită cu pedeapsa amenzii nu poate fi mai mică de 300.000 lei.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege are minimul sub 3 luni închisoare şi sunt reţinute circumstanţele atenuante, pedeapsa se înlocuieşte cu amenda care nu poate fi mai mică de 200.000 lei (art. 76 alin. 1 lit. e partea I-a).

Când pedeapsa prevăzută de lege este doar amenda şi sunt reţinute circumstanţe atenuante, aceasta se reduce sub minimul ei special până la 150.000 lei dacă minimul special prevăzut de lege este 350.000 lei sau mai mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 350.000 lei (art. 76 alin.1 lit. f Cod penal).

Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin.2 Cod penal, în cazul infracţiunii contra siguranţei statului, infracţiunilor contra păcii şi omenirii, al infracţiunii de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

Constatarea şi reţinerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanţe atenuante nu are ca efect o pluralitate de atenuări dar poate influenţa măsura până la care se poate reduce pedeapsa.

Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, în prezenţa circumstanţelor atenuante, se înlocuieşte cu închisoarea între 10 şi 25 ani (art. 77 Cod penal).

2.- Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complimentare.

Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor complimentare determinând înlăturarea aplicării acestora ca în cazul interzicerii unor drepturi (art. 76 alin.3 Cod penal).

Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complimentare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie, nu şi în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante.

4.- Circumstanţele agravante

A.- Noţiune

Circumstanţele agravante constau în stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. Ca şi circumstanţele atenuante, circumstanţe agravante au un caracter accidental.

B.- Cadru

Circumstanţele agravante şi efectele lor îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art. 75 şi art. 77 Cod penal., Prin expresia “următoarelor împrejurări constituie circumstanţe agravante folosită în art. 75 alin.1 şi în dispoziţiile prevăzute la lit. a – f Cod penal, sunt desemnate  limitativ circumstanţele agravante legale, iar prin alin.2 al art. 75, care lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, sunt desemnate circumstanţele agravante judiciare.

  1. Circumstanţele agravante legale

Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin.1 Cod penal, constituie circumstanţe agravante următoarelor împrejurări:

a.- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin.1 lit. a Cod penal). Circumstanţa agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii şi indiferent dacă toţi răspund penal.

Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau de mai multe persoane împreună; împrejurarea care se valorifică o singură dată ca element circumstanţial. Astfel de situaţii întâlnim în cazul furtului calificat comis de două sau mai multe persoane (art. 209 alin.1 lit. a Cod penal) sau al violului calificat la art. 197 alin.2 lit. b Cod penal).

Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o ori au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevederii de către fiecare participant.

b.- Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public (art. 75 alin.1 lit. b Cod penal). Au fost grupate în aceeaşi dispoziţie două împrejurări distincte care constituie circumstanţe agravante.

1.- Săvârşirea infracţiunii prin cruzime care presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de suferinţe mari victimei în cazul infracţiunii de omor. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevăzută şi ea ca element circumstanţial al omorului deosebit de grav (art. 176 alin.1 lit. a Cod penal) caz în care se va valorifica decât ca element circumstanţial.

2.- Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public.

Metodele ori mijloacele care prezintă pericol public sunt cele prin care se pune în primejdie viaţa mai multor persoane; ori distrugerea bunurilor se realizează prin incendiere, prin provocarea de explozii etc.

Împrejurarea prevăzută la art. 75 alin.1 lit. b Cod penal este o circumstanţă agravantă reală şi deci se va răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

c.- Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (art. 75 alin.1 lit. c Cod penal). Atragerea pe calea infracţională a minorului reprezintă o împrejurare agravantă pentru major care s-a folosit de lipsa lui de experienţă.

Pentru existenţa acestei agravante nu are relevanţă dacă minorul răspunde ori nu penal datorită lipsei vârstei cerute de lege (sub 14 ani) ori datorită lipsei discernământului (între 14 şi 16 ani), ori datorită altor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, sau răspunderea penală.

d.- Săvârşirea infracţiunii din motive josnice (art. 75 alin. 1 lit. d Cod penal). Această circumstanţă este personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.

e.- Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (art. 75 alin.1 lit. e Cod penal). Beţia preordinată sau premeditată cum mai este denumită în ştiinţa dreptului penal este o circumstanţă agravantă care reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru săvârşirea infracţiunii provocându-şi această stare pentru a avea curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare atenuantă.

Beţia preordinată reprezintă o premeditare a săvârşirii infracţiunii. Când premeditarea este reţinută ca element circumstanţial al infracţiunii calificate se va reţine doar aceasta şi nu beţia preordinată.

f.- Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (art. 75 alin.1 lit. f Cod penal).

Periculozitatea infractorului este mai mare atunci când el săvârşeşte infracţiunea profitând de starea de tulburare produsă de o calamitate, când oamenii se află în suferinţă, sunt preocupaţi de salvarea vieţii lor şi mai puţin de paza bunurilor.

II.- Circumstanţe agravante judiciare

Sunt considerate, în doctrina penală, ca fiind circumstanţe judiciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă; ori acela care în timpul efectuării serviciului de pază, sustrage bunuri ori comite o tâlhărie.

C.-Efectele circumstanţelor agravante.

Prin dispoziţia art. 78 alin.1 Cod penal s-a consacrat principiul agravării  facultative a pedepsei în cazul constatării circumstanţelor agravante atât legale cât şi judecătoreşti.

În speranţa circumstanţelor agravante se aplică o pedeapsă către maximul special, iar dacă aceasta este neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii se poate aplica un sport de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un sport de cel mult jumătate din maximul special.

5.- Stările de atenuare a pedepselor.

Noţiune şi cadru

Stările de atenuare, sunt anumite entităţi, fapte, situaţii cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate al faptei şi de periculozitate al infractorului, prevăzute în partea generală a Codului penal şi ale căror efecte atenuante sunt prevăzute delege. Sunt considerate stări de atenuare: tentativa şi minoritatea infractorului.

a.- Tentativa

Prin dispoziţiile art. 21 Cod penal s-a adoptat sistemul diver­sificării pedepsei în raport cu infracţiunea fapt consumat. Astfel tentativa se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată fără ca minimul special să fie mai mic decât minimul general al speciei de pedeapsă respective (15 zile sau 100.000 lei).

În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat este detenţiunea pe viaţă, tentativa la acea infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 ani (art. 21 alin.2 Cod penal).

Cum pedeapsa detenţiunii pe viaţă este de regulă prevăzută alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 ani, soluţia anterioară este valabilă în cazul în care instanţa s-a oprit, a ales pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

b.- Minoritatea infractorului

Faţă de  infractorii minori se iau măsuri educative (art. 100 Cod penal). Cum se prevede în art. 100 faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsuri educativă ori I se poate aplica o pedeapsă. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Când instanţa a optat pentru aplicarea unei pedepse, aceasta va avea limitele cuprinse între jumătatea minimului special şi jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea fapt consumat săvârşită de un major.

În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei, nu va depăşi 5 ani (art. 109 alin.1 Cod penal); dar nu va putea fi nici mai mic decât minimul necesar.

6.- Stările de agravare a pedepselor

Stările de agravare a pedepselor sunt anumite entităţi, situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, al căror efect agravant este prevăzut de lege.

Sunt considerate stări de agravare în Codul penal român concursul de infracţiuni; recidiva, infracţiunea continuată.

7.- Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei

Prin dispoziţiile art. 80 alin.1 Cod penal, s-a prevăzut ordinea în care li se dă eficienţă cauzelor de agravare şi de atenuare când acestea sunt concurente în aceeaşi cauză. Astfel, se va da eficienţă circumstanţelor de agravare, apoi circumstanţelor de atenuare, după care se va da eficienţă stării de recidivă, dacă este incidentă în cauza respectivă.

Întrucât efectele circumstanţelor agravante şi atenuante sunt contrare, s-a prevăzut în art. 80 alin.2 Cod penal că, în caz de concurs între acestea, coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, lăsând la aprecierea instanţei stabilirea cuantumului pedepsei în cadrul limitelor prevăzute de lege.

Dacă într-o cauză sunt aplicabile concomitent dispoziţiile privitoare la circumstanţele agravante, starea de recidivă şi concursul de infracţiuni, pedeapsa nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani (art. 80 alin.2 Cod penal).

Loading...