Drept

Problema condiţiilor actului de legitimă apărare este foarte importantă, atît din punct de vedere teoretic cît şi din punct de vedere practic. Teoria de drept penal şi practica judiciară recunosc ca legitimă apărare numai în cazul, dacă ea satisface condiţiile, care se referă la atac şi la apărare. De aceea condiţiile legitimei apărări se împart în două grupe:

• condiţii, care se referă la atac;
• condiţii, care se referă la apărare[1];

Definind noţiunea de legitimă apărare, noi am arătat că este o apărare de la o faptă social periculoasă, pe calea pricinuirii unor daune atacantului. Legitima apărare exclude pericolul social, nejustificînd înfăptuirea infracţiunii prin existenţa mai multor factori, care se referă atît la atac cît şi la apărare.

Pentru a desemna legitima apărare ca un act legitim, care exclude pericolul social al faptei, trebuie de determinat existenţa condiţiilor atît a atacului cît şi a  apărării. Neluarea în consideraţie a acestor condiţii poate duce la faptul că această întrebare să fie soluţionată greşit. Existenţa uneia sau mai multe condiţii nu totdeauna crează însăşi situaţia de legitimă apărare. Pentru a determina starea de legitimă apărare, este necesar de analizat fiecare din condiţiile expuse în parte. Se întîlnesc dificultăţi în determinarea legitimei apărări, deoarece nu se poate da o soluţionare a tuturor cazurilor de legitimă apărare. Fiecare caz este prea individual şi acest lucru trebuie avut în vedere.

O analiză necorespunzătoare a condiţiilor de legitimă apărare, de regulă, aduc la faptul că lucrătorii organelor de poliţie, anchetă, procuratura, nu întotdeauna i-au în vedere toate circumstanţele care justifică actul de legitimă apărare.

Condiţiile legitime ale apărării, care se referă la atac sunt:

• pericolul social al atacului;
• existenţa faptei periculoase;

Condiţiile legitimei apărări, care se referă la apărare sunt:

• apărarea trebuie să fie înfăptuită pentru a cauza un prejudiciu numai persoanei care atacă, dar nicidecum altor persoane;
• apărarea este admisă pentru a respinge un act îndreptat, atît contra intereselor colective cît şi a celor individuale:

De altă părere se conduc В. Ф. Кириченко, И. И. Слутцкий în examinarea problemei condiţiilor legitimei apărări. Кириченко clasifică aceste condiţii în două grupuri:

• condiţiile care se referă la apariţia şi stingerea dreptului la de legitimă apărare;
• condiţiile care determină limitele legitimei apărări[2];

И. И. Слутцкий numeşte aceste grupe de condiţii – infracţiune – ca izvor al pericolului, care necesită apărare, şi apărarea legitimă[3].

Un alt profesor de drept penal, Герцензон, propune o altă sistemă de clasificare a condiţiilor. El consideră că, condiţiile care se referă la atac în stare de legitimă apărare sunt:

• atacul periculos prevăzut de legea penală;
• existenţa pericolului infracţiunii;
• atacul îndreptat contra intereselor statului, individului sau altor persoane;

М. И. Якубович nu este de acord cu o asemenea clasificare a condiţiilor, care se referă numai la atac şi cu faptul că Герцензон nu vorbeşte de pericolul social al infracţiunii[4].

Esenţa legitimei apărări, însă, constă în dreptul de apărare contra faptei social periculoase pe calea pricinuirii unor daune sau vătămări atacantului. Însă trebuie de recunoscut că, nu numai apărarea pasivă (preîntîmpinarea loviturilor sau evitarea lor), dar şi apărarea activă prin intermediul pricinuirii daunelor sau leziunilor, care previn infracţiunea.

În practică se întîlnesc cazuri cînd unele judecîtorii, neînţelegînd legea, presupun că persoana care a fost supusă unui atac, nu este în drept să se apere, dacă are posibilitatea să se apere prin fugă. Dar aplicarea legitimei apărări este posibilă şi în situaţiile cînd cel ce se apără a avut posibilitatea de a evita atacantul. În aşa fel condiţiile legitimei apărări au o mare importanţă, deoarece se determină într-adevăr dacă a fost aceasta o depăşire sau o legitimă apărare.

Deoarece am menţionat mai sus că, condiţiile legitimei apărări se împart în două grupe, este cazul să le examinăm împarte.

Atacul trebuie să fie socialmente periculos, sancţionat de legea penală ca infracţiune şi întreprins în mod intenţionat. Dreptul de legitimă apărare, care dă posibilitatea de a preveni o faptă social periculoasă prin pricinuirea unor daune atacantului, apare la persoană, atunci cînd are loc atentatul periculos ce lizează interesele statului, societăţii, sau individului, ocrotite de lege. În ala fel, în legitima apărare, ca izvor al atacului este fapta social periculoasă a unei sau mai multe persoane. Apărarea de la atacul animaleleor nu poate fi considerat ca legitimă apărare. Astfel de acţiuni pot fi examinate după regulile extremei necesităţi.

În dreptul penal, legitima apărare este de drept numai atunci, cînd a avut loc fapta social periculoasă. Pentru a determina drepturile la apărare, nu este necesar de constatat dacă atacul a fost intenţionat şi pedepsit, adică dacă este săvîrşit de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Îată de ce trebuie de recunoscut legitima apărare şi contra atacului, săvîrşit de către o persoană incapabilă, care după legislaţia în vigoare nu este un subiect al infracţiunii şi, prin urmare, nu poate fi trasă la răspundere penală. Pentru persoana care se apără, acţiunile celui incapabil de asemeni prezintă pericol, deorece pune în pericol viaţa şi sănătatea ei.

Referitor la această problemă în literatura de specialitate există diferite păreri. De exemplu, în anul 1928, profesorul А. А. Пионтковский, arăta că legitima apărare este permisă contra acţiunilor persoanelor bolnave psihic, minorilor, deoarece acţiunile lor pot prezenta pericol social, dar, reeşind din caracterul subiectiv al unor sau altor momente nu duc la aplicarea pedepsei[5]. В. Ф. Кириченко , este de aceeaşi părere cu autorul anterior, spunînd că, pentru apariţia dreptului la legitima apărare este necesară existenţa pericolului social al faptei,  chiar dacă nu poate fi pedepsit din punct de vedere penal şi provine de la o persoană bolnavă psihic[6]. Alţi autori atribuie legitima apărare contra persoanelor bolnave psihic la regulile de extremă necesitate.

Referitor la prima condiţie trebuie să menţionăm că, numărul faptelor considerate drept infracţiune este strict limitat de legea penală. Nici o altă faptă, chiar care poate prezenta un pericol obiectiv-social dacă nu este indicată în lege ca infracţiune, nu poate fi pedepsită pe cale penală. Acţiunile de acest fel nu crează starea de legitimă apărare. Nu se admite, de asemenea, legitima apărare cînd este vorba de delicte sancţionate pe cale administrativă sau disciplinară. Astfel de apărare în asemenea cazuri pot fi considerate ca avînd un caracter de samovolnicie.

Pentru a recunoaşte starea de legitimă apărare, atacul trebuie să mai aibă şi un caracter intenţionat (direct sau eventual) şi să nu fie comis din imprudenţă. De aceea nu putem accepta părerea lui Ткаченко, care afirmă că, legea penală declară ca bază a legitimei apărări atacul socialmente periculos, fără a concretiza gradul acestui pericol social, iar apărarea legitimă se admite contra tuturor încălcărilor de lege, inclusiv şi contra delictelor disciplinare sau administrative.

Această părere vine în contradicţie cu legea, si anume cu art. 7, alineatul 2 din Codul Penal al R. Moldova, care prevede: “nu constitue infracţiune acţiunea sau inacţiunea, care deşi formal conţine trăsăturile unai infracţiuni prevăzute de legea penală, însă fiind lipsită de importanţă, nu prezintă pericol social”. Prin urmare, numai infracţiunile prevăzute de Codul Penal sunt socilamente periculoase şi, deci, numai contra acestor infracţiuni se admite dreptul la legitima apărare. Toate celelalte încălcări nu au această trăsătură, adică ele nu prezintă un pericol social. În caz contrar, ele ar fi fost prevăzute de lege ca infracţiuni.

Atacul trebuie să fie material şi inedit. Legitima apărare  este permisă numai contra unui atac material, adică contra unui atac ce este deja început sau prezintă un pericol social inedit, sau este evident întratît ca să fie clar că drepturile şi interesele ocrotite de lege sunt sub pericolul de a fi lezate. În aşa fel, atacul material implică acţiuni fizice, obiective (aplicarea de lovituri, omoruri, tagerea focurilor de armă, însuşirea de bunuri străine etc.), care aduc prejudicii unor valori sociale ocrotite de lege. Spre exemplu, cererea de a da averea în scopul de al acapara nelegitim, de a provoca moartea sau refuzul din partea vătămătorului, trebuie examinate ca un pericol real, contra căruia trebuie să te oferi neaşteptînd îndeplinirea lui. Din acest punct de vedere, adică al caracterului material al atacului, anume atacul început sau pericolul evident îi atribue apărării un caracter legitim. Faptul că, atacul care are loc crează dreptul la apărare, nu poate fi impus nici unei îndoieli, şi să demonstrarea acestui lucru în practică nu prezintă greutăţi. Este mai greu la constatarea pericolului evident.

Cererea existenţei atacului este foarte evidentă, deoarece de ea este legată determinarea limitelor de utilizare a dreptului de legitimă apărare în timp. Aşa, de exemplu, dacă în caz de atac războinic, cînd atacatului îi sunt puse cerinţe ca cedarea averii sau dacă această teroare prezintă pericol evident, atiunci este necesar să te aperi, neaşteptînd realizarea actului de către infractor. Referitor la cele expuse mai sus, М. И. Якубович aduce următorul exemplu: Toamna tîrziu anchetatorul  Semionov, se intorcea acasă de la serviciu. În unul dintre locurile mai întunecoase de el sau apropiat două persoane, unul dintre care l-a speriat cu cuţitul, cerînd ca acesta să-i dea ceasul de mînă şi jaketa. Semionov, dezbrăcînd jaketa, a scos arma şi l-a rănit mortal pe unul dintre infractori. Al doilea infractor a reuşit să fugă. Din exemplul adus observăm că atacul încă nu începuse, dar el prezenta un pericol evident, anume acest fapt a justificat acţiunea lui Semionov.

Examinînd existenţa pericolului material, ca una din condiţiile legitimei apărări, care se referă la atac, nu trebuie să trecem cu vederea problema pricinuirii daunei atacantului după terminarea atacului. Apărarea nu se consideră legitimă, dacă a fost săvîrşită după aceea, cînd atacul a fost preîntîmpinat sau terminat şi pentru folosirea mijloacelor de apărare nu este timpul şi acţiunile apăreau nu ca autoapărare, ci ca act de răzbunare.

În cazurile, cînd dauna este pricinuită contra unui atac finalizat, cînd necesitatea folosirii mijloacelor de apărare a fost inutilă, acţiunile săvîrşite în dependenţă de circumstanţe pot fi examinate ori ca omor premeditat fără circumstanţe atenuante, sau ca omor prin depăşirea limitei legitimei apărări. De asemenea starea de legitimă apărare nu poate fi considerată eliminată şi în cazul cînd actul de autoapărare a urmat imediat după atacul terminat, dar din anumite considerente pentru apărător nu era clar momentul sfîrşirului atacului.

Din cele expuse se poate face o concluzie referitor la faptul că nu poate fi stabilit un anumit criteriu prealabil. În fiecare caz aparte al atacului, momentul începerii atacului, la fel ca şi momentul finalizării lui, poate fi stabilit numai după studierea tuturor circumstanţelot. Este necesar de luat în considerare faptul că atacul se produce pe neaşteptate, şi că persoana care a fost supusă atacului trebuie să ia o decizie imediată, şi încă faptul, că persoana aflîndu-se în stare de şoc, poate considera că atacul mai continuă iar ea se apără.

Existenţa atacului material, ca una din condiţiile legitimei apărări are o importanţă specifică în practica organelor de poliţie. Problema despre momentul începerii atacului asupra unui lucrător de poliţie, care este obligat să ocrotească ordinea publică, securitatea cetăţenilor, să ducă lupta cu infractorii de drept, trebuie soluţionat şi examinat reeşind din specificul serviciului. Într-un caz începutul atacului infractorului poate corespunde cu apariţia pericolului evident pentru lucrătorul de poliţie, în alt caz acest pericol este destul de real şi lucrătorul poliţiei, neaşteptînd începutul atacului trebuie să preîntîmpine posibila săvîrşire a infracţiunii. В. Н. Козак aduce următorul exemplu, referindu-se la cazul dat:

În noaptea de 8 mai a anului 1958 la locuitoarea or. Nozîbcova, Pinciucova au bătut la fereastră doi necunoscuţi. Ei au scos stăpîna în ogradă şi spunîndu-i că au întîrziat la trenul ce pleca în oraşul Gomel, au lăsat la ea un sac cu lucruri, promiţînd că pe data de 9 mai noaptea vor veni să le ia. Pinciucova, bănuind că lucrurile au fost furate, a declarat la poliţie. Noaptea următoare cei doi veniseră după sac, dar în şopronul unde era sacul se aflau şi lucrători ai poliţiei. Unul dintre infractori avea armă care a fost observată, cînd al doilea infractor a aprins bricheta. Pentru a preîntîmpina acţiunile infractorului înarmat, lucrătorul poliţiei a tras din armă, rănindu-l pe infractor mortal. Al doilea a fost de asemenea reţinut. Mai apoi a fost determinat că în sac se aflau lucruri fuarte, care urmau a fi vîndute la piaţă. În aşa fel, observăm că în cazul dat posibilitatea atacului era atît de evidentă, încît folosirea armei se consideră legitimă, cu toate că atacul nu începuse încă[7].

Atacul trebuie să fie real. Legitima apărare contra unei ameninţări reale a fost aprobată de către Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS  la 4 decembrie 1969 “Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei cu privire la legitima apărare”, în care se menţionează că în unele cazuri instanţele judecătoreşti nu  cunosc sfera de legitimă apărare în împrejurările unei ameninţări reale de atac sau cînd persoanei care se apără nu-i era clar momentul începerii atacului. În legătură cu aceasta, Plenul Judecătoriei Supreme a dat instanţelor judecătoreşti următoarea indicaţie: “starea de legitimă apărare apare nu numai în momentul atacului, dar şi atunci cînd există o ameninţare reală de atac”. Conform acestei condiţii, apărarea este posibilă numai contra unui atac real existent. Acţiunile săvîrşite în stare de legitimă apărare, numai atunci înlătură pericolul real al faptei, cînd atacul există real, dar care nu există numai în imaginaţia persoanei. Numai atacul real crează dreptul la legitima apărare. Dacă el nu există, atunci nu există nici drept la legitima apărare contra unui atac aparent, care nu este evident. Cînd întradevăr nu există nici un pericol a înfăptuirii unei fapte social periculoase, acţiunile săvîrşite sunt din punct de vedere obiectiv social neutre, şi se consideră ca acţiuni malefice.

În literatura de specialitate sunt două păreri referitor la caracterul real al atacului, ca una din codiţiile legitimei apărări a atacului. Unii cercetători în materie consideră că atacul real este un semn necesar, care caracterizează atacul în legitima apărare[8]. Alţii, însă, resping acest semn al atacului, ca fiind inutil[9].

Aşa deci, В. Ф. Кириченко menţionează, că determinînd pentru atac un nou semn, adică caracterul real al lui, atacul trebuie să fie atac. Mai corect ar fi faptul de a nu stabili acest semn inutil, dar de a pune întrebarea despre urmările unei imaginaţii greşite ale persoanei referitor la legitima apărare[10]. Tot В. Ф. Кириченко răspunde la întrebarea pusă de el: cererea caracterului real al atacului nu este decît necesitatea unei analize corecte a situaţiei, adică necesitatea evitării uor greşeli[11].

Acţiunile săvîrşite pentru a preîntîmpina un atac nereal, care nu există decît în imaginaţia persoanei, nu trebuiesc confundate cu aşa numita apărare fictivă. Apărare fictivă are loc atunci, cînd o persoană crede că se produce un atac, care în realitate nu există. În astfel de cazuri persoana pote fi trasă la răspundere pentru săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă, dacă ea ar fi putut să-şi dee seama că atacul este de fapt inexistent. Atacul creat numai în inmaginaţia persoanei şi cauzarea în legătură cu acest fapt al unor daune unei oarecare persoane, trebuie să ceară răspundere, şi aici nu există situaţie care ar exclude răspunderea penală. Examinînd întrebarea despre caracterul real al atacului, trebuie să examinăm şi problema permiterii unor mecanisme de apărare, predestinate preîntîmpinării atacului pe calea pricinuirii daunei atacantului.

Prin urmare, pentru  a desemna legitima apărare ca acţiune legitimă, este necesar de a determina condiţiile care  se referă la atac, şi anume:

• atacul trebuie să fie obiectiv periculos şi nelegitim;
• atacul trebuie să fie material, început şi neterminat;
• atacul trebuie să fie real, dar nicidecum imaginar.

Condiţiile privind actul de legitimă apărare sunt următoarele:

• apărarea trebuie să fie înfăptuită pentru a cauza prejudiciu numai persoanei care atacă şi nicidecum altor persoane;
• apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat atît contra intereselor colective, cît şi celor individuale;
• apărarea trebuie să fie îndelinită în limitele ei, fără, însă a le depăşi.

Prima condiţie arată împotriva cărei persoane se admite legitima apărare. Deci, numai cel care atacă prin acţiunile sale poate constitui obiectul unor acte de apărare. Apărarea se consideră legitimă cînd se înfăptuieşte contra infractorului ci nu contra cunoscuţilor atacantului, rudelor, prietenilor lui. Dacă apărarea se exprimă prin acţiuni îndreptate spre evitarea atacului, atunci ea nu este din punct de vedere juridic legitimă apărare, deoarece ultima trebuie să exprime acţiuni active pentru a preîntîmpina fapta periculoasă, prin pricinuirea daunelor atacantului.

Apărarea, care se reduce numai la evitarea loviturilor, nu întreţine o apărare reală. Numai o apărare, care se îndeplineşte pe calea pricinuirii daunelor atacantului, prezintă o garanţie contra faptei periculoase. Apărarea, poate fi exprimată prin diferite mijloace de pricinuire a daunelor atacantului sau intereselor sale, prin leziuni corporale, privare de libertate în diferite forme violente (dezarmare) şi chiar prin lipsirea de viaţă.

        Apărarea poate fi realizată şi pe calea distrugerii sau lichidării armei sau a altor mijloace  periculoase ale atacantului. De exemplu, omorul cânelui, pe care atacantul îl folosea pentru a ataca. Pentru reţinerea infractorului, care încearcă să fugă cu un mijloc de transport, se poate utiliza arma de foc pentru a face o împuşcătură în pneuri.

        Pricinuirea uneia sau altei daune atacantului trebuie să fie condiţionată de necesitate, bazată pe atac, altfel pricinuirea daunelor va prezenta pericol social şi va avea ca urmare răspundere generală, sau depăşirea limitelor legitimei apărări. Privarea cetăţenilor de dreptul de apărare duce la limitarea dreptului de legitimă apărare. În plus, acest lucru stimulează crearea unei situaţii de nepedepsire a infractorului, care la rîndul său îngreunează lupta cu elementele periculoase.

În legătură cu aceasta este necesar de a arăta faptul că în legitima apărare nu este neapărat necesară provocarea daunelor atacantului pentru prevenirea atacului. Posibilitatea adresării organelor corespunzătoare ale puterii, sau scăparea prin fugă, nu exclud dreptul la legitima apărare.

Bazăndu-se pe practica juridică, se pot aduce un şir de exemple, cînd cetăţenii se confruntă cu infractorii provocîndu-le vătămări, daune, care sunt recunoscute de organele puterii legitime. Însă lucrătorii poliţiei, cînd se confruntă cu infractorii, trebuie să reeasă din faptul că ei sunt reprezentanţii direcţi ai puterii, şi fiind înarmaţi, în unele cazuri pot preîntîmpina săvîrşirea atacului, fără a provoca daune mari atacantului. Apărarea se consideră legitimă, atunci cînd nu este îndreptată contra persoanelor terţe. Apărarea unor interese prin intermediul pricinuirii daunelor personalor terţe ci nu atacantului, nu constitue legitimă apărare. În cazuri deosebite poate fi vorba despre un act legitim al legitimei apărări.

        A doua categorie a legitimei apărări care se referă la apărare este că apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat atît împotriva intereselor colective cît şi ale celor individuale.

        Conform Codului Penal al R. Moldova, art. 13, legitima apărare constituie acţiunile care sunt îndreptate pentru ocrotirea şi apărarea intereselor sociale şi individuale ale persoanelor ţării.

În aşa fel, legislaţia penală a R. Moldova nu contrapune interesele individuale intereselor de stat, colective şi nici altor persoane. În unele cazuri au fost comise greşeli la apărarea intereselor persoanelor terţe, şi anume în cazurile legate de omorul atacantului. Contraatacul se admite nu numai atunci, cînd este unicul mijloc de apărare, dar şi atunci cînd persoana atacată avea şi alte posibilităţi de a apăra interesele statului, societăţii, ale ei proprii sau a altor persoane (să cheme în ajutor reprezentanţii ordinii publice, să fugă). În legătură cu aceasta, M. С. Шаргородский spune: “dacă persoana este atacată fără nici o bază legală, ea are dreptul să se apere chiar şi atunci cînd ar putea să se salveze prin fugă. Persoana pe care un atacant vrea să o lovească nu este obligată să ia în considerare faptul că poate fi un bun sportiv şi că ar putea să fugă, scăpînd astfel de lovitură. Persoana are dreptul civil şi poate chiar să omoare atacantul, nepurtînd pentru aceasta nici o răspundere.

Conform legislaţiei penale a R. Moldova, apărarea intereselor statale, sociale sau individuale în stare de legitimă apărare prin intermediul pricinuirii daunelor fizice atacantului, nedepăşind legitima apărare, este social utilă, lucru de care sunt conştienţi atît cetăţenii împarte cît şi societatea în întregime. De aceea, legislaţia în vigoare nu limitează această activitate cu careva condiţii, recunoscînd această activitae ca absolut independentă. De aici rezultă că, prin existenţa pericolului social al atacului asupra drepturilor individuale, persoana poate îndeplini apărarea independent, dacă are sau nu posibilitatea de a scăpa cu fuga sau dacă îşi vor îndeplini funcţiile organelor de apărare. Deoarece pricinuirea daunelor fizice ca un mijloc evident al pericolului are loc în momentul contraatacului, apare întrebarea despre legitimitatea mecanismelor de apărare instalate, sau altor mijloace, determinate pentru preîntîmpinarea atacului, prin intermediul pricinuirii daunelor fizice persoanei, care atentează interesele ocrotite. Permit instalarea unor astfel de mecanisme Н. Н. Паше-Озерский [12] şi И. С. Тишкевич [13].

Această problemă a fost pusă în discuţie de către teoreticienii dreptului penal. În calitate de argument se prezintă presupunerea că instalarea acestor mecanisme de apărare prezintă pericol social pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor[14].

Soluţionînd această problemă este necesar, după părerea mea, de a răspunde la întrebarea: viaţa şi sănătatea căror cetăţeni este pusă în pericol în acest caz?.

Dacă crearea macanismelor de apărare este periculoasă pentru cetăţeni, care nu urmăresc realizarea unei infracţiuni, atunci desigur, instalarea lor din punct de vedere al dreptului penal şi al moralei nu este binevenită. Dar, ca rezultat apare o altă înrebare: ce poate să caute un om cinstit noaptea într-un depozi cu materiale?. Este evident, că această persoană care încearcă să pătrundă în acel depozit urmăreşte un singur scop – de a înfăptui o infracţiune. Şi dacă alt cetăţean în scopul apărării proprietăţii de stat, îi provoacă daune fizice infractorului, aceste acţiuni vor fi clasificate ca stare de legitimă apărare. Iar dacă leziunile corporale sunt provocate de mecanismele de apărare, atunci rezultatul este unul şi acelaş, nu poartă răspundere penală.

După părerea mea, nu există o bază de argumente, care ar face să credem că aceste mecanisme prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor, care nu lezează interesele statului sau ale altor persoane.

Următoarea condiţie care determină caracterul legitim al apărării ce se referă la apărare este nedepăşirea limitelor legitimei apărări. Legea penală (art. 13 din Codul Penal al R. Moldova) nu dă o definiţie clară limitelor legitimei apărări. Alineatul 2 al Codului Penal al R. Moldova prevede: ” depăşirea limitelor legitimei apărări o constitue necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul tentativei”. De aici rezultă, că pentru ca apărarea împotriva unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să existe un anumit raport între acţiunile în cadrul legitimei apărări, pe de o parte şi atac, pe de altă parte.

Prin limitele legitimei apărări se subînţelege corespunderea mijloacelor şi măsurilor de apărare, caracterului intrensiv al atacului. Limitele legitimei apărări trebuie de asemenea determinate şi de caracterul lucrului apărat. Apărarea trebuie să corespundă caracterului şi pericolului atacului. Definind noţiunea de limite ale legitimei apărări trebuie de avut în vedere, că bazîndu-se pe circumstanţe concrete şi situaţia dată, persoana care se apără, se poate apăra cu aşa mijloace, care pot preîntîmpina atacul şi prin aceasta să nu provoace moartea sau leziuni corporale grave atacantului. Însă, din cele menţionate mai sus, nu reese faptul că în toate cazurile trebuie să se prezinte cererea despre echivalenţa obligatorie între atac şi apărare, deoarece acest lucru ar duce la imposibilitatea aplicării legitimei apărări în practică. În situaţia creată, nu ar putea să-şi apere averea de la atacul periculos prin intermediul pricinuirii daunelor fizice infractorului, iar persoana care este atacată în scopuri violente nu ar putea preîntîmpina violul prin intermediul pricinuirii daunelor atacantului, şi în  aşa daune ca leziuni corporale sau chiar omor. Iată de ce nu trebuie de înaintat în calitate de condiţie obligatorie, ca dauna cauzată atacantului să fie obligatorie mai mică ca dauna provocată persoanei ce se apără. Aceasta şi este una din deosebirile legitimei apărări de extrema necesitate.

Dacă apărarea urmăreşte respingerea atacului ea trebuie să fie mai puternică, deoarece cu o forţă mai mare se poate respinge un pericol. Dacă forţa apărării ar fi absolut egală cu forţa atacului, acesta din urmă niciodată nu ar putrea fi respins. De aici rezultă încă o condiţie, şi anume: dauna cauzată în stare de legitimă apărare nu trebuie să fie neapărat egală cu cea evitată, ceea ce însemnă că cel ce se apără are dreptul să pricinuiască atacantului daune mai mari decît cea care ar fi fost pricinuită în urma atacului.

Aşa dar prin limitele legitimei apărări se înţelege o anumită proporţie între modul de apărare şi caracterul atacului, proporţii, care nu implică o deplină identitate între ele. Apărarea va fi legitimă şi atunci cînd dauna cauzată atacantului va fi nu mai mică şi nici egală cu cea intenţionată de el, dar chiar mai mare. Acest lucru se explică prin faptul că orice atac dă naştere unei stări emotive a celui atacat, ce scoate din echilibrul psihic, ceea ce duce la intensificarea măsurilor de apărare. Cele menţionate mai sus rezultă din hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a fostei URSS din 4 decembrie 1969. La rezolvarea problemei legitimităţii legitimei apărări trebuie de avut în vedere că în stare emotivă , provocată de un atac subit, persoana care se apără nu întotdeauna poate aprecia just caracterul pericolului şi alege mijloacele respective de apărare, ceea ce natural,  poate să aducă la consecinţe mai grave, pentru care el nu poartă răspundere.

Limitele legitimei apărări sunt determinate nu numai de forţa , mijloacele şi intensitatea atacului. Se ştie doar că legitima apărare se înfăptuieşte cu scopul de a respinge un atac periculos împotriva intereselor statului, societăţii, a celui care se apără sau intereselor altor persoane. Acest pericol are momentul său iniţial, există un anumit interval de timp şi apoi dispare. Atît timp cît există un pericol real şi obiectiv de atac, există şi condiţiile de legitimă apărare, dacă ele nu există, nu poate fi vorba de legitimă apărare. Apărarea, atît inaintea apariţiei pericolului, cît şi după încetarea lui nu are nimic comun cu legitima apărare şi nici cu depăşirea limitelor ei. Anume din această cauză este greu de acceptat părerea unor autori, care consideră că acţiunile săvîrşite în mod inoportun (înaintea apariţiei pericolului sau după terminarea lui) trebuie să fie considerate ca depăşire a limitelor legitimei apărări. A depăşi limitele legitimei apărări înseamnă a ieşi din cadrul ei, a folosi metodele şi mijloacele care nu au fost dictate de necesitatea de a respinge atacul. După cum am arătat, în puterea momentului neaşteptat şi a stării psihice din cauza emoţiilor, atacul poate premări pericolul atacului şi poate folosi mijloace extreme de apărare, dar el nu poartă răspundere pentru acest lucru, deoarece el se înşela, şi toată greutatea consecinţelor se reduce în contul atacantului. Un caz invers, menţionat în lucrarea lui И. С. Тишкевич, ne vorbeşte despre faptul că organele puterii deseori fac unele greşeli în soluţionarea cazurilor “cu depăşirea limitelor legitimei apărări”[15]: un cetăţean a descoperit în livada sa nişte hoţi şi a încercat să-i reţină. Ei, însă, au început să tragă din arme de foc. În scopul de autoapărare cetăţeanul a tras din arma sa de vînătoare şi la rănit grav pe unul din hoţi. Judecătoria Supremă a oprit procesul, reeşind din considerentele, că cetăţeanul în cauză acţiona în stare de legitimă apărare şi că mijloacele folosite nu au întrecut caracterul şi pericolul atacului.

Reeşind din cele expuse putem considera că, pentru a cunoaşte limitele legitimei apărări adică a intensităţii apărării şi intensităţii atacului trebuie să examinăm toate circunstanţele în întregime şi anume:

• mijloacele folosite la atac;
• viteza şi mecanismele atacului;
• asupra cui este săvîrşit atacul şi importanţa aspectului atacului;
• puterea şi posibilităţile infractorului de a duce la capăt fapta;
• puterea şi posibilităţile celui ce se apără, vîrsta lui şi puterea fizică;
• caracterul lucrurilor apărate;
• mijloacele folosite de cel ce se apără.

[1] Советское уголовное право, чясть общая, M., 1959, pag. 188-195;

[2] В. Ф. Кириченко, Основные вопросы учения о необходимой обороны, M., 1948, pag. 17;

[3] И. И. Слутцкий, Обстоятельства, исключяющие уголовную ответственность, pag. 48;

[4] М. И. Якубович, Вопросы теории и практики необходимой обороны , pag. 87;

[5] А. А. Пионтковский, Советское уголовное право, 1928, pag. 224; М. И. Якубович, op. cit., pag. 90;

[6] В. Ф. Кириченко, op. cit., pag. 44;

[7] В. Н. Козак, Право граждан на необходимую оборону, pag. 77;

[8] М. И. Якубович, op. cit., pag. 103;

[9] В. Ф. Кириченко, op, cit., pag. 35;

[10] Ibidem, pag. 35;

[11] Ibidem, pag. 35;

[12] Н. Н. Паше-Озерский, Необходимая оборона и крайнея необходимость, M., 1962, pag. 85;

[13] И. С. Тишкевич, Условия необходимой обороны, M., 1969, pag. 62;

[14] М. И. Якубович, op. cit., pag. 105;

[15] И. С. Тишкевич, op. cit., pag. 40;