Art. 13 al Codului Penal al R. Moldova prevede că este infracţiune acţiunea care deşi întruneşte semnele unei infracţiuni prevăzute de Codul Penal, este săvîrşită în stare de legitimă apărare. Tot în acest articol (alineatul 2) se prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări o constituie necorespunderea vădită a apărării şi pericolul tentativei. Deci, în legea penală este vorba despre o necorespundere vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, şi nu despre o apărare inoportună. Depăşirea limitelor legitimei apărări lipseşte acţiunile de apărare de caracter legitim şi este examinată ca depăşire a limitelor legitimei apărări. Prin depăşirea limitelor legitimei apărări, cel care se apără întradevăr se află în stare de legitimă apărare, dar încalcă limitele unei apărări legitime. În aşa fel, numai printr-o necorespundere vădită a apărării caracterului şi pericolului atacului, are loc depăşirea limitelor legitimei apărări, care prezintă un pericol social şi poate duce la răspundere penală. Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS în decizia sa din 4 decembrie 1969 determină mai detaliat limiteleor legitimei apărări: “depăşirea limitelor legitimei apărăriare loc atunci cînd persoana care se apără foloseşte mijloacele şi metodele a căror aplicare nu era dictată de caracterul şi pericolul atacului, nici de împrejurări concrete şi în acest mod s-a cauzat fără necesitate atacantulu daune destul de grave”.
Mijloacele de apărare necesare sunt determinate, în primul rînd de intensitatea atacului. În cazurile cînd, pornind de la situaţia de fapt, era clar că puteau fi folosite mijloace de apărare relativ reduse, are loc depăşirea limitelor legitimei apărări, dacă atacantului I se cauzeauă leziuni corporale grave sau dacă el este ucis. Proporţia justă între mijloacele de apărare şi cele de atac se constată în fiecare caz concret în baza analizei întregului dosar şi a împrejurărilor respective.
Mijloacele de apărare sunt determinate şi de valoarea intereselor luate sub apărare. Nu se va considera depăşire a limitelor legitimei apărări cazurile cînd cetăţeanul, salvîndu-şi viaţa îl omoară pe atacant, cînd femeia, apărîndu-se de tentativa unui viol îl omoară pe cel care o atacă, cînd cetăţeanul, apărîndu-se de un oarecare bandit care încearcă să pătrundă în casa lui, foloseşte arma pentru a se apăra, şi în acest caz răneşte sau ucide infractorul etc. Uciderea unui recidevist în momentul săvîrşirii de către acesta a unei acţiuni de diversie este legitimă, în timp ce omorul unui hoţ de buzunar care încearcă să fure bani, constituie o depăşire al limitelor legitimei apărări.
În cazurile relatate anterior este vorba de interese diferite şi deci mijloacele de apărare trebuie să fie tot diferite. Problema referitor la faptul dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări depinde de personalitatea atacantului şi de posibilităţile celui care se apără în împrejurări concrete care au luat naştere.
Depăşerea limitelor legitimei apărări se poate exprima prin intermediul şi caracterul acţiiunilor de apărare. Se întîlnesc cazuri cînd apărarea survine în mod intensiv şi nu la momentul potrivit: ori înainte sau după. Determinînd limitele legitimei apărări ca o necorespundere evidentă a apărării caracterului şi pericolului atacului, în alineatul 2 al art. 13 al Codului Penal al R. Moldova se are în vedere anume această depăşire. Contra acestei determinări nu există contraargumente, dar există careva păreri care exprimă faptul că acea formulare include în sine şi alte tipuri de depăşire a limitelor legitimei apărări.
Unii savanţi consideră că în alineatul 2 al art. 13 al Codului Penal al R. Moldova este vorba, nu despre una, dar despre două tipuri de depăşire a limitelor legitimei apărări:
- necorespunderea vădită a apărării caracterului şi pericolului atacului, neechivalenţa de intensitate determinată de ansamblul de împrejurări şi exprimată în posibiitatea apărării cu mijloace mai puţin active;
- necorespunderea vădită a apărării pericolului atacului, disproporţia evidentă între obiectul atacului (lucru ocrotit) şi dauna provocată atacantului[1].
Această clasificare a depăşirii limitelor legitimei apărări este pusă în discuţie şi de către alţi cercetători în domeniu. După părerea lui И. С. Тишкевич prin caracterul atacului în art. 13 al Codului Penal se înţelege obiectul, mijloacele de acţiune şi alte semne ale faptei care determină tipul atacului ( de exemplu prin caracterul său actul răzbinic este mai periculos decît furtul, dar prin pericolul atacului – un grad diferit al atacului, puterii şi intensităţii lui etc). În calitate de exemplu de depăşire a limitelor legitimei apărări de obicei se aduc cazurile cînd are loc apărarea unui lucru fără importanţă mare pe calea pricinuirii daunelor atacantului care nu corespund cu valoarea lucrului apărat[2]. De exemplu omorul premeditat a unui copil care intrat într-o livadă străină să fure fructe sau legume. După părerea lui Н. Н. Паше-Отерский, infracţiunile care nu au valoare periculoasă, adică atacul asupra unui lucru care nu are valoare importantă nu poate fi considerat ca social periculos şi în legătură cu aceasta nu poate fi un factor juridic care ar cere starea de legitimă apărare sau depăşirea limitelor ei.
Părtaşii ideii de recunoaştere a necorespunderii valorii lucrurilor ca unul din tipurile depăşirii limitelor apărării nu aduc nici un exemplu din practica judiciară care ar demonstra posibilitatea depăşirii, care s-ar exprima numai prin necorespunderea evidentă între daune, pricinuite atacantului şi importanţa intereselor apărate.
Pentru determinarea limitelor legitimei apărări, trebuie de luat în consideraţie importanţa şi rolul social al lucrului asupra căruia pretinde atacantul.
Legislaţia penală a R. Moldova, determinănd răspunderea penală pentru pricinuirea daunelor în depăşirea limitelor legitimi apărări, prevede că această depăşire constituie o circumstanţă care poartă o răspundere penală mai mică. Toate acestea duc organele judiciare şi de anchetă la o soluţionare a problemei despre existenţa sau inexistenţa depăşirii limitelor de legitimă apărare, nepermiţănd cazurile de pedeapsă a persoanelor care au depăşit limita legitimei apărări. Practica judiciară arată că greşelile în folosirea legislaţiei rees din întrebuinţarea incorectă şi se bazează pe un şir de probleme nesoluţionate care se referă la noţiune de depăşire a limitelor legitimei apărări. În teoria dreptului penal, А. А. Герцензан, consideră că, depăşirea limitelor legitimei apărări are loc atunci, cînd lipseşte cel puţin una din condiţiile care se referă la atac sau apărare[3]. Părerea lui este contrapusă de В. Н. Козак, în lucrarea “Право граждан на необходимую оборону”.
Dacă e să privim problema dată din punctul de vedere al lui Герцензан, atunci ar trebui să recunoaştem că se pot depăşi limitele legitimei apărări şi în condiţiile cînd lipseşte însăşi starea de legitimă apărare. Este evident faptul că dacă la persoana atacată lipseşte scopul apărării atunci nu poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimai apărări. Cele menţioanate, în mare măsură se referă la cazurile cînd la apărare se provoacă daune nu infractorului direct al pericolului ci persoanelor terţe[4]. În astfel de cazuri nu va avea loc depăşirea limitelor legitimei apărări ci ori extrema necesitate ori o infracţiune care este nelegitimă şi depăşeşete limitele legitimai apărări.
Depăşerea limitelor legitime apărări este posibilă numai în cazul cînd există toate condiţiile care retermină starea de legitimă apărare şi paralel cu aceasta să fie luate în consideraţie condiţiile care justifică acţiunile de legitimă apărare, excepţie făcînd doar depăşirea limitelor legitimai apărări[5].
Reeşind din cele menţionate, prin depăşerea limitelor legitimei apărări se înţelege apărarea intereselor ocrotite de lege cu încălcarea limitelor de legitimă apărare.
Н. Н. Паше-Озерский arată că depăşirea limitelor legitimei apărări se exprimă prin faptul că persoana care se află în stare de legitimă apărare, înfăpuieşte o apărare mai mare şi în cazul apărării provoacă daune direct proporţionale caracterului pericolului atacului şi nu adevereşte importanţa interesului apărat[6].
După părerea mea esenţa noţiunii de depăşire a limitelor legitimei apărări este cea mai veridică, dată de Н. Н. Паше-Озерский. Dar ea necesită o evaluare ma detaliată. Acest lucru este necesar deoarece în problema depăşirii limitelor legitimei apărări nu există o părere unică în teoria dreptului penal cît şi în practică. În teoria dreptului penal există o părere conform căreia depăşirea limitelor legitimei apărări este posibilă şi în cazul unei apărări efectuate nu la timpul potrivit. De exemplu А.А. Герценсон arată că: apărarea înainte de atac şi apărarea întîrziată nu corespunde condiţiilor legitimei apărări, fiind astfel depăşirea ei, deoarece indeplinirea apărării înainte de începerea atacului sau după ce a trecut un oarecare timp după atac nu este necesară. Practica judiciară clasifică corect aceste cazuri ca depăşire a limitelor legitimei apărări[7].
Trebuie de menţionat că părtaşii teoriei posibilităţii depăşirii limitelor legitimei apărări din motivul că atacul nu a avut loc la momentul potrivit recunosc, că depăşirea limitelor în apărare înainte de timp în practică nu se prea întîlnesc[8], iar în ceea ce priveşte apărarea întîrziată, aceasta prezintă un caz des întîlnit.
Însă dacă e să analizăm mai atent cazurile la care se referă părtaşii acestui punct de vedere trebuie de evidenţiat că depăşerea limitelor legitimei apărări a fost fundamentată pe principiul folosirii mijloacelor de apărare nu la timpul potrivit , dar cu necorespunderea apărării caracterului şi pericolului atacului.
Posibilitatea depăşirii limitelor legitimei apărări pe principiul nefolosirii la timp nu reese din lege. Н. И. Загородников menţionează că apărarea care apare nu la timp nu este un tip aparte de depăşire a limitelor dar apare sub denumirea de apărare fictivă[9]. Starea de legitimă apărare nu poate fi considerată înlăturată în cazul cînd actul de autoapărare a urmat imediat după atac chiar şi după atacul terminat dar din circumstanţele dosarului reese că pentru persoana care se apără nu era clar momentul terminării atacului. Din cele expuse rezultă că persoana care nu este impusă unui atac real şi presupune greşit existenţa lui, acţionează în stare de apărare fictivă[10]. Prin apărarea fictivă persoana pricinuia o daună mai mare atacantului care depăşea limitele unei daune permise , în condiţiile unui atac real existent şi ea poartă răspundere pentru depăşirea limitelor legitimei apărări. Prin urmare, şi în cazul dat este vorba despre faptul că se pot depăşi limitele numai prin existenţa stării de legitimă apărare. Întradevăr, cum se pot depăşi limitele legitimei apărări în condiţiile în care atacul nici nu a început sau s-a terminat deja? Atît în cazul cînd atacul s-a început, cît şi în cazul cînd atacul a luat sfîrşit, în momentul săvîrşirii unor acţiuni întreprinse în scopuri de apărare, atac nu există. Dacă e să fie aşa, atunci nu există drept la legitima apărare, şi, dacă nu există acest drept, atunci se pune întrebarea: care limite nu pot fi încălcate?
В. Н. Кириченко menţionează că după ce a trecut un oarecare timp după terminare atacului şi pricinuirea daunei, nu mai poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimai apărări, ci numai despre o răzbunare. Pricinuirea unor astfel de daune atacantului în cazuri aparte se examinează ca linşare[11].
Profesorul în drept М. И. Ангелов de asemenea menţionează că apărarea înainte sau după atac, constituie o infracţiune, care se pedepseşte pe baza generală şi în corespundere cu Codul Panal. Această cerinţă se bazează pe faptul că în cazurile legitimei apărări atacul trebuie să fie direct şi real. Nu înzadar au fost aduse următoarele argumente. Ele ca şi presupunerile unor autori demonstrează critica nejustificată a acestui punct de vedere despre posibilitatea depăşirii limitelor legitimei apărări în timp.
Vorbind despre depăşirea limitelor legitimei apărări trebuie de menţionat faptul că legitima apărare nu rar este însoţită de starea psihică ridicată. În psihologie această stare apare sub denumirea de efect fiziologic. Sub noţiunea de efect fiziologic se înţeleg nişte tulburări emoţionale puternice, care apar momentan şi decurg foarte rapid: în stare de efect conştiinţa, capacitatea de a imagina şi a gîndi se îngustează, adică se micşorează, sau este suprimată. Aceste tulburări emoţionale se exprimă în acţiuni greşite, printr-o vorbire neclară, iar acţiunile persoanei sub aceste efecte se petrec exploziv[12]. Aceste tulburări emoţionale apar ca răspuns la reacţia contra atacului periculos. Cu toate că persoana în cauză poate fi psihic sănătoasă, starea emoţională puternică într-o oarecare măsură afectează autocontrolul asupra comportării sale. Iată de ce persoana, care se află în stare de legitimă apărare nu întotdeauna poate să aleagă mijloacele corespunzătoare pentru apărarea intereselor, se poate înşela în alegerea acestor mijloace. Însă aceasta nu înseamnă că ea trebuie să poarte răspundere. Reeşind din aceeasi întrebare practica judiciară nu este încă bine citată. În calitate de exemplu poate fi adus următorul: cetăţeanul C a fost reţinut din cauza bănuirii de furt. Lucrătorul de poliţie M ia dat cetăţeanului C să semneze protocolul despre reţinerea sa. Cetăţeanului C a refuzat să-l semneze şi a încercat să-l rupă, dar nereuşindu-i acest lucru a încercat să-l lovească pe lucrătorul poliţiei M cu un scaun în cap. În momentul cînd C a ridicat scaunul, M a tras în el cu arma şi la rănit mortal. Lucrătorul de poliţie M a fost învinuit de omor premeditat. Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS a respins calificarea acţiunilor lucrătorului de poliţie M ca omor premeditat, recunoscînd că el se afla în stare de legitimă apărare, dar care a depăşit limitele ei, deorece era posibil de tras cu arma în umăr sau în mână. Cu aşa o determinare de depăşire a limitelor legitimei apărări nu putem cade de acord. Psihologia demonstrează că persoana în stare de efect fiziologic uneori nu-şi poate da seama de ceea ce face, nu este în stare să conducă acţiunile şi comportamentul său, fiind supusă unei stări emoţionale puternice şi în acelaş timp slab recunoaşte caracterul şi importanţa[13].
De aceea cererea mijloacelor corespunzătoare apărării de la persoana care se află în stare de afect şi mai ales provocarea unor lovituri, care nu ar duce la moartea atacantului, care atentează la interesele ocrotite de lege, contravine psihologiei şi reţinerii. Soluţionînd întrebarea despre existenţa sau neexistenţa semnelor depăşerii limitelor legitimei apărări, judecata trebuie să ia în consideraţie hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a fostei URSS, în cazurile de stare psihică, provocată de atacul neaşteptat, persoana care se apără nu întotdeauna este în stare să ştie caracterul pericolului şi să aleagă mijloacele corespunzătoare pentru apărare, care deseori pot duce la urmări mai grave de care el nu poate purta răspundere.
Într-un şir de state pentru depăşirea limitei de legitimă apărare nu se poartă răspundere penală. De exemplu în Codul Penal al Danemarcii este menţionat faptul că, depăşirea limitei de legitimă apărare nu este pedepsită dacă ea într-o mare măsură este legată de existenţa stării de apărare. Norme analogice sunt cuprinse în codurile penale ale altor state democratice.
Putem conchide că, orice infracţiune săvîrşită prin depăşirea limitei de legitimă apărare este mai puţin periculoasă decît aceeasi infracţiune săvîrşită în lipsa acestor împrejurări. Această idee şi-a găsit reflectare şi în legea penală.
Puctul 5 din art. 37 al Codului Penal al R. Moldova consideră drept circumstanţe atenuante “săvîrşirea infracţiunii cu prilejul apărării împotriva unei tentative socialment periculoase, chiar dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări”. Depăşirea limitei de legitimă apărare poate fi de mai multe feluri (după părerea lui Borodac A. în lucrarea “Drept penal”:
- apărarea cu mijloace care nu corespund vădit cu mijloacele de atentare;
- apărarea cu mijloace care pun în pericol viaţa şi sănătatea mai multor persoane;
- apărarea după terminarea atacului dacă celui care se apără îi este clar momentul consumării atacului.
Apărarea cu mijloace care nu corespund vădit cu mijloacele de atentare este una din cele mai răspîndite forme de depăşire a limitelor legitimei apărări, care se întîlneşte în practica judiciară. Constatarea lipsei de corespundere vădită între mijloacele apărării şi cele ale atacului se face în baza studierii tuturor împrejurărilor şi a mijloacelor folosite în acţiunea de apărare[14]. Totodată trebuie de luat în considerare gradul de pericol al tentativei şi intervalul de timp în care putea fi realizată, precum şi caracterul mijloacelor folosite de atacant. O importanţă deosebită la constatarea acestui moment îl are valoarea obiectului la care a atentat atacantul. Cu cît mai importante sunt valorile sociale la care se atentează cu atît mai importante trebuie să fie şi mijloacele de apărare. După cum se ştie, gradul de pericol social al infracţiunii depinde, în primul rînd de obiectul atentatului, adică de valorile sociale care sunt deteriorate sau puse în primejdie de acţiunea infractorului.
Gradul mijloacelor de apărare depinde şi de personalitatea atacantului. Contra unui recidevist deosebit de periculos, în caz de atac, putem să ne apărăm cu forţe mai mari decît împotriva unei persoane de rînd sau a unui minor.
Mijloacele de apărare depind, de asemenea, de locul, timpul şi mijloacele de artac. Un atac întreprins în locuri publice care denotă o vădită lipsă de respect faţă de ordinea publică şi constituie o insultă la adresa cinstei şi demnităţii mai multor persoane, trebuie să fie respins cu mijloace mai mari decît cele ce pot fi folosite împotriva unor acţiuni similare săvîrşite în interiorul unui apartament, de exemplu.
Timpul de atac determină, de asemenea, importanţa mijloacelor de apărare. Pornind de la problema cercetată în acest sens, putem afirma că numai unele şi aceleaşi acţiuni ale infractorului capătă un grad diferit de pericol social, în funcţie de momentul în care au fosr săvîrşiteşi, prin urmare, mijloacele de apărare împotriva lor trebuie să fie, de asemenea, diferite.
Putem examina un exemplu: pentru menţinerea disciplinei militare, comandantul în cazul săvîrşirii unei infracţiuni de către ostaş în timp de pace, poate lua măsuri disciplinare, iar în timp de mobilizare, poate aplica chiar şi pedeapsa capitală.
Apărarea cu o intensitate care depăşeşte intensitatea atacului nu este o noţiune fără legătură cu cellelalte circumstanţe (metode, mijloace etc.). intensitatea depinde de mijloacele şi metodele folosite.
În cazul de faţă, intensitatea include forţa, viteza atacului, gradul de mobilizare la infracţiune a atacului, ceea ce determină condiţiile atentatului.
Este evident faptul că, lipsa de necorespundere a intensităţii atacului şi apărării, poate fi considerată drept depăşire a limitei legitimei apărări: uciderea hoţului, în timp ce acesta băga mâna în buzunar, tragerea unui foc de armă într-o persoană care atentează fiind neînarmată. Referitor la problema dată hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a fostei URSS din 4 decembrie 1969 a prevăzut: “resolvînd problema prezenţei sau lipsei elementelor depăşirii limitelor legitimei apărări, judecătorii nu trebuie să pornească numai de la criteriile necorespunderii mijloacelor şi metodelor de apărare şi atac, dintre intensitatea apărării şi cea de atac, dar să ia în considerare atît caracterul pericolului cît şi gradul de ameninţare pentru cel care se apără, precum şi poaibilităţile acestuia de a respinge atacul (numărul atacanţilor şi celor care se apără, vîrsta lor, starea fizică, armamentul) care puteau să influenţeze asupra corelaţiei reale dintre puterea atacului şi a celui care se apără.
Apărarea cu mijloace care pun în pericol viaţa şi sănătatea mai multor persoane (folosirea substanţelor explozive, toxice, a curentului electric ş.a.) se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări: potrivit regulii generale apărarea sepermite numai împtriva atacului, în timp ce mijloacele susnumite pot pune în pericol sănătatea persoanelor care nu au nici o legătură cu atacul.
Apărarea după consumarea atacului, cînd ceculi care se apără îi este clar momentul terminării atacului: legitima apărare poate fi admisă numai împotriva une acţiuni periculoase, care reprezintă o infracţiune sancţionată de Codul Penal.
Orice infracţiune are în componenţa sa patru elemente: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.dacă unul din aceste elemente lipseşte atunci nu mai poate fi vorba de infracţiune. Acţiunile minorilor şi persoanelor iresponsabile pot pricinui daune considerabile statului, organizaţiior obşteşti şi ctăţenilor. Dar, aceste persoane nu sunt subiecte de drept, atunci apare întrebarea: prin ce metode trebuie să se apere o altă persoană împotriva acestor atacanţi? Legea penală nu dă un răspuns clar la această întrebare. Teoria dreptului penal şi practica judiciară au acumulat o anumită experienţă de luptă contra asemenea fenomene periculoase. Persoana atacată de un minor sau de o altă persoană iresponsabilă are tot dreptul să se apere în limitele permise de art. 143 al Codului Penal al R. Moldova dacă nu ştie despre aceste trăsături specifice ale atacantului. Săvîrşind fapte social periculoase aceste persoane nu înţeleg pe deplin caracterul lor, nu-şi pot conduce acţiunile sale, ceea ce exclude răspunderea penală şi respectiv legitima apărare. Persoana poate fi pedepsită pentru acţiunile sale dacă înţelege, percepe, prevede procesul lor de dezvoltare şi dauna ce poate surveni în urma lor. În cazurile cînd sunt puse în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi alte valori sociale prin acţiunile acestor persoane şi dacă pericolul în cauză nu poate fi lichidat prin alte mijloace, atunci cetăţenii pot recurge la legitima apărare cu toate consecinţele respective. Acest lucru se poate justifica prin faptul că, interesele statului, interesele obşteşti şi ale persoanlelor în genere, nu pot fi sacrificate intereselor altor persoane nici chiar în cazul cînd aceştea din urmă sunt minori ori persoane iresponsabile. Aplicarea legitimei apărări în asemenea cazuri reprezintă un mijloc eficient în combaterea unor acţiuni social periculoase şi contribuie la menţinerea ordinii publice.
În jurisprudenţă se întîlnesc cazuri cînd are loc transformarea legitimei apărări în atac adică, în urma depăşirii limitelor legitimei apărări cel ce se apără devine însuşi atacant. În astfel de cazuri dreptul la legitima apărare îl obţine persoana care a atacat prima.
În coformitate cu principiile de bază ale dreptului penal depăşirea limitelor legitimei apărări constiuie o infracţiune, adică este o forţă social periculoasă care implică răspundere penală. În asemenea cazuri contra infracţiunilor săvîrşite cu depăşirea limitelor legitimei apărări este admisă legitima apărare.
Latura subiectivă la depăşirea limitelor legitimei apărări.
Ca şi oricare altă infracţiune, depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o acţiune intenţionată. De aceea, omorul ca rezultat al depăşirii limitelor legitimei apărări se consideră omor intenţionat. Această concepţie şi-a găsit confirmare în Hotărîrea Plenului din 9 ianuarie 1956. Prin urmare, apare o întrebare, ce formă de vinovîţie este necesară pentru a trage la răspundere penală o persoană pentru omor sau pricinuirea unor leziuni corporale grave ori mai puţin grave la depăşirea limitelor legitimei apărări. Unii autori (majoritatea neaducînd argumente bine definite) consiferă aceste infracţiuni ca intenţionate[15]. Alţii consideră , că este o vinovăţie neprevăzută[16]. Însă, după cum menţiona А. Н. Трайнин “ tăcerea legii despre forma de vinovăţie nu poate trece cu vederea problema vinovăţiei, dar necesită o lămurire a legitimei apărări pentru această formă de vinovăţie”. În legătură cu excesul de apărare acest lucru este important şi de aceea, unii cercetători bazîndu-se pe lege, revin la o concluzier inversă: deoarece în art. 13, alin. 2 al Codului Penal al R. Moldova se arată despre o necorespundere evidentă a apărării carcterului şi pericolului atacului, depăşirea limitelor legitimai apărări prezentînd astfel o infracţiune premeditată[17].
În cazurile unui exces de apărare subiectul recunoaşte că depăşeşte limitele apărării permise şi fără necesitate pricinueşte atcantului moartea, leziuni corporale grave ori mai puţin grave şi doreşte aceasta, sau conştient permite apariţia urmărilor menţionate social periculoase. Mai des se întîlneşte cazul intenţiei indirecre, deoarece pricinuirea morţii atacantului sau a unor leziuni corporale grave în majoritatea cazurilor nu constituie scopul persoanei care a depăşit limitele legitimei apărări.
Persoana se strădueşte să prevină o infracţiune deosebit de periculoasă pe calea depăşirii limitei legitimei apărări. La fel ca şi intenţia indirectă, intenţia directă la depăşirea limetelor legitimei apărări poate fi:
- determinată (concretizată);
- nedeterminată (neconcretizată).
Întenţia nedeterminată întîlnită în excesul de apărare se exprimă prin faptul că, persoana care se apără prevede posibilitatea pricinuirii daunelor atacantului, dar nu are o viziune clară referitor la daune şi doreşte sau conştient permite apariţia unor urmări neconcrete a acţiunilor sale. O trăsătură caracteristică a intenţiei la depăşirea limitelor legitimei apărări constă în faptul că apare pe neaşteptate, în momentul atacului, care după regula generală este neaşteptată pentru cel ce se apără. Dar şi în cazurile cînd ultimul prevede posibilitatea atacului, se pregăteşte pentru preîntîmpinarea lui, intenţia în depăşirea limitelor legitimei apărări apare în momentul apare în momentul preîntîmpinării atacului, deoarece pîna la el nu erau cunoscute acele împrejurări concrete de care ar fi depins limitele apărării. În practică nu se întîlnesc cazuri cînd intenţia în excesul de apărare ar apare cu mult pînă la atac şi, prin urmare, ar avea un caracter de intenţie premeditată.
În literatură, predomină o părere conform căreea, vinovăţia în săvîrşirea infracţiunii se exprimă prin depăşirea limitelor legitimei apărări, are un caracter dublu al vinovăţiei şi deaceea trebuie examinată aparte cu referire la depăşire şi la urmări. Unii părtaşi ai acestui punct de vedere consideră să este posibilă şi aşa o situaţie în care limitele apărării permise se depăşesc neprecaut, dar rezultatul devine intenţionat şi propun s-o examineze această depăşire ca o infracţiune premeditată[18].
Cu acest punct de vedere nu cred că trebuie să fim de acord. Ca o condiţie a pedepsirii depăşirii limitelor legitimei apărări este apariţia unor urmări social periculoase determinate. Legea examinează excesul apărării şi urmările ei ca o singură faptă (omor, leziuni corpoarle grave sau uşoare), de aceea forma vinovăţiei la asemenea săvîrşirea acestor infracţiuni, ca şi a altor multe, trebuie stabilită după aceea dacă recunoştea subiectul pericolul social al acţiunilr sale, presupunea el urmările social periculoase ale acţiunilor sale şi ce atitudine avea el faţă de ele.
Examinarea în parte a vinovăţiei cu referire la infracţiune (acţiune sau inacţiune) şi la pericolul social al rezultatului este adeverit după părerea lui И. С. Тишкевич prin anliza părţii subiective nu a tuturor infracţiunilor dar numai ale următoarelor:
- cînd apariţia unui rezultata determinat social periculos mai grav este un semn de calificare ( pricinuirea unor leziuni corporale grave care pot duce la decesul personei);
- cînd prin exestenţa intenţiei cu referire la urmările faptei se transformă într-un atac periculos asupra altui obiect şi se califică conform altui articol al codului Penal.
Partea subiectivă a infracţiunii exprimată prin depăşirea limitelor legitimei apărări, se caracterizeză nu numai prin intenţie dar şi prin motivele determinate şi scopul acţiunii. Motivul şi scopul infracţiunii sunt echivalente cu motivele şi scopurile persoanei care acţionează în stare de legitimă apărare. Unii autori nu fac diferenţă între ele. Dar acest lucru nu implică încredere, deoarece motivul legitimei apărări este o acţiune social utilă iar motivul infracţiunii la depşirea limitelor legitimei apărări nu pot coincide, deoarece este diferită natra acestor acţiuni. În primul caz persoana acţionează în corespundere cu normele de drept şi cerinţele morale, iar în al doilea caz neagă cerinţele legii şi pe cele morale, care determină condiţiile şi limitele legitimei apărări, provoacă nedisciplină. Prin urmare în legitima apărare ca motiv al comportării persoanei apare dorinţa de a apăra interesele ocrotite de lege de la atacul social periculos pe calea preîntîmpinării în limitele permise de lege, iar în excesul de apărare motivul infracţiunii este ocrotirea acelor interese cu trecerea limitelor permise.
Trăsăturile expuse mai sus a laturii sibiective a infracţiunii exprimate prin depăşirea limitelor legitimei apărări fac imposibilă pregătirea către aceste infracţiuni şi atacul asupra lor.
Legea penală întotdeauna examinează depăşirea limitelor legitimei apărări ca o circumstanţă atenuantă, stabilind o pedeapsă scăzută pentru provocarea morţii sau a leziunilor corporale grave în rezultatul unor astfel de depăşiri. Conform Codului Penal al R. Moldova şi al altor ţări, omorul cu depăşirea limitelor legitimei apărări se pedepseşte cu privaţiunea de libertate pe termen de pîna la doi ani sau muncă corecţională pe termen de pînă la un an de zile; iar provocarea în aceleaşi împrejurări a leziunilor corporale grave sau uşoare - se pedepseşte cu privaţiunea de libertate pe termen de pîna la un an sau muncă corecţională pe termen de pînă la un an de zile. În aşa fel legea predispune judecătorilor mari posibilităţi la individualizarea pedepsei pentru depăşirea limitelor legitimei apărări luînd în consideraţie cracterul depăşirii, urmările ei, alte împrejurări concrete şi personalitatea vinovatului. Cu părere de rău, aceste posibilităţi pentru pedeapsa infracţiunii în condiţiile depăşirii limitei legitimei apărări aproape că nici nu se folosesc, iar în dosarele despre excesul apărăririi care au dus la leziuni corporale grave sau mai puţin grave, nu se folosesc în mare măsură.
Acestea fiind spuse, aş putea conchide că legitima apărare contituind una din acele cauze caree înlătură caracterul periculos al faptei, are în prezent un rol important în viaţa social politică, determinînd omul, adică personalitatea sa la acţiuni care să fie social utile, de preîntîmpinare a unor fapte social periculoase, care lezează atît interesele personale cît şi cele obşteşti sau de stat.
[1] В. Трактеров, Необходимая оборона, pag. 100-102;
[2] Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag 63-64;
[3] А. А. Герцензан, Уголовное право, pag. 270;
[4] Т. Ж. Шаргулидзе, Необходимая оборона, Тбилиси, 1966, pag. 117;
[5] Ibidem, pag. 116;
[6] Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag. 89;
[7] А. А. Герценсон, op. cit., pag. 269;
[8] И. С. Тишкевич, Защита ор преступных действий, М., 1961, pag. 39;
[9] Н. И. Загородников, Преступления против жизни по советскому уголовному праву, M., 1991;
[10] Ibideum, pag. 115;
[11] В. Н. Кириченко, Основные вопросы учения о необходимой обороны, pag. 259;
[12] П. И. Иванов, Психология, pag. 259;
[13] П А Рудни, Психология, pag. 296;
[14] Codul Penal al Republicii Moldova, art. 13 alin. 2;
[15] А.А. Пионтковский, op. cit., pag. 450;
[16] Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag. 88-89;
[17] M. Blum, op. cit., pag. 59-60;
[18] В. Н. Кириченко, op. cit., pag. 75-78;