1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În viaţa de toate zilele se ivesc uneori situaţii provocate fie de fenomene naturale, fie de oameni, care pun în pericol diferite valori sociale apărate de lege a căror salvare nu este posibilă decît prin săvîrşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotit drept infracţiune. În astfel de situaţii fapta, săvîrşită cu scopul de a salva valorile sociale aflate în pericol, se consideră ca fiind săvîrşită în stare de extremă necesitate. Preîntîmpinînd infracţiunea şi lichidînd pericolul creat, cetăţenii uneori se află în aşa situaţii cînd pentru salvarea unui bun material trebuie să jertvească cu altul care se află , de asemeni, tot sub ocrotirea legii. Dacă sunt precăutate toate regulile, acţiunile cetăţeanului care doreşte să preîntîmpine dauna sau semnele unei infracţiuni devin social binevenite. Ele nu aduc persoana la răspundere penală, dar reprezintă chiar o faptă care merită să fie uneori stimulată.

Articolul 14 al Codului Penal al R. Moldova prevede: “nu constitue o infracţiune acţiunea, care deşi întruneşte trăsăturile unei fapte prevăzute în partea specială a acestul Cod, care a fost săvîrşită în stare de extremă necesitate, adică înlăturare unui pericol care ameninţă interesele Republicii Moldova, interesele obşteşti ale persoanei sau drepturile persoanei respective ori altor cetăţeni , dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace şi dacă prejudiciul cauzat este mai mic decît cel ce se evită”.

Majoritatea cetăţenilor preîntîmpinînd în asemenea cazuri pericolul se conduc de sentimentul datoriei, de codul moral, şi, în asemenea cazuri persoana îşi poate jertvi viaţa sau sănătatea ori averea personală.

După caracterul intereselor apărate extrema necesitate nu se deosebeşte de legitima apărare, însă, după izvorul pericolului între ele există deosebiri materiale. Cazul de extremă necesitate apare atunci cînd se ciocnesc două interese ocrotite de lege, iar salvarea unuia dintre ele se face posibilă numai prin încălcarea alteia. Astfel de cazuri pot fi diferite.

Rolul institutului extremei necesităţi în socuietate este determinat în baza direcţionării social politice şi folosului social. Direcţionarea social politică şi folosul social a acestui institut în societate îşi găseşte exprimare evidentă prin faptul că oamenii înlătură pericolul care ameninţă interesele statului, socale, individuale, jertvind alte valori sociale sau individuale, dauna fiind mai mică decît cea posibilă.

Desigur, mulţi pot să contrazică faptul că un cetăţean care acţionează în stare de extremă necesitate manifestă în comparaţie cu legitima apărare un act de eroizm, deorece el înlătură pericolul pe baza altui pericol, pricinuind daune unei alte persoane terţe. Dar această contrazicere ar fi nedreaptă deoarece ea nu ia în considerare următoarele momente importante:

  • în primul rînd, este vorba despre starea de extremă necesitate, care are loc numai în cazuri excepţionale, cînd un interes social sau individual este pus în pericol numai pe calea încălcării altor interese ale unei terţe părţi;
  • în al doilea rînd, apărarea unui interes socoal sau individual în starea de extremă necesitate este posibilă numai în corespundere cu condiţiile cerute;
  • în al treilea rînd, apărarea în starea de extremă necesitate ale intereselor sociale sau individuale este dreptul cetăţeanului, dar nu constituie o obligaţiune de drept[1]. Aceata este o obligaţiune morală a oricărui cetăţean pentru a înlătura în aşa fel pericolul, care ameninţă un interes socoal ori individual ori care nu poate fi înlăturat decît în acest mod.

Putem examina un exemplu: dacă un cetăţean vede pe cineva care se află într-o situaţie periculoasă pentru viaţa sa (se îmbolnăveşte grav sau se înneacă), iar salvarea lui este posibilă numai pe calea samovolnică (folosirea automobilului străin pentru salvarea bolnavului sau a unei bărci pentru salvarea de la înnec a persoanei fără voie), şi se hotărăşte să înfăptuiască un asemenea lucru de salvarea a vieţii acestei persoane, atunci, fapta lui este utilă societăţii. Direcţionarea social utilă a cetăţeanului pentru a apăra interesele statului sau cele individuale se înfăptuieşte în cazurile de extremă necesitate. Desigur o astfel de participare la apărarea intereselor statului sau ale celor individuale presupune de a învinge rămăşiţele raţiunii omeneşti, în particular egoizmul, atitudinea indiferentă pentru apărarea intereselor de stat, ale celor sociale sau individuale, care se află în pericol şi au nevoie de ajutor.

Rolul institutului extremei necesităţi în comparaţie cu rolul legitimei apărări este puţin mai limitat în societate. Cele menţionate pot fi argumentate astfel:

  • dreptul penal şi morala socială permit apărarea intereselor de stat şi ale celor individuale prin intermediul legitimei apărări numai atunci cînd acest act reprezintă un mijloc extrem de apărare a intereselor. După cum prevede Codul Penal, legitima apărare constituie acele acţiuni îndreptate spre înlăturarea pericolului; şi dacă acest pericol nu putea fi înlăturat în alt mod;
  • în cazul extremei necesităţi legea penală nu permite, spre deosebire de legitima apărare, salvarea unuia sau altui interes pe baza altuia egal ca valoare sau mai valoros, se exprimă prin lege ca prin actul de extremă necesitate să fie pricinuită a daună nu mai mare decît cea posibilă.

Pe poziţia limitării extremei necesităţi în comparaţie cu legitima apărare se află atît legislaţia penală naţională cît şi legislaţiile altor ţări democratice.

Cu totul altă definiţie are institutul extremei necesităţi în concepţiile filozofice. Astfel, Hugo Groţius, care este numit şi părintele dreptului penal în lucrarea sa “Dreptul la război şi pace” (1625), menţionează că, “dreptul la extrema necesitate este bazat pe dreptul natural”[2]. De aceeaşi părere era şi filozoful Puffendorf, care atribuia actul de extremă necesitate instinctului de conservare a oricărui om (ardar propria solutis conservandos[3]).

Fihte, la rîndul său examinînd cazul de extremă necesitate, cînd viaţa unei persoane este salvată pe contul vieţii altei persoane, menţiona că în acest caz nici nu poate fi vorba despre un drept oarecare, ci despre putere şi liberul arbitru.

Dreptul la extrema necesitate poate fi determinat ca dreptul de a te considera eliberat de vre-o oarecare posibilă sferă de drept[4]. Această teorie a înlăturat dreptul la extrema necesitate din sfera de drept: acţiunea săvîrşită în stare de extremă necesitate este o acţiune legitimă şi constituie o acţiune independentă.

Spre deosebire de Fihte, Heghel considera acţiunea săvîrşită în stare de extremă necesitate ca “îndeplinirea dreptului” ca o acţiune legitimă. El nu vorbea despre o acţiune de necesitate, ci doar despre dreptul necesităţii, recunoscînd dreptul la extrema necesitate pentru apărarea vieţii ca bază a modului de viaţă a personalităţii în cadrul manifestării în parte a lui, de exemplu dreptul proprietarului.

Examinînd cele expuse mai sus, aş putea considera că extrema necesitate constituie un act legitim, atunci cînd el corespunde situaţiei şi nu depăşeşte anumite limite. Îar pentru a fi ferm convinsă că acest act este legitim trebuie de examinat interesele apărate în cazul extremei necesităţi.

Starea de necesitate este starea în care se găseşte persoana, care este nevoită să săvîrşească a faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la pericol iminenet şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa sau a altei persoane, sau un bun important al său sau al altuia, ori un interes obştesc. Această definiţie este dedusă în lucrarea lui Bulai Costică “Drept penal”, aducîndu-se următorul exemplu: pentru a transporta de urgenţă la spital un pieton grav rănit, o persoană foloseşte în mod ilicit automobilul parcat în preajmă sau constrînge pe un conducător de autovehicul să transporteze rănitul la spital, etc.

Constrîngînd o persoană la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a salva anumite valori importante de la un pericol evident, starea de necesitate constituie ca şi legitima apărare o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Ca şi în cazul legitimei apărări la starea de necesitate pericolul poate fi înlăturat atît prin fapta persoanei aflate în pericol cît şi prin fapta altei persoane care îi vine în ajutor.

Starea de extremă necesitate se deosebeşte, însă, de legitima apărare. În cazul legitimei apărăi pericolul este generat de un atac, deci de o forţă agresivă a unei persoane, pe cînd la starea de necesitate acesta este creat de diferite întîmplări: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de pământ etc., diar nu de o activitate deliberată a unei persoane. Pe de altă parte, în cazul legitimei apărări fapta prevăzută de legea penală este îndreptată împotriva agresorului, pe cînd în starea de extremă necesitate fapta vizează de cele maimulte ori o persoană care nu este vinovată de crearea pericoluluii. În ambele situaţii, datorită pericolului care ameninţă valorile publice importante, persoana care săvîrşeşte fapta prevăyută de legea penală acţionează sub imperiul costrîngerii, fără voinţa liber determiantă şi deci fără vinovăţie. De aceea starea de extremă necesitate este şi ea o cauză care înlătură caracterul periculos al faptei.

 

[1] Н. Н. Паше-Озерский, Необходимая оборона и крайнея необходимость, M., 1962, pag. 129;

[2] Ibidem, pag. 131;

[3] Ibidem, pag. 131;

[4] Fichte, 1796, pag. 85;

Loading...