Ca şi în cazul legitimei apărări, condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvîrşită în stare de extremă necesitate este reglementată prin dispoziţiile art. 14 al Codului Penal al R. Moldova. Din analiza acestei dispoziţii rezultă că, existenţa stării de extremă necesitate pesupune, pe de o parte, un pericol care crează starea de necesitate, iar, pe de altă parte, o faptă săvîrşită pentru salvarea de la acel pericol. În mod corespunzător condiţiile prevăzute de lege pentru exestenţa stării de extremă necesitate se referă unele la pericol, altele la fapta săvîrşită pentru salvarea de la acest pericol.
Starea de necesitate presupune, în primul rînd, producerea unei întîmplări, a unui eveniment întîmplător, din care rezultă un eventual pericol pentru persoana sau bunurile acestei persoane ori pentru interesele obşteşti. Întîmplarea poate avea loc şi are, de regulă, cauze forţate şi anume dezlănţuirea unor forţe ale naturii (de exemplu cutremur de pământ, inundaţii, trăsnete, alunecării de teren etc.).
Este posibil încă ca pericolul să fie creat de de forţe omeneşti, prin comportări imprudrnte sau fapte necontrolate (de exemplu traversarea în fugă a unei străzi aglomerate, în locuri nepermise) sau prin apariţia unor bolnavi mintal periculoşi ori a unor animale periculoase scăpate la libertate. Pericolul mai poate fi creat şi prin comportarea însăşi a persoanei ce urmează a fi salvată (de exemplu cazul unei persoane care a căzut de la etaj şi pentru salvarea ei a trebuit să fie săvîrşită io fapră prevăzută de legea penală cum ar fi luarea unui automobil, spargerea unui dulap cu medicamente etc). Oricare ar putea fi sursa pericolului, pentru ca aceasta să creeze stare de necesitate trebuie să se îndeplinească anumite condiţii:
A.Să fie un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă vreuna din valorile ocrotite. Condiţia este cerută deoarece este posibil ca în funcţie de desfăşurarea întîmplării din care rezultă pericolul, acesta să fie îndreptat şi deci să nu necesite o salvare iminentă. Ori pentru existenţa stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe punctul de a trece de la ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiţia este îndeplinită, bineînţeles, şi în cazul în care pericolulul a devenit atual, adică atunci cînd s-a declanşat deja.
Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu poate exista starea de necesitate. Deaceea pentru existenţa stării de necesitate este important să fie stabilit exact momentul săcîrşirii faptei de salvare, pentru a putea determina dacă pericolul este iminent sau actual în acel moment, ţinîndu-se cont totodată de toate împrejurările cauzei.
Cerinţa de pericol iminent înseamnă că pericolul încălcării intereselor ocrotite de lege are loc în realitate şi nu în imaginaţia persoanei. Factorii existenţei obiective trebuie să vorbească despre faptul că întradevăr are loc un pericol de încălcare a intereselor de stat, obşteşti sau personale. Numai în cazul cînd acţiunea este săvîrţită pentru a preîntîmpina pericolul real ea poate fi licită, adică poate fi considerată ca stare de necesitate.
Pericolul fictiv, creat de imaginaţia bogată a persoanei, nu poate crea starea de legitimă necesitate. Însă, la analiza acţiunilor persoanei nu trebuie de reeşit doar din criteriul obiectiv ci trebuie de luat în consideraţie şi criteriul subiectiv, despre acţiunile petrecute. Criteriul obiectiv nu exclude, ci presupune criteriul subiectiv. Persoana poate fi indusă în eroarela determinarea faptului existenţei pericolului iminent. O astfel de inducere în eroare exclude răspunderea penală a persoanei pentru acţiunile săvîrşite, cu toate că ele au fost îndreptate pentru preîntîmpinarea pericolului care nu exista în realitate. Desigur, în cazul dat nu mai poate fi vorba despre starea de extremă necesitate ci numai despre o părere greşită a persoanei la consecinţele date. Starea de necesitate ades nu are loc, deoarece nu există pericolul încălcării intereselor sau bunurilor ocrotite.
Pericolul capătă un caracter social mai grav cînd sunt încălcate sau puse în primejdie interese determinate şi ocrotite de lege. Dacă această condiţie nu se realizează, atunci nu există nici pericol. Acea putere, care nimănui nu-i aduce rău sau nu pune pe nimeni în pericol nu poate produce stare de necesitate.
B.Pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun material al acesteea sau un interes obştesc.
Dintre atributele persoanei legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea acestor valori crează o stare de necesitate. Pericolul poate viza, de asemenea, un bun al acestei perosane. Se consideră un bun împortant al persoanei bunul care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică, justifică efectuarea acţiunilor de salvare (de exemplu clădiri, instalaţii de interes public, documente istorice etc.). în fine, pericolul poate viza un interes obştesc ca şi în cazul legitimei apărări.
Acţiunea săvîrşită în stare de necesitate poate fi îndreptată spre ocrotirea nu numai a intereselor de stat, dar şi a intereselor individuale nu numai personale dar şi a terţelor persoane. În acest caz intervine numai o singură excepţie, o limitare a determinării stării de necesitate şi anume în cazul în care persoana era de acord să piardă bunul aflat în pericol (numai dacă acordul nu era impus). În celelalte cazuri, necătînd la acordul persoanei pentru pierderea bunului, salvarea lor este îndreptăţită de starea de necesitate.
Starea de necesitate poate fi creată prin existenţa pericolului iminent care pune în pericol un oricare bun personal: demnitatea, libertatea persoanei, inviolabiitatea etc. O oarecare greutatea prezintă soluţionarea problemei apărării demnităţii şi cinstei în starea de necesitate.
Practic este greu de imaginat un caz de apărare a demnităţii pe calea pricinuirii unor daune mici terţelor persoane. Este mai verosimilă apărarea demnităţii pe calea pricinuirii daunei persoanei care atentează la demnitatea individului.
Prezintă interes cazurile cînd asemenea atentate sunt săvîrşite de o persoană minoră deoarece apărarea de la acţiunile acestor persoane pe calea pricinuirii daunelor atacantului poate fi examinată de regulile stării de necesitate. Reeşind din cele expuse apare întrebarea: în stare de necesitate este necesar ca dauna pricinuită să fie mai mică decît cea a înlăturării? Apărînd demnitatea persoana trebuie să pricinuească o daună mică. Ce fel de daună ar putea produce ea? În ce fel se poate determina raportul dintre demnitate şi alte bunuri? A da un răspuns la aceste întrebări nu este posibil. Ele trebuiesc soluţionate reeşind din circumstanţe concrete din determinarea personalităţii atacantului sau celui care se apără, situaţiei în care s-a petrecut atacul. Este interesant punctul de vedere al lui С. А. Домахин, care menţionează că, la determinarea condiţiilor se face trimitere la starea de necesitate a apărării demnităţii de la atacul din partea persoanei bolnave mintal sau minorului pe calea pricinuirii unor leziuni corporale uşoare sau privarea de libertate (ca de exemplu: îl leagă). Starea de necesitate este îndreptăţită şi de ocrotirea bunurilor materiale. Compensarea daunelor nu este o bază de a exclude proprietatea din numărul acelor bunri, salvarea căror este îndreptăţită de starea de extremă necesitate. Criteriul compensării poate lui doar un rol determinat pentru a compara bunul salvat cu cel deteriorat.
A crea starea de necesitate pot cele mai diferite izvoare de pericol. Însă, este necesar de determinat din care moment la persoană apare dreptul de a efectua unele acţiuni de a înlătura daunele periculoase şi cînd ea se termină.
C.O altă cauză privind pericolul în cazul stării de necesitate este că pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decît prin săvîrşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de particularităţile psihico-fizice ale persoanei aflate sub ameninţările pericolului.
Condiţiile care determină legitimitatea acţiunilor săvîrşite în starea de extremă necesitate.
În categoria condiţiilor, care determină legitimitatea acţiunilor săvîrşite în starea de extremă necesitate pot fi atribuite următoarele: pricinuirea daunelor terţelor persoane, pericolul trebuie să fie inevitabil, adică prin săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, dauna pricinuită trebuie să fie mai mică. Lipsa vreunei din condiţiile expuse exclude fapta legitimă săvîrşită în starea de necesitate.
Prezintă unele contraziceri condiţia care priveşte pricinuirea daunelor terţelor persoane în literatura de specialitate. С. А. Домахин menţionează că, acţiunile săvîrşite în starea de extremă necesitate se exprimă prin acţiune directă asupra izvorului pericolului şi pricinuirea de daune, sau în comportare pasivă şi pricinuire de daune intereselor persoanelor terţe.[1] Prin urmare autorul admitea posibilitatea pricinuirii daunelor în starea de necesitate terţelor persoane, dar şi intereselor legate de apariţia pericolului. În calitate de exemplu el aduce cazul apărării de la atacul unui incapabil sau persoanei minore, care acţionează sub influenţa unei greşeli fizice, excluzînd pedeapsa. După părerea mea, în acele situaţii cînd cel care se apără nu cunoaşte faptul că este atacat de o persoană incapabilă, minor sau persoană care acţionează sub influenţa unei erori, este admisă legitima apărare şi invers, dacă aceste circumstanţe sunt cunoscute celui care se apără, atunci apărarea trebuie examinată după regulile stării de necesitate.
Acest punct de vedere este de asemenea împărtăşit şi de alţi autori[2]. Dar acest punct de vedere este considerat ca greşit de В. Н. Козак în lucrarea “Вопросы теории, практика крайней необходимости”, aducînd următoarele argumente: este cunoscut faptul că o diferenţiere a legitimei apărări de extrema necesitate este faptul că în starea de extremă necesitate dauna se pricinuieşte nu izvorului de pericol ci terţelor persoane. Reeşind din această părere, nu ar exista o diferenţă dintre legitima apărare şi starea de extremă necesitate. Pe de altă parte, trebuie de avut în vedere faptul că determinarea legitimităţii apărării de la acţiunile menţionate după principiile stării de necesitate ar fi influenţat în mod nefavorabil interesele ocrotite de lege ale unor persoane nevinovate.
Desigur, în cazuri aparte are loc salvarea în starea de necesitate a unui bun persoanlsau a unei persoane pe contul intereselor terţei persoane, adică a unei persoane care nu are nici o legătură cu crearea pericolului. Să aducem un exemplu: o persoană se salvează de nişte huligani care l-au atacat în stradă, pătrunzînd într-un apartament străin deteriorînd sticla de la fereastră sau de la uşa de la intrare, ori dîndu-l la o parte pe stăpînul casei. În cazul dat actul de extremă necesitate întadevăr înlătură pericolul pe calea pricinuirii unor daune terţei persoane, dar vorbind despre terţa persoană, trebuie de considerat că dauna se pricinuieşte unui interes individual sau obştesc, care nu are nici o legătură cu apariţia sau crearea pericolului înlăturat.
Cerinţa, ca actul de extremă necesitate să producă daune terţei persoane are o importanţă convenţională. Starea de necesitate poate fi exprimată prin încălcarea obligaţiei de drept pentru îndeplinirea altei obligaţii. În acest caz dauna se pricinuieşte nu unor persoane înparte dar unui interes social care nu este legat de apariţia pericolului.
Pricinuirea prin starea de necesitate a unei daune mai mici, decît dauna preîntîmpinată. Deoarece starea de necesitate spre deosebire de legitima apărare pe calea pricinuirii daunelor nu atacantului care lezeză un interes individual sau obştesc, care nu este legat de apariţia pericolului, explică de ce dauna pricinuită trebuie să fie mai mică decît dauna preîntîmpinată. Articolul 14 al Codului Penal al R. Moldova prevede că dauna pricinuită în stare de necesitate trebuie să fie mai puţin importantă decît dauna preîntîmpinată. Analog acest lucru este prevîzut şi în codurile penale ale altor state democratice. Spre exemplu în Codul Penal al Ungariei se prevede că dauna pricinuită în stare de necesitate trebuie să fie mai puţin importantă decît dauna preîntîmpinată, iar Codul Penal al României este clar expus faptul că preţul bunurilor salvate să fie mai mare decît preţul bunului care a fost deteriorat.
Cerinţa ca dauna pricinuită în stare de necesitate să fie mai mică decît dauna pricinuită este o condiţie foarte contradictorie de legitimitate. Mai întîi de toate, după părerea lui Н. Н. Паше-Озерский, se are în vedere înlăturarea prin starea de necesitate fapte grave care pune în pericol un interes individual sau obştesc[3]. Altfel spus dauna preîntîmpinată constituie o daună serioasă, importantă, de exemplu incendiul unei clădiri, moartea unui om etc. Dauna pricinuită mai mică, care pune în pericol interesele idividuale sau obşteşti, nu trebuie din punct de vedere al moralei să constituie o bază pentru încălcarea, cu scopul înlăturării intereselor de drept a unor terţe persoane sau interese care nu au nici o legătură cu apariţia pericolului înlăturat. Dar, practic numai la înlăturarea daunei grave la starea de necesitate, este necesar de a respecta unele cerinţe ca dauna pricinuită să fie mai puţin importantă decît dauna preîntîmpinată.
Legea penală vorbeşte pe de o parte despre dauna cauzată, adică dauna care este de faţă în rezultatul săvîrşirii stării de extremă necesitate şi, pe de altă parte de dauna preîntîmpinată, adică acea daună care punea în pericol şi care putea fi evitată. Aceste două daune se contrapun. Dar această contrapunere în starea de extremă necesitate nu este la fel ca în starea de legitimă apărare. O condiţie inedită legitimă a stării de necesitate este cerinţa ca dauna pricinuită să fie mai mică decît dauna preîntîmpinată.
Legitimitatea stării de extremă necesitate lipseşte şi cazul cînd dauna pricinuită este egală cu dauna preîntîmpinată. Drept exemplu poate servi cazul cînd şoferul unui autovehicol pentru a preîntîmpina ciocnirea cu un pieton care traversează strada, îşi îndreaptă maşina spre trotuar izbindu-l mortal pe alt pieton.
Legitimitatea stării de extremă necesitate lipseşte şi în cazul cînd dauna pricinuită este mult mai mare şi importantă decît dauna preîntîmpinată. De exemplu în cazul precedent dar cu rectificarea că puteau fi lovite două sau mai multe persoane. Problema coraportului dintre dauna pricinuită şi dauna preîntîmpinată prin starea de extremă necesitate se reduce practic la coraportul bunurilor, intereselor, compararea lor calitativă. În aşa fel, provocarea unei daune mai puţin importante faţă de dauna preîntîmpinată în starea de extremă necesitate înseamnă înlăturarea unui interes mai puţin valoros decît interesul care se află în pericol.
În literatura de specialitate este pusă în discuţie problema intereselor care sunt mai mult sau mai puţin importante, aceasta determinîndu-se pentru fiecare caz împarte şi în dependenţă de împrejurările create[4].
Majoritatea specialiştilor din domeniul criminologic socot că nu poate fi salvată viaţa unei persoane de la moarte pe baza vieţii unei alte persoane, acest lucru contravenind în primul rînd moralei[5].
Apare ca cerută şi veritabilă situaţia cînd în stare de necesitate pe contul vieţii unei persoane se salvează mai multe vieţi omeneşti. Drept exemplu poate fi cazul cînd în timpul unui accident naval într-o barcă plină pînă la limită cu oameni încearcă să mai urce şi alte persoane, lucru care prezintă pericol pentru cei aflaţi deja în ea. Nepermiterea urcării în barcă a altor persoane poate fi examinată ca stare de necesitate[6]. Alt caz este cînd în barca supraîncărcată pătrunde o altă persoană care înlătură din barcă o persoană. În cazul morţii (înecului) acestuia din urmă, cel care s-a salvat nu poate pretinde că a acţionat în stare de extremă necesitate şi poartă răspundere penală pentru omor premeditat. Problema dacă a fost provocată o daună mai mică decît cea preîntîmpinată se soluţionează de către organele de anchetă şi cele judiciare.
Ca urmare la cele expuse se prezintă faptul de a clasifica care criteriu trebuie pus la baza determinării daunei pricinuite şi celei înlăturte – obiectiv sau subiectiv.
Este evident că în cazul dat este insuficient numai criteriul subiectiv deoarece persona chiar prin provocarea unei daune egale va face trimitere cum că interesele sale sunt mult mai importante decît interesele altei persoane. În plus în acţiunea în starea de extremă necesitate o daună se pricinuieşte, alta se înlătură, evident că pentru o persoană acest lucru poate fi dăunător iar pentru alta va fi de folos sau util, deaceea dacă reeşim numai din criteriul subiectiv, atunci problema nu va putea fi soluţionată, se va exclude răspunderea penală.
Ca criteriu de determinare trebuie să fie criteriul obiectiv. Criteriul obiectiv presupune determinarea importanţei daunei cauzate şi daunei preîntîmpinate nu numai pentru acele persoane care sunt implicate dar această analiză poate stabili dacă acţiunea poate fi examinată ca utilă, şi nu numai dăunătoare pentru o persoană anume. Dar nu trebuie evitat şi criteriul subiectiv al urmărilor cauzate.
Persoana care acţionează (sau nu acţionează) în starea de extremă necesitate conştient merge la încălcarea unui oarecare interes sau neîndeplinirea unei obligaţiuni şi doreşte acest lucru. Însă persoana săvîrşeşte această acţiune conştient şi cu dorinţa de a provoca o daună mai mică decît dauna preîntîmpinată, adică de a înlătura pericolul anume pe calea pricinuirii unei daune mai puţin importante. La soluţionarea problemei coraportului între dauna cauzată în starea de necesitate şi dauna preîntîmpinată se face trimitere la analiza subiectivă comparată a daunei provocate (mai puţin importante) şi dauna periculoasă (analiză bazată pe împrejurări). Însă, persoana care acţionează (sau nu acţionează) în starea de extremă necesitate poate admite unele greşeli (erori) în rezultatul unei analize comparate incorect a daunei la care el se hotărăşte şi dauna pe care el doreşte să o preîntîmpine. O astfel de eroare atrage după sine provocarea daunelor care nu sunt îndreptăţite prin condiţiile extremei necesităţi. În asemenea cazuri nu poate avea loc răspunderea penală pentru provocarea unei daune din intenţia directă sau eventuală, însă nu se exclude răspunderea pentru pricinuirea daunelor prin imprudenţă (rezultat al unei sineîncrederi periculoase).
Este posibilă şi eliberarea de răspunderea penală pentru dauna cauzată dacă persoana care acţiona în stare de necesitate nu putea să prevadă urmările apărute[7]. Studierea practicii judiciare ne-a convins de faptul că, în cazurile examinate este posibilă răspunderea penală numai pentru săvîrşirea din imprudenţă a unei daune egale sau mai mare decît cea preîntîmpinată. Drept exemplu adus la cele menţionate poate fi cazul cînd şoferul A dorind să evite ciocnirea cu o altă maşină condusă de şoferul C a omorît pe trotuar un copil de trei ani. Este evident faptul că, dauna provocată nu poate fi recunoscută ca puţin importantă faţă de dauna preîntîmpinată, şi trimiterea şoferului A la faptul că a acţionat în stare de necesitate a fost respinsă de judecător. În acest caz infracţiunea săvîrşită de această persoană se califică ca o infracţiune înfăptuită din imprudenţă (o sineîncredere periculoasă).
O altă condiţie a legitimităţii stării de necesitate este atunci cînd pericolul nu putea fi înlăturat cu alte mijloace. În literatura de specialitate unii autori îşi exprimă părerea greşit referitor la esenţa acestei condiţii. Acţiunile îndreptate la înlăturarea pericolului, după părerea unor autori numai atunci se examinează ca săvîrşite în stare de extremă necesitate cînd ele erau singurele posibile în situaţia dată. Astfel profesorul Пионтковскийй menţionează că un astfel de mijloc de salvare nu este periculos dar este legitim numai atunci cînd este ultimul şi unicul mijloc (extrema necesitate) de salvare a bunului dat. Incorectitudinea formulării aduse este evidentă, deoarece la dispariţia persoanei care acţiona în stare de necesitate puteau să existe mai multe mijloace de înlăturare a pericolului. Acţiunile persoanei pot fi recunoscute ca legitime dacă la dispariţia ei nu era aşa un mijloc care nu ar fi provocat nici un fel de daune, nerecurgînd la acel mijloc care provoacă o daună oarecare el trebuie să se folosească şi să nu încalce interesele cuiva.
Ca urmare putem examina următorul exemplu: dacă persoana care a fost atacată de nişte infractori, avînd posibilitatea de a se salva prin fugă nu face acest lucru, dar în scopul apărării intereselor sale încalcă interesele altor persoane, ea trebuie să poarte răspundere. Numai în aşa sens trebuie de înţeles prevederile art. 14 al Codului Penal al R. Moldova, că pericolul în starea de necesitate trebuie să fie înlăturat în circumstanţele create cu mijloacele date. Mijloacele de înlăturare a pericolului pot fi mai multe la număr dar nu trebuie să existe nici unul care ar putea provoca daune, mijlocul poate să nu fie unicul ales pentru a înlătura dauna dar acesta nu face ca acţiunea lui să fie legitimă, ea rămîne a fi legitimă la concluzia ca dauna cauzată trebuie să fie mai mică decît cea înlăturată.
Din cerinţa moralei ca acţiunile să fie unice posibile reese şi altă situaţie greşită: acţiunea persoanei, care provoacă daune terţei persoane sub influenţa atacului periculos se recunoaşte legitimă numai atunci cînd persoana nu avea posibilitatea să se apere şi să provoace daune atacantului. Teoretic acest punct de vedere ne aduce la faptul că dreptul de apărare se transformă în obligaţia apărării, ceea ce este incorect. Practic se aduce la faptul că persoana este privată de dreptul de aşi apăra interesele cu mijloacele permise de lege, deoarece salvîndu-se cu fuga sau apelînd la organele de poliţie ea nu este în stare de a încălca dreptul terţelor persoane, unica ieşire din situaţie fiind lupta cu infractorul. Dar poate persoana care se luptă cu infractorul în toate cazurile să fie încrezută că această luptă ar aduce la rezultatul dorit, că ea în aşa fel va apăra interesele şi drepturile sale şi ale terţelor persoane? Este evident faptul că nu poate să ştie cu ce se va sfîrşi această luptă.
Referitor la condiţia dată îşi expune părerea şi В. Ф. Кириченко, care menţionează că persoana care se află în stare de necesitate poate avea la dispoziţia sa mai multe variante de respinge pericolul pe calea cauzării daunelor, dacă în situaţia dată ea este inevitabilă.
Din multitudinea de variante posibile persoana trebuie să aleagă acel mijloc, care ar putea provoca o daună mai puţin importantă. De aceea legitimitatea provocării daunei se determină nu numai că este unicul mijloc posibil de apărare contra atacului, dar şi ca dauna provocată să fie cît se poate de mică[8]. Autorul încearcă să argumenteze poziţia sa din punct de vedere logic. Faptul că dauna cauzată în cazul de extremă necesitate trebuie să fie mai mică decît dauna preîntîmpinată reese logic din principiul că provocarea daunei poate îndeobşte să fie îndreptăţită numai în cazurile cînd ea este inevitabilă[9].
Însă rămîne neclar faptul de ce dauna cauzată pentru preîntîmpinarea pericolului trebuie să fie mai mică. Din punct de vedere logic, provocarea daunei în starea de extremă necesitate este inevitabilă. Apare înterbarea: ce fel de daună trebue să fie? Legea menţionează direct că, dauna pricinuită trebuie să fie mai puţin importantă în comparaţie cu dauna preîntîmpinată. Prevederea adusă în lege este clară şi bine determinată. Provocara daunei în starea de legitimă apărare va fi considerată ca legitimă numai în cazul cînd ea este mijlocul extrem al salvării interesului impus percolului[10].
Desigur dacă persoana din cîteva mijloace de respingere a pericolului alege pe acel care cauzează o daună mai mică, acţiunea ei va fi social utilă. O acţiune săvîrşită în stare de legitimă apărare poate fi mai puţin utilă decît alta dar totuşi ea va fi social utilă şi nu social periculoasă şi pe aceasta se bazează răespunderea penală pentru săvîrşirea ei.
Prin urmare putem conchide că acţiunea săvîrşită în stare de extremă necesitate este legitimă dacă, provocînd daune nu s-a putut evita pericolul chiar şi prin existenţa mai multor mijloace de înllăturare a pericolului care provoacă o daună mai mică, dacă în sfîrşit dauna cauzată este mai puţin importantă decît cea preîntîmpinată[11].
[1] С. А. Домахин, Крайняя необходимость по совецкому уголовному праву, M., 1955, pag. 41;
[2] Н. М. Ахметшин, Обстоятельства исключяющие опасность и противоправность делния, M., 1957, pag. 6;
[3] Н. Н. Паше-Озерский, op. cit., pag. 165;
[4] А. С. Домахин, op. cit., pag 52;
[5] Советское уголовное право, чясть общая стр. 200;
[6] М. Д. Шаргородский, Преступления против жизни и здоровия, стр. 243;
[7] В. Ф. Кириченко, Значение ошибки в советском уголовном праве, стр. 87-88;
[8] В. Ф. Кириченко, op. cit., pag. 87;
[9] Ibidem, pag. 88;
[10]Н. Н. Козак, op. cit., pag. 91;
[11] И. И. Слутцкий, Обстоятельства, исключяющие общественную опасность, pag. 48;