Provocarea daunelor în stare de necesitate, împreună cu excluderea urmărilor juridice poate duce la răspunderea penală şi răsăundere civilă. Acestă problemă nu poate fi soluţionată dacă nu am avea nişte cunoştinţe referitor la noţiunea de depăşire a limitelor în stare de extremă necesitate. Însă nu este dată o noţiune clară şi concretă a depăşirii limitelor în stare de extremă necesitate. Legea penală nu prevede o oarecare noţiune a depăşirii acestor limite. După părerea lui Н. Н. Паше-Отерский, lipsa unei definiţii a depăşirii limitelor din starea de necesitate este un element care deosebeşte pe aceasta de legitima apărare[1]. Dar, după părerea lui Н. Н. Козак, această lacună în legislaţia penală teoretic nu este argumentată, practic devine dăunătoare, deoarece atrage după sine urmări negative cu caracter penal, criminal sau social.
Urmările negative cu caracter penal, criminal sau social constau din faptul că persoanele care au cauzat dauna intereselor terţelor părţi (cu depăşirea limitelor), poartă răspundere nu pentru infracţiunea săvîrşită, deoarece legea penală nu prevede articole speciale pentru de răspundere pentru depăşirea limitelor în stare de extremă necesitate. De aici rees şi urmările negative cu caracter criminal, care constau în aceea că atragerea la răspundere a persoanelor care acţionează cu depăşirea limitelor stării de necesitate pentru infracţiuni comune, fără a lua în considerare circumstanţele atenuante, atrage după sine denaturare judiciară şi morală a situaţiei, duce la mărirea artificială a infracţiunilor grave.
Şi în sfîrşit urmările negative cu caracter social constau din aceea că condamnarea fără temei a persoanelor care au depăşit limita extremei necesităţi pentru infracţiuni comune nu pot stimula tendinţa cetăţenilor de a lupta cu dreptul la acţiune în stare de necesitate.
Deci, care ar fi totuşi definiţia depăşirii limitelor la extrema necesitate? Dacă reeşim din faptul că cauzarea daunei în stare de necesitate este o faptă docial utilă numai cu condiţia respectării condiţiilor legitime, atunci conchidem că depăşirea limitelor extremei necesităţi va fi de faţă în cazul încălcării acesot condiţii. Н. Н. Паше-Озерский, examinează depăşirea limitelor extremei necesităţi atunci cînd lipseşte una din condiţiile legitime a stării de necesitate[2]. Vine în contradicţie cu acest punct de vedere Т. Ж. Шаргулидзе şi alţii care, consideră că depăşirea limitelor extremei necesităţi are loc atunci cînd este lezat un interes egal sau mai mare decît interesul salvat[3]. După părerea lui Н. Н. Козак, depăşirea limitelor extremei necesităţi are loc numai la respectarea tuturor condiţiilor legitime a stării de necesitate, în afară de neînlăturarea pericolului cu alte mijloace şi provocarea unor daune mai mici decît cele preîntîmpinate. Aceasta reese din determinarea noţiunii de extremă necesitate potrivit căreea cauzarea daunei pentru înlăturarea pericolului care lezează interesele statului , obşteşti sau individuale, va fi legitim dacă acest pericol în circumstanţele date nu putea fi înlăturat cu alte mijloace şi dacă dauna cauzată este mai mică decît cea preîntîmpinată. După cum oservăm legitimitatea unor acţiuni săvîrşite în stare de necesitate, ligiuitorul o pune în dependenţă de respectarea condiţiilor, expuse după componenţă două. Prin urmare săvîrşirea de acţiuni îndreptate spre înlăturarea pericolului cu înlăturarea condiţiilor enumerate, constituie însăşi depăşirea limitelor în stare de extremă necesitate. Această determinare reflectă esenţa depăşirii limitelor stării de necesitate, exclude posibilitatea recunoaşterii depăşirii limitelor în timp, adică în luarea unor măsuri preventive, ori întîrziate pentru apărarea intereselor de stat, obşteşti sau individuale. Ea are şi o importanţă practică, orientînd organele de anchetă şi de pedeapsă spre soluţioanarea corectă a cazurilor de provocare a daunelor persoanelor terţe în stare de extremă necesitate.
În particular lucrătorii organelor de anchetă şi de pedeapsă, pentru a nu admite condamnarea fără temei a unei persoane, la soluţionarea daunelor legate de starea de necesitate trebuie să determine în primul rînd dacă a existat starea de extremă necesitate în cazul dat.
După soluţionarea pozitivă a problemei de punere în dezbatere puterea şi pericolul în circumstanţele date, înlăturate cu alte mijloace şi este oare dauna cauzată mai mică decît cea preîntîmpinată. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci avem de a face cu o faptă social utilă, iar dacă este negativ – avem de a face cu depăşirea limitelor în starea de extremă necesitate, care atrage răspundere juridică.
Depăşirea limitelor în starea de extremă necesitate este înlăturarea pericolului pe calea provocării daunelor terţelor persoane, în cazul cînd acest pericol putea fi înlăturat cu alte mijloace şi dauna cauzată este mai valoroasă decît cea preîntîmpinată.
Conform art.3 al Codului Penal al R. Moldova, răspunderii penale şi pedepsei este supusă acea persoană, vinovată de săvîrşirea unei acţiuni premeditate sau din imprudenţă, prevăzută de legea penală ca o faptă foarte periculoasă.
Această prevedere nu-şi pierde importanţa nici la soluţionarea problemei referitor la răspunderea pentru provocarea daunei terţelor persoane la depăşirea limitelor de extremă necesitate, ca o faptă, lipsită de conţinut social util şi care este în virtutea acestei puteri periculoase. În acelasi timp legislaţia penală nu prevede răspundere penală specială pentru depăşirea limitelor stării de necesitate aşa cum are loc la legitima apărare. Lipseşte această răspundere şi în legislaţiile penale ale altor ţări.
Cele expuse însă, nu înseamnă că nu există răspundere pentru depăşirea limitelor stării de necesitate. Dar trebuie de determinat dacă pentru toate cazurile este prevăzută răspunderea şi în ce volum.
Referitor la problema în cauză îşi expune părerea Т. Ж. Шавгулидзе, care menţionează că provocarea daunei unui interes de drept prin încălcarea condiţiilor legitime de extremă necesitate poate fi calificată ca o infracţiune comună premeditată ori din imprudenţă[4]. Н. А. Овезов este de acord cu cele menţionate, arătînd că provocarea daunelor la depăşerea limitelor extremei necesităţi trebuie să atragă după sine răspundere penală pe baza generală pentru săvîrşirea unei acţiuni premeditate ori din imprudenţă[5]. Această situaţie îşi găseşre oglindire şi în practica judiciară. Autorul Н. Н. Козак nu este de acord cu acest lucru, aducînd următoarele argumente: vinovăţia persoanei la depăşirea limitelor extremei necesităţi se poate exprima atît în formă de intenţie cît şi din imprudenţă. Totodată depăşirea limitelor din imprudenţă nu provoacă persoanei o nouă atitudine psihică faţă de rezultatul activităţii sale prin oglindirea pericolului. Dimpotrivă, la depăşirea limitelor extremei necesităţi atitudinea psihică a persoanei faţă de rezultate se poate caracteriza ca intenţie sau din imprudenţă. În acest plan de idei suntem de acord cu părerile autorilor menţionaţi. Însă nu trebuie de pus semnul egal între infracţiunile comune săvîrşite atît din intenţie cît şi cele săvîrşite din imprudenţă, cele care constituie rezultatul final a depăşirea limitelor extremei necesităţi. Este vorba, în primul rînd despre faptul că persoana chiar dacă acţionează cu depăşirea limitelor extremei necesităţi nu urmăreşte săvîrşirea unei infracţiuni, dar înlăturarea pericolului care ar putea leza interesele de stat ori cele obşteşti sau individuale. Săvîrşită în astfel de situaţii, infracţiunea, ori mai bine zis semiinfracţiunea se limitează pe de o parte cu pricinuirea de drept a daunei în stare de necesitate şi pe de altă parte cu infracţiunea intenţionată sau din imprudenţă. Prin urmare pentru săvîrşirea unei astfel de infracţiuni nu poate fi stabilită aceeaşi pedeapsă ca pentru o infracţiune obişnuită.
Reeşind din cele expuse şi luînd în considerare săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă în condiţii obişnuite poate fi examinată ca mai puţin periculoasă ca una intenţionată[6], se consideră a fi raţional de a exclude răspundera penală pentru depăşirea limitelor de extremă necesitate din imprudenţă.
Depăşirea intenţionată a limitelor exstremei necesităţi este, desigur, o faptă mult mai periculoasă decît una din imprudenţă. De aceea apare întrebarea dacă este ea oare o circumstanţă atenuantă a răspunderii penale. Legislaţia penală în vigoare nu dă un răspuns la această întrebare.
Н. А. Овезов, după cum s-a menţionat mai sus, examinează săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate cu depăşirea limitelor de extremă necesitate ca o circumstanţă atenuantă. De altă părere este Т. Ж. Шавгулидзе, care arată că încălcarea condiţiilor legitime a stării de necesitate nu trebuie egalate cu depăşirea limitelor legitimei apărări, deoarece încălcarea dată nu întotdeauna este o circumstanţă atenuantă a răspunderii penale.
Starea de necesitate la fel ca şi legitima apărare în măsură egală exclud pericolul social al faptei şi recunosc dacă au fost depăşite limitele necesare faptei social utile.
Cu depăşirea limitelor stării de extremă necesitate pot fi înfăptuite diferite infracţiuni intenţionate, iar în numărul lor intră acelea care permit răspunderea de la 14 ani, furtul bunurilor de stat sau obşteşti (art. 119), furtul bunurilor din proprietatea individuală (art. 120), deteriorarea intenţionată a bunurilor de stat şi obşteşti (art. 128), furtul armelor, muniţiilor. Conform legii aceste persoane trebuie să poarte răspundere pe baza generală. Totodată ele nu sunt eliberate de răspunderea penală şi de la pedeapsă.
Săvîrşirea unei infracţiuni în vîrstă minoră este o circumstanţă atenuantă (primul caz), în al doilea rînd - săvîrşirea unei infracţiuni la depăşirea limitelor de extremă necesitate este a doua circumstanţă atenuantă, în al treilea rînd înlăturarea pericolului deseori se produce sub influenţa a aşa condiţii ca emotivitate, brusc, cînd chiar un om în vîrstă nu poate înlătura pericolul fără depăşirea limitelor extremei necesităţi.
Săvîrşirea infracţiunilor cu depăşirea limitelor extremei necesităţi nu este exclusă nici pentru persoanele care au mai săvîrşit deja infracţiuni, sau recunoscuţi ca recidivişti periculoşi. După lege, săvîrşirea infracţiunilor de către astfel de persoane este considerată ca o circumstanţă agravantă.
În punctul dat sau examinat numai unele din cele mai actuale întrebări ale răspunderii penale pentru dauna cauzată în stare de necesitate. Realizarea lor în legislaţia penală şi practica juridică şi de anchetă favorizează la garantarea respectării drepturilor omului şi cetăţeanului pentru înlăturarea pericolului care lezează interesele de drept pe calea folosirii dreptului la extrema necesitate.
Răspunderea civilă
Conform legislaţiei penale în vigoare, dauna cauzată în stare de extremă necesitate, după regula generală este recuperată de persoana care a cauzat dauna. Împreună cu acestea judecata, luînd în consideraţie circumstanţele provocării daunei, vinovăţia, averea persoanei în interesele căreea a acţionat, averea ultimului poate total să-l elibereze de la recuperarea daunei, atît persoana care a provocat, cît şi acea persoană în interesul cui el a acţionat, trecînd o parte din recuperarea daunei asupra persoanei care a cauzat dauna, sau persoanei în interesele căreia el a acţionat, de a expune recuperarea daunelor nu asupra celui ce a pricinuit, dar pe persoana în numele căreia a acţionat.
Poate purta răspundere pentru pricinuirea daunei la depăşirea limitelor extremei necesităţi numai în astfel de cazuri ca, de exemplu o persoană L se întoarce acasă şi pe drum vede o persoană M bătută de un necunoscut şi care este întinsă în stradă. La rugămintea lui M, L a luat fără voie o maşină din apropiere pentru ca să-l transporte la spital. Pe drum maşina a produs un accident rutier. Conform hotărîrii judecătoreşti acţiunile persoanei L nu au fost considerate ca infracţiune, iar recuperarea daunei maşinii a fost expusă pe seama lui.
Dauna cauzată în stare de extremă necesitate trebuie să fie recuperată de persoana care a cauzat-o[7]. acest lucru fapt, însă, nu garantează dreptul cetăţenilor la acţiuni în situaţii de extremă necesitate. Anume din acest considerent este necesar de a exclude răspunderea civilă a pesoanelor care au provocat daune în starea de extremă necesitate, cu excepţia cazurilor cînd aceştea acţionau în interesele lor sau au provocat această situaţie.
[1] Н. Н. Паше-Озерский, op. cit., pag. 176-177;
[2] Ibidem;
[3] Т. Ж. Шаргулидзе, Необходимая оборона, Тбилиси, 1966, pag. 147;
[4] Т. Ж. Шавгулидзе, op. cit., pag. 47;
[5] Н. А. Овезов, op. cit., pag. 101;
[6] П. С. Дагели, Неосторожности. Уголовно правовые и криминалистическте проблемы, M., 1977, pag. 22-26;
[7] Ф. Ж. Нинидзе, op. cit., pag. 135;