Legitimitatea săvîrşirii de către cetăţeni a acţiunilor îndreptate pentru reţinerea infractorului în scopul expedierii lui la organele neceare este bazată pe normele dreptului penal. Problema despre natura juridică a acestor acţiuni este destul de actuală şi are o importanţă deosebită. Însă, în legislaţia penală şi practica juridică ea este soluţionată în mod diferit. Toţi autorii sunt de acord cu aceea, că acţiunile de reţinere a infractorului sunt social-utile, se stimulează din partea statului, societăţii.prin urmare aş putea conchide, că aceste acţiuni înlătură pericolul social al unor fapte şi pedeapsa pentru ea. Necătînd la toate acestea, o idee este comună tuturor, referitor la caracterul neinfracţional al acţiunilor menţionate. În aşa fel este conturată natura juridică a reţinerii infractorului în art. 13 al Codului Penal al R. Moldova, unde direct se prevede, că aceste acţiuni nu constitue infracţiune.
Însă, înţelegerea acţiunilor de reţinere a infractorului ca lipsite de caracter infracţional, oglindeşte conţinutul social – palitra şi forma juridică a lor. Presupunerea, că aceste acţiuni de reţinere a infractorului exclud numai pericolul social a faptei, nu este îndeajuns. Probabil acest lucru poate fi exprimat prin faptul, că anume în legislaţie este reglementată legitimitatea săvîrşirii acestor acţiuni: ea determină limitele dintre infracţiune şi pedeapsă. Însă acţiunile menţionate nu numai că poartă un caracter neinfracţional, dar nu contribuie nici contravenţiei administrative, civile sau alte încălcări. Anume această situaţie este formulată în art. 15 al Ucazului, unde acţiunile cetăţenilor, îndreptate la reţinerea infractorului sunt declarate ca legale şi nu atrag răspundere penală sau altfel de răspundere, chiar dacă aceste acţiuni au provocat mari daune infractorului. Deci, acţiunile pentru reţinerea infractorului exclud semnele nu numai a infracţiunii, dar şi a oricărei alte încălcări.
O determinare mai veritabila ar fi aceea că acţiunile de reţinere a infractorului posedă caracter legal. În legătură cu acest caracter legal de reţinere, Iacubocici menţionează, că este adecvată[1]. Este bine cunoscut faptul, că acţiunile cetăţenilor îndreptate pentru reţinerea infractorului se bazează pe normele de drept, caracteristica esenţială a căror constă în aceea, că stimulează unele tipuri de comportament determinat, nu obligă acest comportament, dar nici nu-l interzice. Dacă legea permite posibilitatea săvîrşirii unor astfel de acţiuni, garantate de ea că răspundere nu atrage, prin urmare este un drept subiectiv, realizarea căruia depinde de subiect. Legea penală nu prevede răspundere pentru nesăvîrşirea acţiunilor de către cetăţean pentru reţinerea infractorului. Dar putem conchide că, natura acţiunilor menţionate constă din faptul că legitimitateea lor se bazează dreptului subiectiv al fiecărui cetăţean. Din punct de vedere social-politic aceste acţiuni ale cetăţenilor pentru reţinerea infractorului pot fi caracterizate ca fiind utile şi binevenite pentru societate, deaceea necesită susţinere. Înainte de a determina natura juridică a acţiunilor îndreptate pentru reţinerea infractorului, trebuie de clarificat faptul, dacă aceste acţiuni sunt nişte circumstanţe independente, care exclud pericolul social al faptei. În legislaţie această întrebare este soluţionată în mod diferit. În art. 13 al Codului Penal al R. Moldova acţiunilor îndreptate pentru reţinerea infractorului sunt alipite celor ce se referă la legitima apărare, adică se atribuie numai urmările de drept a legitimei apărări şi acţiunile îndreptate pentru reţinerea infractorului, deoarece reţinerea este privită ca o acţiune independentă cu semne specifice, care o deosebeşte de legitima apărare. Cu alte cuvinte, după semnele specifice şi condiţiile reale reţinerea infractorului este privită ca un fel independent de comportament paralel cu legitima apărare şi extrema necesitate. Însă urmările acestor acţiuni legiuitorul le atribuie legitimei apărări, adică acestei acţiuni îndreptate pentru reţinerea infractorului ca şi acţiunile înfăptuite în stare de legitimă apărare, nu numai că nu prezintă infracţiuni, dar nici nu prezintă vre-un fel de încălcare. Totodată, depăşirea limitei cauzării daunei la reţinerea infractorului, în unele cazuri atrage aceiaşi răspundere ca şi depăşirea limitelor de legitimă apărare. După părerea lui Н. И. Загородникова reţinerea infractorului este o circumstanţă independentă, care înlătură pericolul social al faptei
. Însă autorul o caracterizează ca aplicată la condiţiile legitimei apărări. Deoarece am menţionat mai sus despre faptul confundării legitimei apărări cu reţinerea infractorului, ar trebui de menţionat că există trei grupuri de cazuri cînd se produce acest lucru. Unii autori consideră, însă, că acţiunile îndreptate pentru reţinerea infractorului ca condiţie independentă, care exclude pericolul social al faptei, trebuie să corespundă condiţiilor stării de necesitate. Б. А. Куринов, consideră, că reţinerea imfractorului poate fi privită ca referitoare la regulile stării de necesitate, dar nu în toate cazurile, ci numai atunci, cînd reţinerea se produce peste un oarecare timp după săvîrşirea atacului. Această soluţionare a problemei este contradictorie. Pe de o parte se consideră că reţinerea infractorului este o circumstanţă independentă, care înlătură răspunderea, iar pe de altă parte – în condiţii determinate, menţionate Б. А. Куринов şi de И. Ию Слутцкий, aceste acţiuni trebuie să corespundă regulilor stării de extremă necesitate. Criticînd acest punct de vedere, И. Г. Шавгулидзе a observat că “reţinerea infractorului este o varietate a stării de necesitate şi nu este necesar să o evidenţiem ca o condiţie independentă, care înlătură caracterul periculos al faptei[2]”. Apare mai justă afirmaţia, conform căreia reţinerea infractorului este o condiţie independentă a comportării legale şi social-utilă a cetăţenilor, o circumstanţă independentă care exclude pericolul faptei infracţionale.
În prima categorie pot fi atribuite acele cazuri cînd infractorul este reţinut în procesul apărării, de la fapta social-periculoasă şi de aceea reţinerea este îndreptată atît la preîntîmpinarea altor infracţiuni cît si pentru a bara infracţiunea deja începută. Drept exemplu pot servi următoarele cazuri: reţinerea unui infractor în momentul traversării hotarelor statului, reţinerea unui hoţ care a pătruns într-un apartament. Acţiunile care au preîntîmpinat săvîrşirea acestor infracţiuni sunt considerate legale.
În grupa a doua pot fi atribuite cazurile cînd cel care se apără reţine infractorul care numai ce a furat bunul şi încearcă să-l transporte, şi aplicînd violenţa îşi recuperează bunurile. Aplicarea forţei către infractor este folosită în două scopuri: reţinerea infractorului şi recuperarea bunurilor.
În grupa a treia sunt introduse cazurile cînd infractorul surprins la locul infracţiunii, pentru a evita reţinerea săvîrşeşte atacul asupra persoanei care încearcă să-l reţină. Dacă în rezultat, el îi cauzează vinovatului leziuni corporale grave sau moarte, atunci acţiunile lui vor fi examinate după regullile legitimei apărări sau depăşire a acestor limite la reţinerea infractorului în acţiunile de apărare, aceste reguli fiind apropiate între ele. Dreptul pentru săvîrşirea ambelor apare numai referitor la persoana, care înfăptuieşte un act periculos. Şi apărarea, şi reţinerea se exprimă prin provocarea unor daune persoanei, ce au un caracter activ.
Este comun şi scopul acestor acţiuni – preîntîmpinarea şi bararea unor daune intereselor legii. Măsurile pentru reţinerea infractorului, la fel ca şi cele de apărare pot fi întreprinse de victime sau de oricare altă persoană. Legea predispune dreptul la reţinerea infractorului nu numai reprezentanţelor puterii (lucrătorilor poliţiei) dar şi altor persoane.
Natura juridică a acţiunilor pentru reţinerea infractorilor poate fi înţeleasă corect dacă este determinat locul acestor acţiuni paralel cu componenţa juridică. Necătînd la faptul că reţinerea infractorilor în prezent este tot mai des examinată ca un tip independent al comportării legale a cetăţenilor, care exclude răspunderea penală, se determină în mod diferit. Această situaţie nu este întîmplătoare, deoarece în ştiinţa dreptului penal practic nu este creată o teorie a temeiurilor care ar exclude răspunderea penală. În particular nu există nici o părere unică referitor la esenţa acestor temeiuri, tipurile lor, coraportul cu alte instituţii de drept penal. Totodată una asemănătoare ştiinţei constă în aceea de a determina, pe de o parte limitele impactului şi pedepsei, iar pe de altă parte – cercul faptei sociale, săvîrşirea cărora ar înlătura răspunderea penală. Astfel, se determină importanţa teoretică şi practică a temeiurilor, care înlătură răspunderea penală.
Soluţionarea problemei despre temeiuri, care înlătură răspunderea penală este legată cu însăşi noţiunea de răspundere. Conform art. 3 al Codului Penal al R. Moldova răspunderii penale şi pedepsei este impusă acea persoană, care este vinovată de înfăptuirea unei infracţiuni, adică, intenţionată sau din imprudenţă, care este prevăzută de legea penală ca faptă social periculoasă. Unicul temei de drept materil a răspunderii penale este, prin urmare, săvîrşirea de către persoană a infracţiunii.
Acţiunile de reţinere a infractorilor corespunzătoare semnelor şi condiţiilor prevăzute de lege, nu numai că nu constitue infracţiune, ci din potrivă sunt social-utile şi legale. Iată de ce reţinere a infractorilor nu trebuie inclusă în numărul temeiurilor, care eliberează de la răspunderea penală, care se folosesc numai atunci cînd este săvîrşită o infracţiune. Uneori către temeiurile, care înlătură răspunderea penală, paralel cu circumstanţele care înlătură pericolul social, sunt atribuite constrîngerea fizică şi puterea forţei, greşala subiectului, conduita nelegitimă a victimei, etc. nu este greu de observat că unii autori, soluţionînd această problemă, reeşeau din aceea că în situaşiile expuse de ei lipsea unul din elementele impactului: partea obiectivă sau partea subiectivă ori chiar subiectul infracţiunii – şi deci este exclusă răspunderea penală. Analizînd aceste lucruri, trebuie de avut în vedere faptul că temeiurile care exclud răspunderea penală nu numai vizează lipsa vreunui element al infracţiunii, dar şi unele comportări de voinţă ale persoanei, care după conţinutul social-politic şi caracteristica juridică mărturisesc despre lipsa infracţiunii în general. Este cunoscut faptul, că infracţiunea are şi multe alte încălcări, care se caracterizează prin strînsa legătură a pericoluluii şi caracterul nelegal al faptei. Pericolul îl constituie caracterizarea social-politică a încălcăriii, iar caracterul nelegitim – expresia juridică a acestei calităţi. Anume din această cauză în calitate de temeiuri, care exclud răspunderea penală, pot apare acele comportări ale persoanei, care se caracterizează prin conţinut social-politic şi formă juridică. Această conduită se deosebeşte de infracţiune şi de conţinutul faptei şi forma juridică a ei. Prin urmare rezultă faptul, că temeiurile care exclud răspunderea penală, pot mărturisi despre lipsa conţinutului social-politic a infracţiunii (gradul pericoluluii social sau forma lui juridică, ori ambele în acelaşi timp). Din acest punct de vedere se pot deosebi trei grupe de temeiuri, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvîrşită[3].
Prima categorie întruneşte situaţiile săvîrşite de către persoană a faptei cu grad înalt de pericol social, care însă nu sunt prevăzute de legea penală ca infracţiune. Aceste fapte se caracterizează din punct de vedere infracţional prin conţinut social-politic, prin lipsa formei juridice adecvate. Ele sunt prevăzute de către stat în calitatte de încălcare, deoarece, după cum bine ştim, numai gradul înalt de pericol social al faptei nu este indeajuns pentru a fi recunoscută ca infracţiune – este necesar de luat în considerare întregul complex de temeiuri şi principii criminale. Deoarece categoria examinată a conduitei social-periculoase exclude interzicerea de drept penal, prin urmare avem de a face cu temeiuri, care înlătură răspunderea penală.
Categoria a doua cuprinde cazurile comiterii faptei, care formal corespunde semnelor determinate ca infracţionale, însă după conţinut şi pericol nu corespund. Legea numeşte astfel de faptă neintenţionată, care conţine semne obiective şi subiective a unei infracţiuni, dar nu prezintă pericol social în mărimea necesară.
A treia categorie include aşa acţiuni, care deşi amintesc infracţiunea, se caracterizează prin conţinut social-politic şi corespund semnelor formei juridice a unei conduite legale, de exemplu: legitima apărare, extrema necesitate, îndeplinirea obligaţiei de serviciu. Este evident faptul că în această categorie este introdusă şi reţinerea infractorului, care după conţinut este de asemenea social-utilă şi legală. Putem conchide, că reţinerea infractorului este un fel de conduită a persoanei, garantată şi ocrotită de către stat, bazată pe normele dreptului penal, care exclude răspunderea penală sau oricare altă răspundere pentru provocarea daunei infractorului la reţinerea lui.
[1] М. И. Якубович, Необходимая оборона задержания преступника, M.,1976, pag. 46;
[2] И.Г.Шавгулидзе, Необходимая оборона, pag. 166;
[3] I. V. Baulin, Pravo grajdan na zaderjanie prestupnica, M., 1986, pag.22;