Acţiunile întreprinse la reţinerea infractorului, ca un tip independent de conduită legală a cetăţenilor, presupun o oarecare caracterizare. Ea trebuie să reeasă din diferenţierea materială dintre însăşi actul legitim al reţinerii infractorului şi acţiunile care prevăd cauzarea daunei în scopul realizării reţinerii. În literatura de specialitate această diferenţiere nu se efectuează. Unii jurişti evidenţiează condiţiile legitime a acţiunilor pentru reţinerea infractorului, alţii din contra, numai condiţiile legitime a cauzării daunei infractorului în scopul reţinerii. Dar, în esenţă ei analizează aceleaşi condiţii. Uneori, în forma generală, se deosebesc măsurile de reţinere a infractorului şi cauzării daunei lui. Analizînd legitimitatea reţinerii infractorului, И. Г. Шавгулидзе specifică, că problema constă în faptul, dacă poate să poarte răspundere cetăţeanul pentru însăşi actul de reţinere a infractorului sau de cauzare lui a unei daune oarecare[1]. Б. А. Куринов, deasemenea diferenţiază caracterul legitim al măsurilor de reţinere a infractorului şi de cauzare lui a unei daune. Însă, în fond aceşti criminalişti, ca şi mulţi alţi autori, la examinarea detaliată nu aduc mari diferenţieri între actele menţionate.
Dar, în legislaţia penală se fac totuşi diferenţieri între actul legitim de reţinere a infractorului (reţinere neviolentă, care nu dăunează sănătăţii, vieţii, etc.) şi actul legitim de cauzare a daunelor ca mijloc de îndeplinire a unei asemenea reţineri. Celor menţionate se aduce drept argument art.15 al Ucazului, care ne arată că legitime se recunosc acţiunile, îndreptate pentru reţinerea infractorului, chiar dacă aceste acţiuni sunt nevoite să producă daune. Prin urmare se face o diferenţiere, cu toate că mică, între reţinerea şi acţiunile cauzării daunei ca mijloc de reţinere a infractorului. Diferenţierea menţionată oglindeşte situaţia din punct de vedere obiectiv, ca avînd importanţă penală, cînd la reţinerea infractorului este privat ori numai de libertatea personală, sau mai este supus cauzării unor daune din partea persoanei care realizează reţinerea. Reeşind din aceea că caracterul legitim de cauzare a daunei infractorului trebuie să se bazeze pe validitatea reţinerii lui, analiza acestor acţiuni trebuie să înceapă cu evidenţierea semnelor anume a actului de reţinere legitimă. Totodată o caracteristică mai favorabilă a actului dat nu trebuie făcută pe baza trimiterii la condiţiile legitime, ci la semnele obiective şi subiective, caracterul cărora mărturiseşte despre caracterul legitim de reţinere a infractorului.
Semnele reţinerii infractorului
Legea penală nu conţine o determinare completă a actului de legitimă reţinere a infractorului. Este evident faptul, că ansamblul semnelor reţineri legitime are o importanţă deosebită pentru clasificarea conţinututlui acestei noţiuni şi hotărîrea problemei despre urmările de drept ale reţinerii care nu corespund semnelor sale.
O determinare completă a semnelor reţinerii legitime este posibilă numai cu condiţia, că cercetarea lor nu este supusă unui început unic. Ca un început se prezintă situaţia unei conduite conştiente de voinţă a omului, în acelaş timp impotrtant din punct de vedere juridic, caracterizat în toate cazurile prin caractere comune. Din acest punct de vedere se deosebesc patru elemente de studiere a conduiteii legitime: subiectul, obiectul, partea obiectivă şi partea subiectivă.
Se prezintă mai raţional de a parcurge mai întîi de toate la analiza acţiunilor legitime de reţinere a infractorului, anume de la examinarea semnelor persoanei, care îndeplineşte reţinerea, deoarece aceasta ar permite să caracterizăm mai concret semnele conduitei date.
Semnele care caracterizează subiectul reţinerii legitime a infractorului.
În normele de drept penal,care reglementează reţinerea infractorului, cercul subiecţilor acestor acţiuni este determinat în mod diferit. Aşa de exemplu în art. 15 al Ucazului ca subiecte ale reţinerii infractorului sunt numiţi numai cetăţenii. În unele legislaţii penale străine, în calitate de subiecte apar şi victimele sau alte persoane. În art 13 al Codului Penal al fostei U.R.S.S. lipsesc careva prevederi la subiectul acţiunilor examinate. De aceea ar fi mai bine de determiant cercul de persoane, acţiunile cărora cunt reglementate de dreptul penal, adică soluţionarea problemei despre faptul dacă se răsfrîng condiţiile prevăzute de lege şi semnele reţinerii legitime asupra oricăror subiecţi, sau numai asupra unui număr limitat de persoane.
Soluţionarea acestei probleme are o importanţă de drept penal, deoarece permite de a lămuri concret conţinutul semnelor, temeiurilor şi condiţiilor legitime a reţinerii infractorului , de a determina urmările de drept a refuzului persoanei de la reţinere, de a califica acţiunile nelegale de reţinere a infractorului. La categoria subiecţilor se referă mai întîi cetăţenii, care îndeplinesc obligaţia sacră de ocrotire a ordinii sociale. Ca subiecţi pot fi nu numai victimele, dar de exemplu şi martorii. În calitatte de subiecţi mai pot apărea şi cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie.
Asemenea subiecţi mai pot fi reprezentanţii ordinii publice.
În sfîrşit în calitate de subiecţi de drept la reţinerea infractorului pot fi reprezentanţii puterii sau alte persoane de la conducere, care îşi îndeplinesc obligaţiile care nu prevăd reţinerea infractorului (de exemplu deputaţii). Ca act juridic al producerii unor astfel de acţiuni apare dreptul subiectiv al fiecărui cetăţean pentru a putea reţine un infractor. Prin urmare în calitate de subiect al reţinerii legitime a infractorului, reglementat de dreptul penal, pot fi: orice cetăţean, victima, martorul sau oricare altă persoană, reprezentanţii organelor care nu au ca sarcină reţinerea infractorului.
În baza unei statistici în calitate de subiecţi la reţinerea infractorilor 52,7% erau victima, martorul sau alte persoane; 40,8% erau reprezentanţii organelor publice; şi numai 6,5% erau persoanele de la conducere[2].
Reţinerea infractorului pentru persoanele menţionate este un drept subiectiv şi totodată îndeplinirea unei obligaţii morale. Deaceea refuzul de a folosi dreptul de a reţine un infractor este amoral pentru societate, în anumite condiţii determinate atrage un fel de condamnare nu de drept ci de morală, ea nu poate fi considerată ca o încălcare , fiind că a folosit sau nu acest drept ţine numai de persoana în cauză. Paralel cu această privare nelegitimă de libertate personală a infractorului, la reţinere, va fi examinată ca infracţiune contra personalităţii sau proprietăţii individuale. Altă situaţie apare în cazul acţiunii sau inacţiunii persoanei pentru care reţinerea este o obligaţie de drept. Neîndeplinirea acestei obligaţii pentru reţinerea infractorului, atrage după sine răspunderea disciplinară sau penală pentru depăşirea puterilor şi împuternicirilor de serviciu. Putem conchide că în calitate de subiect la reţinerea legitimă a infractorului poate apare orice cetăţean care nu are legătură directă în reţinerea infractorilor. Totodată este mai verosomilă determinarea anume a subiectului ca cetăţean, dar nu a victimei sau a altor persoane. Termenul cetăţean este laconic, subliniind faptul că este vorba nu despre o persoană căreia îi este încredinţată obligaţia de drept de a reţine infractorul, cuprinde toate categoriile posibile de subiecţi, permite de a determina subiectul pentru răspundere în caz de depăşire a limitelor cauzării daunelor la reţinerea infractorului.
Semnele care caracterizează persoana reţinută
În calitate de subiect al reţinerii apare persoana particulară, acest fapt permiţînd de a determina corect semnele persoanei care poate fi reţinută de acest subiect. Aşa apare infractorul, adică persoana care a început sau a sfîrşit acţiunea. Prin urmare, în calitate de reţinut poate să apară atît executorul cît şi oricare alt complice care a început sau care a săvîrşit infracţiunea. И. С. Тишкевич, lărgeşte cercul persoanelor care pot fi reţinute[3]. După părerea lui “pentru calificarea acţiunilor subiectului după regulile legitimei apărări este îndeajuns ca încălcarea, săvîrşită de persoană, să fie infracţiune, sau reeşind din criterii obiective să fie privită ca infracţiune”. Punctul lui de privire se contrazice cu cel al В. И. Ткаченко, care consideră că reţinerea infractorului poare avea loc cînd acesta din urmă a săvîrşit o infracţiune[4]. Punctul lui de vedere contravine şi legii penale, unde este menţionat faptul, că reţinerii este impus numai infractorul. Cu alte cuvinte, legea reglementează acţiunile cetăţenilor pentru reţinerea infractorilor dar nu altor persoane care încalcă legea. Convingerea temeinică a persoanei, că ea reţine anume un infractor, dar nu o altă persoană trebuie să nu se bazeze pe bănuieli, ci pe date concrete. Prezintă susţinere părerea despre aceea că reţinerii este impus numai un infractor vădit, informarea despre el se bazează pe diferite circumstanţe, infractorul este surprins la locul infracţiunii sau cetăţenii l-au demascat ca infractor etc.
Aceste circumstanţe după cum menţionează unii autori poartă un caracter vădit a datelor, care demască infractorul. Un infractor evident este acea persoană care săvîrşeşte o infracţiune vădită, dar nu o faptă lipsită de caracter periculos. De aceea este nelegitimă reţinerea persoanei, referitor la care la cetăţeni lipsesc unele informaţii ale persoanei, care a săvîrşit infracţiunea, sau se consideră numai pe bază de bănuieli ori date necontrolate. Reţinerea în asemenea cazuri este declarată ca nelegitimă si nu poartă răspundere pentru daunele pricinuite persoanei reţinute, fie pentru infracţiunea contra personalităţii ori a proprietăţii personale.
Practcia, însă, ne prezintă cazuri cînd persoana care reţinea, se înşela referitor la personalitatea infractorului, în legătură cu care problema despre răspunderea penală a reţinerii neîntemeiate şi provocarea de daune se examinează după regulile reţinerii infractorului fictiv. Despre reţinerea infractorului fictiv poate fi vorba şi în cazurile, cînd cetăţeanul se înşală referitor la faptul săvîrşirii însăşi a infracţiunii. Acest lucru poate să aibă loc în următoarele cazuri:
- cînd a săvîrşit fapta, care nu este social periculoasă;
- cînd a săvîrşit o faptă social periculoasă, dar care nu este infracţiune, dar o oricare contravenţie administrativă;
- cînd a săvîrşit o faptă periculoasă, care este prevăzută de legea penală formal, dar care a fost săvîrşită de un minor sau de un incapabil.
В. И. Ткаченко menţionează două grupuri de greşeli la reţinerea infractorului fictiv[5]:
- eroare referitor la temeiul juridic al reţinerii persoanei, cînd acţiunile victimei sunt luate drept infracţiune;
- eroarea persoanei în trăsăturile persoanei juridice, care a săvîrşit o faptă socială periculoasă, însă fiind incapabil sau minor este luat drept matur, psihic sănătos sau vinovat.
Este necesar de evidenţiat încă o grupă de greşeli la reţinerea infractorului. Natura ei constă în eroarea cetăţenilor referitor la faptele temeinice pentru reţinerea infractorului, adică cînd are loc reţinerea persoanei, s-a produs infracţiunea, dar nu a transmis imediat persoana la organele puterii. Această grupă cuprinde situaţiile cînd infractorul se află sau s-a aflat deja la evidenţa organelor d drept în legătură cu săvîrşirea infracţiunilor, despre care cetăţeanul care l-a reţinut nu bănueşte.
În prima categorie de erori intră situaţiile de reţinere a infractorului fictiv de persoana care se înşală în legătură cu temeiul juridic al reţinerii persoanei. Esenţa acestei greşeli constă în faptul că din circumstanţele create cetăţeanul are anumite temeiuri să se înşele în legătură cu reţinerea. Cu alte cuvinte, cetăţeanul nu a putut şi nu a prevăzut că reţine sau cauzează daune unei persoane care întradevăr nu este infractor.
A doua grupă de erori cuprind situaţiile de reţinere a infractorului fictiv de către cetăţeanul care intenţionat, adică în puterea unei analize grăbite se înşela referiror la temeiul juridic al reţinerii. Esenţa acestei greşeli constă în aceea că, situaţia creată nu-i dădea cetăţeanului temeiuri necesare pentru a se înşela la circumstanţele date. Este evident, că în situaţii de acest fel persoana poartă răspundere pentru o infracţiune din imprudenţă. Cetăţeanul poartă răspundere numai pentru cauzarea morţii, sau de leziuni corporale grave ori daune mari, însă provocarea unor daune mai mici - nu poartă răspundere.
Prin urmare am putea menţiona că legea penală reglementează activitatea cetăţenilor numai pentru reţinerea infractorului, adică care este sănătos psihic, are vîrsta necesară pentru răspunderea penală, cetăţeanul străin ori cel fără cetăţenie care în calitate de executor, organizator sau complice a început sau deja a săvîrşit o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală în calitate de infracţiune.
Semnele obiective ale reţinerii legitime a infractorului
Reţinerea legitimă a infractorului din punct de vedere obiectiv se exprimă în privarea de libertate personală, act care poate fi numai prin intermediul săvîrşirii unei acţiuni active.
Autorii care presupun reţinerea infractorului prin inacţiune, nu iau în consideraţie faptul că norma despre reţinerea infractorului îi dă cetăţeanului posibilitatea de îndeplinire anume a aşa acţiuni active. Folosirea dreptului subiectiv pentru reţinerea infractorului, adică îndeplinirea unor acţiuni pozitive, înseamnă totdeauna de a acţiona activ.
După unele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice[6], reţinerea infractorului pe cale influenţei fizice este realizată în 72% din cazuri, psihice – 1,22% , ambelor – 26,3% , pe calea minimă – 0,4%.
Reţinerea infractorulu de către cetăţean conform semnelor obiective este o acţiune legitimă dacă a fost îndeplinită în scurt timp. Legitimitatea reţinerii infractorului de scurtă durată reese din temeiul care este posibil numai în cazurile cănd cetăţeanul putea imediat să transporte infractorul la organele necesare. Timpul reţinerii, care era necesar pentru trimiterea infractorului organelor necesare trebuie să se determine prin intermediul circumstanţelor concrete. Dar, în orice caz, după cum ne arată И. С. Тишкевич, reţinînd infractorul, victima , martorul sau oricare altă persoană trebuie ca la apariţia primei posibilităţi să-l transmită organelor necesare.
Autorii, analizînd reţinerea infractorului, în numărul semnelor obiective de obicei reduc timpul producerii reţinerii, se crede că timpul reţinerii cu toate că este o categorie obiectivă, totuşi nu poate fi examinat în calitate de semn care caracterizează actul de reţinere. În literatura de specialitate se menţionează că reţinerea infractorului nemijlocit şi reţinerea după ce sa scurs o perioadă de timp, după semnele obiective şi cele subiective se completează. Desigur reţinerea în toate cazurile din punct de vedere obiectiiv se caracterizează ca o părere de scurtă durată a libertăţii infractorului. Prin urmare, după semnele obiective, la reţinerea infractorului aceasta este producerea pe scurt timp a privării de libertate personală prin intermediul influenţei fizice sau psihice sau pe cale minimă. Se crede că în legea penală nu este necesar de a arăta aceste semne. Expresia “reţinerea infractorului” însăşi determină faptul că este vorba despre acţiuni active, legate de privarea de libertate de scurtă durată a infractorului şi arată scopul acestei reţineri – transportarea infractorului organelor respective.
Acest lucru are o mare importanţă deoarece acţiunile legitime de reţinere a infractorului la exterior corespund cu partea obiectivă a privării nelegitime a libertăţii. În cazul examinat în semn subiectiv – demarcarea condiţiei social periculoase şi este scopul care este direct prevăzut în lege. Acţiunile de reţinere a infractorului se recunosc a fi legitime dacă ele au fost făcute în scopul transportării infractorului organelor necesare. Totodată infractorul poate fi reţinut pentru îndeplinirea şi altor scopuri atît infracţionale cît şi neinfracţionale. Însă lipsa scopului transmiterii infractorului organelor necesare exclude posibilitatea examinării acţiunilor persoanelor luate contra vinovatului ca reţinerea infractorului adică ca un tip independent legitim a conduitei cetăţeanului, caracterizată prin scop social util. În categoria semnelor subiective obligatorii a acţiunii legitime de reţinere a infractorului poate fi redus numai scopul săvîrşirii acestor acţiuni. prin urmare, motivul acţiunii cetăţenilor nu influenţează valorificarea actului de reţinere, adică reţinerea infractorului din orice motiv este legitimă.
În aşa fel analiza petrecută permite de a numi următoarele semne ale reţinerii legitime a infractorului:
- subiectul reţinerii trebuie să fie cetăţeanul care nu are obligaţia directă de a reţine infractorul;
- în calitate de infractor poate să apară numai un infractor evident;
- reţinerea obiectivă se exprimă în privarea de libertatee pe scurtă durată a infractorului;
- scopul reţinerii infractorului este transportarea lui la organele corespunzătoare.
Temeiurile reţinerii legitime a infractorului
Reţinerea infractorului este justificată dacă este produsă pe temeiuri egale. Dacă acestea lipsesc, atunci reţinerea este declarată nelegitimă, care atrage după sine răspundere. Legislaţia în vigoare permite de a conchide că unul din temeiurile reţinerii este faptul ce persoana a săvîrşit o infracţiune.
Această părere este de asemenea argumentată şi în literatura de specialitate. Aşa de exemplu Е. А. Фролов susţinea că reţinerea infractorului se poate face pe baza temeiului că a săvîrşit infracţiunea. După părerea lui М. И. Якубович reţinerea infractorului are două temeiuri[7]:
- săvîrşirea de către persoană a infracţiunii şi existenţa pericolului că infractorulu poate să evite răspunderea penală;
- săvîrşirea unei infracţiuni grave.
В. И. Ткаченко de asemenea deosebeşte două temeiuri de reţinere a infractorului[8]:
- săvîrşirea de către reţinut a unei infracţiuni;
- devierea activă a infractorului de a-l transporta la organele necesare.
Autorii părerilor aduse recunosc că pentru reţinerea legitimă nu este îndeajuns numai săvîrşirea infracţiunii.
Temeiul de drept al reţinerii infractourlui
În corespundere cu legislaţia penală în vigoare reţinerea este îndeplinită în cazul cînd o persoană a săvîrşit o infracţiune. Natura juridică a încălcării apare ca temei de drept al reţinerii, iar în lege se determină prin intermediul indicării persoanei care l-a comis şi anume a infractorului. Prin urmare în calitate de temei de drept al reţinerii infractorului nu poate apărea comiterea unei încălcări civile sau administrative.
În legtură cu aceasta Е. А. Фролов recunoaşte că reţinerea infractorului de către cetăţeni, care au comis încălcări administrative sau de alt fel, nu pot fi examinate ca circumstanţe care exclud răspunderea penală. Un temei de drept al reţinerii infractorului este comiterea unei infracţiuni atît terminate cît şi neterminate. Această problemă este arătată şi desfăşurată în literatura de specialitate. В. И. Ткаченко, de exemplu, arată că temei de reţinere a infractorului apare comiterea de către reţinut a unei infracţiuni intenţionate sau din imprudenţă, terminate sau neterminate.
În viaţa de toate zilele ca temei de drept a reţinerii infractorilor de către cetăţeni apare comiterea de către inculpaţi a unor fapte care nu provoacă nici o îndoială în caracterul lor infracţionl adică infracţiuni evidente. Anume comiterea infracţiunilor evidente constitue un temei de drept al reţinerii infractorilor. La această concluzie ne aduce şi faătul că reţinerii este impus numai infractorul evident, adică persoana asupra căreea avem informaţii concrete sau date, argumente.
Concluzia cetăţeanului despre comiterea unei infracţiuni de către o oarecare persoană trebuie săse bazeze pe unitatea a două condiţii:
- cunoştinţe temeinice despre nepermiterea unor fapte de către legea penală;
- existenţa informaţiei despre aceea că această faptă se comite sau s-a comis.
Cunoaşterea a numai uneia din aceste două condiţii nu este îndeajuns pentru a reţine un infractor.
O altă concluzie a cetăţeanului referitor la caracterul infracţional al faptei constă în recunoaşterea semnelor infracţiunii cunoscute în circumstanţele faptei comise. Totodată izvoarele primirii informaţiei despre aceste circumstanţe pot fi împărţite în două grupe:
- observarea personală şi perceperea de către cetăţean a celor comise sau celor care se comit;
- primirea informaţiei de la terţe perosane.
În primul caz apar ca circumstanţe după care cetăţenii recunosc fapta comisă ca infracţiune evidentă următoarele:
- direcţionarea cetăţenilor pentru cauzarea daunei intereselor deosebit de importante (structurii de stat, personalităţii, securităţii);
- caracterul acţiunilor persoanei;
- abiectul atacului (avere străină în cazul furtului);
- urmările acţiunii (moartea persoanei, deteriorarea bunurilor);
- conduita atacantului şi victimei în momentul infracţiunii şi după infracţiune;
- mijloacele atacului (violenţă, etc.);
- situaţia, locul, timpul comiterii faptei social periculoase.
Trebuie de luat ăn consideraţie că percepera justă a acestor circumstanţe depinde de practica, de starea psihică a persoanei, de datele fiziologice ale ei.
În al doilea caz cetăţeanul personal nu observă comiterea infracţiunii, dar primeşte înştiinţarea de la terţe persoane. În dependenţă de gradul de autenticitate aceste informaţii pot fi împătţite în două grupe:
- informaţie primită de la organele oficiale sau de la reprezentanţii ei (adresarea organelor de poliţie către populaţie despre ajutor în căutarea unui infractor);
- informaţie primită de la persoane particulare (victima, martorii);
În primul caz veridicitatea informaţiei nu produce nici o îndoială, pe cînd în cazul al doilea mai rămîne de văzut. Prin urmare am putea menţiona că un temei de drept al reţinerii infractorului este comiterea infracţiunii. În lege se prevede că poate fi reţinut numai persoana care a comis infracţiunea.
Temeiul forţei al reţinerii infractorului
Interesele luptei cu criminalitatea cer ca fiecare infracţiune comisă să fie descoperită la timp, iar persoana care a comis această infracţiune să apară în faţa organelor respective de drept. Activitatea unor cetăţeni în parte şi a reprezentanţilor organelor de drept stimulează organele respective în lupta cu criminalitatea şi descoperirea infracţiunilor. Temeiul forţei al reţinerii infractorului are loc atunci cînd această reţinere este priodusă de transportarea imediată a infractorului organelor corespunzătoare. Plus la aceasta, temeiul forţei al reţinerii infractorului este strîns legat de semnele actului legitim de reţinere, în particular cu cele subiective, ca de exemplu existenţa scopului la cetăţean de a transporta infractorul la organele respective de drept.
Este evident faptul că reţinerea infractorului poate avea loc ori în momentul comiterii infracţiunii, ori în momentul terminării infracţiunii. La soluţionarea în aceste cazuti a problemei despre necesitatea imediată de transportare a infractorului la organele corespunzătoare, de la cetăţean se cere luarea în consideraţie a diferitor circumstanţe legate de gravitatea infracţiunii, timpul, caracteristica personală etc. se crede că temeiul forţei de reţinere a infractorului are loc în toate cazurile cînd infractorul este surprins în momentul comiterii actului periculos. În majoritatea cazurilor reţinerea infractorului de către o persoană se produce după comiterea infracţiunii. În acest caz apar trei situaţii:
- reţinerea infractorului la locul acţiunii;
- reţinerea infractorului a dispărut de la locul infracţiunii;
- reţinerea infractorului după un anumit moment de timp de la săvîrşirea infracţiunii.
Aşa dar, temeiul forţei la reţinerea infractorului are loc anume cînd este necesar de a transporta imediat infractorul organelor corespunzătoare. Este clar că o astfel de formulare a temeiului forţei la reţinerea infractorului ăune anumite limite în posibilitatea cetăţenilor referitor la actul de reţinere a infractorului, care a comis infracţiunea. Însă limitarea se face numai pentru a preîntîmpina o încăşcare a drepturilor personalităţii şi în aşa fel la întărirea legii.
Condiţia legitimă a reţineii infractorului
Ca condiţie obiectivă de reţinere legitimă a infractorului apare numai timpul reţinerii lui. Însă această problemă este privită şi soluţionată în mod diferit. În legea penală nu se prevăd careva prevederi referitor la timpul reţinerii. Astfel dreptul de reţinere a infractorului apare la începutul acţiunilor pregătite de acesta, există în momentul comiterii şi după comiterea infracţiunii.
Practica reţinerii infractorilor mărturiseşte despre faptul că în majoritatea cazurilor aceasta are loc numai după comiterea infracţiunilor. Dar sunt cunoscute cazuri cînd infractorii sunt reţinuţi după un anumit timp de la momentul săvîrşirii infracţiunii. Este evident faptul, că cu toate să infractorul a fost reţinut după mai bine de o lună şi jumătate de la săvîrşirea infracţiunii, aceasta şi alte situaţii similare ne vorbesc respre existenţa unor temeiuri necesare pentru reţinerea infractorului după comiterea de către acesta a infracţiunii.
În asemenea cazuri apare întrebarea despre perioada de timp după săvîrşirea infracţiunii în care cetăţeanul are dreptul să reţină infractorul.
În literatura de specialitate întrebarea este legată, de obicei, de termenii de tragere la răspundere penală şi îndeplinirea sentinţei. În legislaţia penală lepseşte însă vreo prevedere directă referitor la faptul că îndeplinirea unor acţiuni pentru reţinerea infractorului este posibilă numai între anumite limite de timp care reglementează activitatea organelor de drept.
În primul rînd în majoritatea cazurilor reţinerea infractorului de către o anumită persoană se îndeplineşte ori în momentul comiterii infracţiunii ori după un anumit moment de timp. În al doilea rînd cetăţenii reţin infractorii după trecerea unei perioade de timp. Aceast şi înseamnă posibilitatea reţinerii infractorului în orice moment de timp după comiterea infracţiunii. De aceea aici nu au importanţă limitele drepturilor cetăţenilor cu acest criteriu formal ca termenul de prescripţie.
Cu alte cuvinte reţinerea infractorului este posibilă în orice moment de timp care s-a scurs după comiterea de către acesta a infracţiunii. Uneori se presupune că reţinerea infractorului în orice moment de timp este efectuată numai asupra următoarelor categorii de persoane:
- persoane care au comis infracţiuni pentru care se prevede pedeapsă capitală;
- persoane care au fost condamnate la pedeapsa capitală;
- infractori care au comis infracţiuni contra păcii etc.
această lomitare a drepturilor cetăţenilor nu este bazată pe lege. Scurgerea unei perioade de timp de la comiterea infracţiunii nu schimbă caracterul juridic al atacului periculos care ne vorbeşte despre existenţa unui temei de drept pentru reţinerea infractorului.
Temeiurile cauzării daunei
Reţinerea neforţată a infractorului, adică reţinerea care nu provoacă daune, este de obicei binevenită. Această situaţie este reflectată în art. 15 al Ucazului, care prevede că acţiunile cetăţenilor îndreptate spre reţinerea infractorului sunt legitime chiar dacă ele au cauzat daune celui reţinut. Cu alte cuvinte legiuitorul se pronunţă pentru reţinerea nonviolentă a infractorului. Această reţinere este posibilă:
- cînd infractorul nu execută o contraacţiune acţiunii legitme de reţinere a lui;
- cînd cetăţeanul are posibilitatea de a-l reţine pe infractor fără acte violente chiar dacă acestea poartă contraacţiune.
În alte cazuri pentru a efectua reţinerea infractorului cu rezultate dorite, cetăţeanul este nevoit să provoace anumite daune infractorului. Aceste daune sunt legale, dacă coresăund anumitor limite. Reţinerea infractorului şi provocarea daunelor la reţinere trebuie să corespundă unor condiţii care caracteriuează reţinerea infractorului[9]:
- obligativitate;
- direcţionare determinată;
- un scop deosebit;
- proporţionalitate.
Legală este oricare daună cauzată infractorului, dacă dauna corespunde acesor condiţii. Răspunderea lor este necesară totdeauna, independent de faptul cînd se produce reţinerea infractorului, în momentul comiterii infracţiunii, nemijlocit sau după expirarea unui termen de timp.
Aceasta se explică prin faptul că în timpul reţinerii apare ca condiţie actul legitim de reţinere, dar nu actul de cauzare a danelor infractorului.
În art. 15 al Ucazului există o indicate directă asupra faptului că legitimă se recunoaşte numai provocarea necesară a daunei infractorului. Prin urmare provocarea daunei infractorului cînd de aceasta nu era nevoie constituie o acţiune nelegitimă. De aici rezultă să starea de necesitate determină temeiul cauzării unor daune infractorului la reţinere. De aceea trebuie să facem distincţie între temeiurile actului legitim de reţinere şi temeiurile cauzării daunelor, ca mijloc de reţinere a infractorului. Dacă primele temeiuri argumentează necesitatea şi legitimitatea privării libertăţii personale, atunci cele din urmă - cauzarea unor daune vieţii, sănătăţii sau averii pentru efectuarea reţinerii. De aceea ar trebui să examinăm două categorii de factori care în ansamblul lor caracterizează temeiurile legitime de provocare a unor daune infractorului la reţinere:
- factorii ce caracterizează infractorul şi conduita lui la momentul reţinerii;
- factorii care caracterizează cetăţeanul care produce reţinerea.
Prima categorie de factori caracterizeză nu o oarecare conduită a infractorului, ci aceea care vorbeşte despre faptul că infractorul ar vrea să evite reţinerea, deoarece “cînd infractorul se supune cerinţelor persoanei care î-l reţine, cauzarea unor daune nu are nici un sens”. Evitarea de la reţinere a infractorului se poate esprima de exemplu în refuzul acestuia de a îndeplini cerinţele celui care îl reţine pentru terminarea atacului periculos, refuzul de a merge la organele speciale ori atacul asupra persoanei care realizează reţinerea.
Fiecare din aceste tipuri de conduită a infractorului toate să apară ca temei de cauzare a daunelor, dar în majoritatea cazurilor apar ca factori consecutivi (refuzul de a urma la organele speciale, fuga de la locul infracţiunii) sau individuali (fuga de la locul comiterii crimei legat de contraacţiunea infractoruli).
În toate aceste cazuri infractorul activ produce contraacţiuni persoanei care încearcă să producă reţinerea. Dacă contraacţiunea reală a infractorului lipseşte, atunci cauzare daunelor se stabileşte ca nelegitimă.
A doua categorie vorbeşte despre imposibilitatea persoanei de a reţine infractorul fără a folosi forţa. Concluzia despre existenţa acestor factori poate fi făcută numai pe calea suprapunerii puterilor, poaibilităţilor şi mijloacelor persoanei cu puterile şi mijloacele de a evita reţinerea infractorului. Aici este important numărul persoanleor de ambele părţi, genul, vîrsta, puterile fizice, înarmarea infractorului ori a persoanei şi mulţi alţi factori, care în ansamblu ne pot vorbi despre lipsa unei posibilităţi reale a persoanei de a reţine infractorul fără cauzarea unor anumite daune.
Prin urmare, cele menţionate anterior ne permit să facem următoarea concluzie: prevenirea provocării daunelor infractorului la reţinerea lui, adică caracterul necesar, se determină prin aşa situaţii ale reţinerii cîn persoanei îi lipsesc posibilităţile reale pentru sine ori pentru alte persoane terţe pentru a efectua reţinerea infractorului care contraacţionează şi atrage necesitatea cauzării unor anumite daune.
Din acest punct de vedere în literatura de specialitate este corect arătat că dauna produsă în mod necesar este dauna, care era necesară pentru a reţine infractorul. În cazurile cănd, persoana care efecuiază reţinerea provoacă daune neîntemeiate ea va răspunde de acest lucru pe baza generală, deoarece în acest caz cauzarea daunelor vieţii sănătăţii şi averii se produce fără motiv de necesitate şi fără temeiuri. Prin urmare necesitatea apare ca temei legitim de provocare a daunelor la reţinerea infractorului.
Condiţiile legitime a cauzării daunelor
Starea de necesitate argumentează numai necesitatea provocării daunei la reţinerea infractorului. Această cauzarea a daunei este recunoscută ca legitimă dacă corespunde condiţiilor care caracterizează direcţionarea determinată, scopul special şi proporţionalitatea daunei.
Direcţionarea cauzării daunei
În legislaţia penală este prevăzut direct că dauna poate fi cauzată numai infractorului – vieţii, sănătăţii şi averiilui. Practica, însă, ne demonstrează că în cazuri aparte persoana în scopul reţinerii infractorului este nevoită să cauzeze daune intereselor (legate de avere) terţelor persoane, adică persoanelor caru nu au vreo legătură nici cu comiterea infracţiunii nici cu infractorul. După menţiunile unor autori, încălcarea drepturilor terţelor persoane la reţinere infractorilor este legitimă numai în cazurile de extremă necesitate, adică dacă această încălcare s-a produs ca mijloc de preîntîmpinare a daunei.
În cazurile cînd reţinerea infractorului este legitimă şi dauna corespunde condiţiilor extremei necesităţi, răspunderea cetăţeanului se exclude. Dacă, însă, efectuînd reţinerea cetăţeanul cauzează daune care nu satisfac starea de extremă necesitate, el va purta răspundere pe baza generală. Deci, una din condiţiile necesare cauzării daunei la reţinerea infractorului constă în faptul că dauna trebuie să fie îndreptată anume asupra infractorului.
Scopul cauzării daunei
Acţiunile, care provoacă daune infractorului sunt legitime dacă ele au fost întreprinse în scopul reţinerii şi transportării acestuia organelor corespunzătoare. Prin urmare, scopul apropiat al cauzării daunei infractorului este reţinerea lui. Asupra acestor poziţii stă şi practica judiciară şi această părere este împărtăşită şi în literatura de specialitate.
Ca scop final al acestor acţiuni apare transportarea infractorului organelor corespunzătoare de drept. În anumite cazuri este vorba despre o “scară” a scopurilor activităţii persoanei deosebindu-le ca cele apropiate, intermediare, îndepărtatea şi finale. Totodată coraportul dintre scopurile apropiate şi cele finale constau în aceea că primele apar în calitate de probleme nemijlocite ale activităţii practice ale persoanei.
Realizarea lor este un mijloc necesar pentru obţinerea unor scopuri îndepărtate sau finale. În cazul provocării daunei infractorului, transportarea lui la organele necesare în calitate de scop final, impune celelalte scopuri care apar la etape determinate, ca mijloc necesar pentru obţinerea scopului final.
Nu este exclus faptul că cu toate că provocarea daunelor infractorului este impusă scopului de a-l transporta organelor corespunzătoare, poate fi legat de obţinerea altui scop – infracţional (de exemplu linşare). În aşa fel provocarea daunei infractorului este legitimă dacă este îndeplinită în scopul reţinerii şi transportării acestuia organelor coresăunzătoare.
Proporţionalitatea cauzării daunei
Provocarea nevoită a daunei infractorului în scopul reţinerii lui poate fi fără limite, deoarece infractorul prin însăşi faptul comiterii infracţiunii şi dorinţa de a evita reţinerea se impune în afara legii.
În legislaţia penală sunt determinate limitele cauzării daunelor infractorului la reţinere, arătînd că dauna cauzată infractorului la reţinereeste recunoscută ca legitimă dacă corespunde pericolului atacului şi situaţiei de reţinere a lui. Aceste limite stabilesc în esenţă volumul drepturilor persoanei la reţinerea forţată a infractorului, dar au şi o mare importanţă pentru valorificarea caracterului legitim al daunei cauzate infractorului. Limitele cauzării daunei, prin urmare, caracterizează aşa o condiţie legitimă ca proporţionalitatea daunei.
Încălcarea acestei proporţionalităţi vorbeşte despre caracterul nelegitim al cauzării daunei şi atrage după sine răspundere penală. Deoarece limitele cauzării daunei infractorului la reţinerea lui sunt determinate de pericolul actului comis şi situaţia reţinerii, ar fi necesar de examinat fiecare din aceste circumstanţe şi de evidenţia importanţa lor în determinarea limitelor respective.
Pericolul ataculu comis de infractor corespunde pericolului social al faptei, care este determiantă în primul rînd de obiectul atacului şi cu cît este mai valoros acest obiect cu atît este mai mare pericolul atacului. Obiectul atacului, însă, nu caracterizează complet pericolul infracţiunii. Pericolul atacului nu depinde numai de obiect, dar şi de daunel cauzate acestia din urmă. După părerea lui Н. Ф. Кузнецов, caracterul şi volumul urmărilor caracterizează mai complet pericolul social al infracţiunii. Prin urmare, anume pericolul atacului infracţional determină maximumul de daune, provocarea cărora este permisă în scopul reţinerii infractorului.
Concluzia referitor la faptul dacă corespunde dauna cauzată infractorului şi dauna cauzată de către acesta se face prin intermediul suprapunerii caracterului şi volumului daunei concrete care a comis-o infractorul sau vroia să o comită şi dauna care a fost cauzată acestui infractor. Dauna cauzată infractorului este întotdeauna fizică (uneori psihică) sau materială, pe cînd dauna de infractor este permanent fizică şi materială.
La soluţionarea problemei despre soluţionarea daunei cauzate trebuiesc stabilite criteriile după care se pot conduce, care se pot pune la baza analizei proporţionalităţii daunei cauzate valorilor sociale şi daunei cauzate infractorului la reţinerea lui.
Legitimă este considerată dauna care corespunde nu numai pericolului social, dar şi situaţia reţinerii infractorului. În literatură această noţiune este tratată în diferite moduri. И. С. Тишкевич înţelege prin noţiunea dată numai timpul şi locul reţinerii infractorului, paralel cu alte circiumstanţe care nu alcătuesc situaţia reţinerii infractorului ca, coraportul de forţe, conduita infractorului, gradul periculos al infracţiunii etc[10]. Însă el înţelege această noţiune ca una care include numai conduita infractorului. Determinarea situaţiei reţinerii presupune necesitatea de a evidenţia importanţa ei pentru a soluţiona problema limitelorcauzării daunelor infractorului. De aceea se disting două tipuri de situaţii de reţinere[11]:
- favorabilă;
- nefavorabilă.
Favorabilă este acea situaţie cîn persoana care reţine infractorul are o superioritate evidentă în putere, înarmare, număr etc., asupra infractorului care se oune reţinerii şi invers, este nefavorabilă acea situaţie cînd proporţionalitatea forţelor, posibilităţior şi mijloacelor persoanei şi ale infractorului sunt mai mult sau mai puţin egale, inlusiv şi în cazul cînd infractorul are prioritatea în toate aceste lucruri în comparaţie cu persoana care doreşte să realizeze reţinerea lui.
Prin urmare condiţia proporţionalităţii caracterizează limitele daunei cauzate infractorului şi constă din aceea că legitimă se recunoaşte dauna, dare corespunde pericolului infracţiunii şi situaţiei de reţinere a infractorului.
[1] И. Г. Шавгулидзе, op. cit., pag. 166;
[2] И. С. Тишкевич, Право граждан на задержании преступника, pag. 34;
[3] И. С. Тишкевич, op. cit., pag.36;
[4] В. И. Ткаченко, Необходимая оборона по задержанию преступника, M., 1979, pag.26;
[5] В. И. Ткаченко, op. cit., pag. 30;
[6] И. С. Тишкевич, op. cit., pag. 38;
[7] М. И. Якубович, op. cit., pag. 54;
[8] В. И. Ткаченко, op. cit., pag. 31;
[9] И. С. Тишкевич, op. cit., pag. 46;
[10] И. С. Тишкевич, op. cit., pag. 67;
[11] Ibidem, pag. 68;