Drept

INTRODUCEREA INSTITUŢIEI LIBERĂRII CONDIŢIONATE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA

În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin legea de organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru monori, cu caracter de generalitate fiind introdusă abia prin legea penitenciarelor din 1929.[1]

Codul Penal de la 1936 prevedea liberarea condiţionată ca ultimă etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii. Instituţia a fost în vigoare până în 1950, când a fost înlocuită cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea în libertate necondiţionată înainte de termen, a condamnatului, pe baza muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul executării pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin punerea în vigoare a noului cod penal, instituţia liberării condiţionate. S-a considerat că liberarea condiţionată este preferabilă liberării înainte de termen.

Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost modificată în sensul măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute pentru a obţine liberarea condiţionată. 

                                       NOŢIUNE

Scopul executării pedepsei, potrivit legii penale (art. 52, alin. 2, Cod penal), este formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

În anumite cazuri, funcţia reeducativă a pedepsei se poate realiza înainte de executarea ei integrală, prin privare de libertate şi, ca atare, condamnaţii respectivi pot fi liberaţi condiţionat, dacă sunt întrunite anumite condiţii legale. Această posibilitate constituie un stimulent important pentru reeducarea lor (art. 59-61 Cod penal şi art. 25-28 Legea nr. 23/1969).

Liberarea condiţionată este o instituţie de drept penal material (substanţial) complementară regimului executării pedepsei închisorii la un loc de deţinere, pe care o pot dispune instanţele de judecată cu privire la orice condamnat. Ea este deci o formă de înlăturare condiţionată a continuării executării pedepsei, deoarece condiţiile trebuie îndeplinite atât înainte de a fi acordată, cât şi pentru a deveni definitivă.[2]

Ea este un mijloc de individualizare administrativă a executării pedepsei închisorii la locul de deţinere.

„Liberarea condiţionată” are avantajul că se efectuează în faza de executare a pedepsei închisorii, când condamnatul este sub observaţia administraţiei penitenciarului, care îl poate cunoaşte mai bine şi mai profund, după conduita lui, după muncă şi după unele semne reale de îndreptare.

Pentru acordarea liberării condiţionate, nu se ţine seama de gravitatea infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, de durata pedepsei închisorii şi nici dacă aceasta a fost pronunţată cu ocazia condamnării sau în urma comutării detenţiunii pe viaţă, nefiind condiţii cerute de lege.

După părerea d-nului I. Fondor, instituţia liberării condiţionate se referă la o anumită categorie de condamnaţi şi anume la condamnaţi care, după executarea unei părţi din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită, fiind discutabil dacă mai apare utilă executare în continuare, în penitenciar, a pedepsei închisorii până la expirarea duratei acesteia.[3] Pentru aceşti condamnaţi, s-a găsit soluţia liberării înainte de expirarea termenului  pedepsei, nemaifiind necesară executarea integrală a pedepsei în penitenciar. Pentru aceasta este necesar ca ei să îndeplinească condiţiile privind executarea unei părţi din pedeapsă şi să dea dovezi de îndreptare; dacă sunt realizate aceste condiţii, condamnaţii sunt liberaţi sub condiţia[4] unei bune purtări, (adică necomiterea de infracţiuni până la expirarea termenului de executare), şi după obţinerea liberării, urmând ca, în caz contrar, să fie readuşi în penitenciar pentru executarea restului de pedeapsă. În acest mod este reglementată instituţia liberării condiţionate.

Liberarea se acordă, în mod facultativ, dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă  condiţiile legale, fără ca ea să constituie un drept al condamnatului.

1. A) Condiţiile cerute de lege pentru a se putea acorda liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie
2. Să se execute de către condamnat o parte din pedeapsă, considerată ca necesară pentru a se putea aprecia că s-a îndreptat. Partea executată depinde de durata pedepsei închisorii care se execută fie că este cea pronunţată de instanţă, fie că ea a fost redusă în urma graţierii sau a unei legi mai blânde (art. 14 şi 15 Cod penal), sau că din ea s-a scăzut reţinerea ori arestarea preventivă (art. 88-89 Cod penal). Aceasta nu însemnă că liberarea condiţionată s-ar putea obţine chiar în cursul arestării preventive, înainte ca hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă.[5]

Se va lua în considerare şi timpul cât condamnatul a executat o perioadă din pedeapsă la locul de muncă, dacă ea a fost revocată şi se continuă executarea la un loc de deţinere. Durata celor două forme de executare se cumulează, deoarece reprezintă o executare efectivă (art. 86 Cod penal). Potrivit art. 59, alin. 1 , partea  din pedeapsă ce trebuie executată variază în funcţie de cuantumul pedepselor aplicate şi de natura infracţiunii săvârşite . Ca regulă generală, în conformitate cu dispoziţia din articolul citat , partea de pedeapsă ce trebuie executată este mai mică  în cazul pedepsei până la zece ani şi este mai mare în cazul pedepsei peste zece ani . Mai exact , în cazul unei pedepse pînă la zece ani , condamnatul  trebuie să execute cel puţin două treimi , iar în cazul unei pedepse peste zece ani, condamnatul trebuie să execute cel puţin trei pătrimi .

În cazul comiterii unei infracţiuni ,în timpul executării pedepsei  se aplică dispoziţiile articolului 39, alin. 2, Cod penal, dacă sunt îndeplinite condiţiile recidivei, sau cele ale articolului 40, Cod penal ( pluritatea intermediară).

 Astfel , fiind întrunite aceste condiţii , instanţa a dat o hotărâre  nelegată cînd a respins propunerea  de liberare condiţionată , motivând că fracţiunea de pedeapsă executată – conform articolului 59 , alineat 1, Cod penal – este insuficientă pentru reeducarea celui condamnat, în raport cu „natura infracţiunii” , deoarece un asemenea criteriu nu este cerut de lege.[6] S-a susţinut şi punctul de vedere contar.[7]

2. Condamnatul să fie stăruitor în muncă

Stăruinţă în muncă se va aprecia după felul cum condamnatul  respectă obligaţia de muncă, după muncă zi de zi, muncă susţinută şi muncă de calitate.[8]

Această condiţie  este îndeplinită şi cînd , în unele perioade ale executării pedepsei , nu a realizat norma de muncă din motive ce nu-i sunt imputabile condamnatului.[9]

3. Condamnatul să fie disciplinat, adică să respecte regulamentul de ordine interioară, de la care nu a avut abateri, pe toată durata de timp cît s-a aflat în penitenciar . Astfel, disciplina condamnatului înseamnă comportare atentă cu superiorii , comportare respectuoasă cu îndrumătorii şi supraveghetorii şi respectarea programului şi al orarului zilnic. Este disciplinat şi acela care susţine şi ajută pe alţi condamnaţi în muncă şi în toată activitatea.

Dacă a avut abateri repetate, nu este întemeiată cererea de liberare.

4. Condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare

Despre un condamnat se poate susţine că dă dovezi temeinice de îndreptare când are o comportare care, în comparaţie cu trecutul lui, reprezintă o îmbunătăţire evidentă, cum ar fi: respect şi ascultare faţă de conducerea penitenciarului, bună conduită faţă de ceilalţi deţinuţi,

renunţarea la unele deprinderi rele (băutură, certuri, indisciplină), bune rezultate în muncă, plata despăgubirilor civile, bună purtare la locul de muncă, participare la acţiuni organizate în penitenciar, regretul pentru acţiunea săvârşită, purtare corectă faţă de victimă, promisiuni sincere că după eliberare va ajuta să repare unele urmări rele ale faptei sale.

În articolul 59 Cod Penal, se prevede că, în prezenţa condiţiilor menţionate şi „ţinându-se seama şi de antecedentele penale”, condamnatul poate fi eliberat condiţionat. În lege nu se prevede că, cel condamnat are antecedente penale şi că ar fi exclus de la eliberare condiţionată, ci numai că trebuie să se ţină seama de ele. Se are în vedere că realizarea condiţiilor  în ansamblu atestă că cel condamnat s-a îndreptat, astfel că prin acordarea ei se va contribui la întărirea eficienţei pedepsei şi a efectului ei preventiv general.[10]

La calcularea fracţiunilor de pedeapsă, de cel puţin 2/3 sau 3/4, se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată , potrivit legii, ca fiind executată pe baza muncii prestate, deoarece timpul în care a lucrat se socoteşte mai avantajos în funcţie de natura şi randamentul activităţii efectuate.

Pentru a nu fi avantajaţi cei cu forţă fizică mai mare, ori cei obişnuiţi cu

asemenea munci şi pentru a preîntâmpina posibilitatea liberării la un interval prea scurt de la începerea executării pedepsei, care ar fi insuficient pentru o reeducare temeinică, se prevede o condiţie specială, executarea efectivă a unei părţi din durata pedepsei (alin.2, art. 59 Cod penal).

Propunerea de liberare condiţionată se face de către comisia ce funcţionează în cadrul fiecărui penitenciar (art.27 Legea nr. 23/1969), care încheie un proces –verbal. Condamnatul se poate adresa şi direct instanţei.

Atâta vreme cât cel condamnat a îndeplinit condiţiile din art. 59 C. pen., instanţa nu poate respinge propunerea sau cererea de liberare condiţionată pe motivul că cel condamnat a fost sancţionat pentru săvârşirea unei infracţiuni grave şi că fracţiunea executată este insuficientă pentru

reeducare; gravitatea faptei se reflectă atât în încadrarea juridică a acesteia

 - implicit – deci, asupra pedepsei legale şi a celei concrete aplicată de instanţă.

Criteriul menţionat mai sus nu face parte din condiţiile legale. De asemenea, nici menţiunea că nu a fost recompensat niciodată, ceea ce ar dovedi că nu a dat dovezi temeinice de îndreptare, deoarece această condiţie se referă la comportarea în general a condamnatului în perioada executării pedepsei.[11]

Când se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi liberat, se fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acestuia, care nu poate fi mai mare de un an (art. 28 Legea 23/1969).

Liberarea condiţionată se poate acorda şi atunci când condamnatul nu se află încarcerat pentru executarea pedepsei[12] – independent de voinţa sa – în momentul formulării şi soluţionării cererii de liberare condiţionată. Aceasta deoarece în art.59 C. penal nu se prevede ca cel condamnat să se afle efectiv în executarea pedepsei în momentul formulării cererii de liberare condiţionată. Astfel că, deşi starea de deţinere este de natura liberării condiţionate, nu este totuşi de esenţa ei.

În speţă s-a reţinut că durata arestării preventive şi timpul cât cel condamnat a fost efectiv deţinut în executarea pedepsei, la care se adaugă şi timpul considerat executat ca urmare a muncii prestate, depăşeşte cu mult fracţiunea de pedeapsă ce urma să fie  executată  efectiv, fiind aproape egală cu pedeapsa aplicată.[13]

În cazul pedepselor ce nu se contopesc, fiindcă operează cumulul aritmetic, se execută ambele pedepse. De exemplu, când a avut loc revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei (alin.1,art.83 C. penal) sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 86, alin.2,C. penal), ori în caz de evadare (art.39,alin.3,C. penal). În asemenea situaţii calculul fracţiunilor de pedeapsă execuate se face în raport de totalul pedepselor (art. 59, alin.3 şi 4, C. penal).

1. B) Liberarea condiţionată în cazuri speciale

În reglementarea liberării condiţionate, s-a ţinut seama de anumite cazuri speciale, fie de cazul unor infracţiuni mai grave, cum sunt infracţiunile împotriva statului, fie în cazul unor condamnaţi  speciali (minori, bătrâni etc.) Pentru obţinerea liberării condiţionate în primul caz, se pun condiţii mai severe, în cazul al doilea se pun condiţii mai uşoare.

1. Condamnati pentru unele infracţiuni grave

Astfel este cazul cu infracţiunile contra statului, infracţiuni contra avutului public, infracţiunea de omor, infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naţionale (art.60,alin.1,C.penal). Pentru cei condamnaţi la asemenea infracţiuni, în primul rând se cere mai multă severitate şi, în al doilea rând, însăşi perioada de îndreptare şi reeducare trebuie să fie mai lungă, deci, şi rămânerea lor la locul de deţinere trebuie să fie mai lungă.

2. Condamnatul care datorită stării sănătăţii sau din alte cauze nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit fiindcă nu se poate utiliza toată forţa de muncă existentă la un moment dat în penitenciar, poate fi liberat condiţionat dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii ( dă dovezi temeinice de îndreptare şi este disciplinat ) arătate în art. 59, C.penal şi condiţia prevăzută la art.60, alin.1.
3. Când cei condamnaţi în timpul minorităţii ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţii trecuţi de 60 de ani, bărbaţi şi peste 55 de ani femei, se are în vedere condiţia lor fizică, uşurându-le regimul. Astfel, fiind scutiţi de a munci, li se acordă înlesniri la obţinerea liberării, care este legată de cuantumul pedepsei ce trebuie executată.

Acestei categorii de condamnaţi nu i se mai cere executarea efectivă a unei cote părţi din pedeapsă (alin.2, art.59, C.penal) atunci când la calculul infracţiunilor (de 1/3 dacă pedeapsa este până la zece ani sau 1/2 când depăşeşte zece ani) s-a ţinut seama de partea din durata pedepsei considerată ca executată în urma muncii prestate. Trebuie însă să

îndeplinească celelalte condiţii, adică să fi fost stăruitori în muncă şi disciplinaţi atâta timp cât au muncit şi să dea dovezi temeinice de îndreptare.

De asemenea, se aplică dispoziţiile art.59, alin.3 şi 4 C. penal (pedepse care nu se contopesc şi durata pedepsei pe care o execută).

Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă (art.59, C. penal). Avându-se în vedere că faptele din culpă sunt mai puţin periculoase decât cele intenţionate, legiuitorul prevede termene mai scurte pentru a putea dispune liberarea.

În acest caz liberarea va avea loc dacă s-a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin 2/3, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute în art. 59, alin.1, C.penal. Se va ţine seama şi în cazul în care condamnatul a muncit.

Când pedeapsa ce se execută a rezultat din concursul între infracţiuni comise din culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile din art.59, C. penal.[14]

1. C) Elemente de practică judiciară privind acordarea liberării condiţionate
2. Soluţii ale instanţelor privind aplicarea dispoziţiilor referitoare la ansamblul condiţiilor liberării.

În practica judiciară au fost cazuri când liberarea condiţionată s-a acordat după îndeplinirea cu precădere a condiţiei executării fracţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, fără a se ţine seama în suficientă măsură şi de îndeplinirea celorlalte condiţii de lege (stăruinţă în muncă, dovezi de îndreptare etc.). Mai mult, liberarea condiţionată s-a pronunţat imediat după executarea minimului fracţiunii cerut de lege. Astfel de hotărâri au fost criticate de instanţele superioare.

2. Soluţii referitoare la îndeplinirea condiţiilor până în momentul soluţionării propunerii de acordare a liberării.

În alte situaţii, instanţele de judecată au examinat îndeplinirea condiţiilor liberării, ţinând seama numai de condiţiile existente în momentul când s-a formulat propunerea (cererea) liberării. De multe ori însă condamnatul, după ce s-a făcut propunerea, îşi schimbă atitudinea (nu mai munceşte, comite abateri de la disciplină, aplicându-i-se sancţiuni disciplinare), ca urmare, condiţiile liberării nu mai sunt întrunite în raport cu momentul soluţionării cererii (propunerii).

3. Soluţii referitoare la calculul fracţiunii de pedeapsă ce trebuie executată.

În lege sunt prevăzute fracţiunile din pedeapsă care trebuie executate după felul infracţiunilor săvârşite. În cazul unor infracţiuni mai uşoare (calomnie, furt, vătămări corporale etc.), aceste infracţiuni sunt mai mici (jumătate sau două treimi). În cazul unor infracţiuni mai grave (trădar, omor, furt în paguba avutului obştesc etc.), fracţiunile prevăzute în art. 60 C. penal, sunt mai mari (două treimi sau trei pătrimi). În cazul că se săvârşeşte o singură infracţiune, fie una mai uşoară, fie una mai gravă, calculul fracţiunii se va face după prevederile art.59 şi 60 C.penal, după felul infracţiunii.

1. D) Efectele liberării condiţionate

Efectele pot fi imediate şi definitive:

• cele imediate – constau în liberarea de îndată a condamnatului
• cele definitive – numai după ce expiră intervalul de timp echivalent cu restul pedepsei ce urma să fie executat şi dacă nu s-a săvârşit în acest interval o nouă infracţiune.

Când se îndepinesc aceste condiţii, care au efect extinctiv, pedeapsa se consideră executată (art.61, alin.1, C.penal).

1. E) Efectele în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni

Dacă de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul comite o nouă infracţiune, intenţionată sau din culpă, liberarea, fie se va menţine, fie se va revoca. Este deci facultativă sau obligatorie.

• Revocarea este facultativă, putându-se menţine liberarea, când infracţiunea nou comisă nu prezintă un grad de pericol ridicat datorită conţinutului ei legal sau concret, încât ar atrage fie pedeapsa amenzii, fie executarea pedepsei închisorii la locul de muncă.

Instanţa poate însă revoca liberarea când datorită situaţiei concrete consideră că ea nu se mai poate menţine. În acest caz se poate aplica un spor de până la 5 ani, la pedeapsa rezultată în urma contopirii.

• Revocarea este obligatorie, în cazul comiterii unei infracţiuni contra siguranţei statului, o infracţiune de omor, o infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare moartea unei persoane, sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave (art.61,alin.2, C.penal).

[1] V.Dongoroz, “Tratat”, pag.699

[2] Pavel Cocoş Mircea, “Liberarea condiţionată – teză de doctorat”, 1980, Biblioteca Facultăţii de drept, Bucureşti.

[3] I.Fondor, “Liberarea condiţionată în explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Vol.II, Bucureşti, Editura Academică, 1970, pag.45.

[4] I.Oancea, “Drept penal – parte generală”, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1971, pag.505

[5] Plenul Tribunalului Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, R.R.D nr.8/1970, pag.112 – 126.

[6] Judecătoria sect.5, Bucureşti, sent. pen.nr.12 din 3.01.1980 R.R.D. nr.3/1981, pag.52; Trib.Municip. Buc., secţia I-a penală, dec. nr.267/1993, Dreptul nr.271995, pag. 75.

[7] Trib. Munic. Buc., secţia a-II-a pen., dec. nr.361 din 11.03.1980, cu notă de C.Turianu, N.Ionescu şi D. Ciuncan (II), R.R.D. nr. 3/1981, pag.53 – 54 şi 54 – 56, ambele aprobative.

[8] A. Ungureanu, “Probleme ivite în practica instanţelor din jud. Bacău, în materia liberării condiţionate, în R.R.D. nr.11, pag.94.

[9] trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr.483 din 23.10.1979, R.R.D. nr.10/1980, pag.70.

[10] Gr.Theodoru, “La liberation Conditionelle en droit penal roumain”, Analele Ştiinţifice ale Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi, Ştiinţe Juridice, t.XIX, 1973, pag. 31.

[11] T.M.B., secţia I-a penală, dec. nr.51/1993, Dreptul nr. 9/1994, pag.91; C.Ap.Constanţa, dec.pen. nr.49/1994, Rev. de Drept penal nr.1/1995, pag.134-135; C.Ap.Timişoara, dec. pen. nr.11371993.

[12] Plen.Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, cit.supra., pag.122.

[13] Trib. Mun. Buc., secţia I-a penală, dec. nr.561 din 19.10.1990, Dreptul nr.9/1991, pag.80-81

[14] Matei Basarab, “Drept penal”, Vol. II, 1997, pag. 292-294.