Revoluţia română din decembrie 1989 s-a înscris într-un context mai larg al schimbărilor radicale, structurale din Europa Centrală şi de Est, schimbări care s-au materializat prin prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă geostrategică[1].

     Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România evenimentele revoluţionare au luat o turnură dramatică şi violentă cu urmări deosebit de grave pentru mulţi dintre participanţi. Consecinţele s-au răsfrânt în primul rând asupra structurilor statale existente în decembrie 1989. Siguranţa naţională a României a trecut prin grele pericole. Orice cataclism social-politic, chiar şi în condiţiile date, când a avut o direcţie clară de înlăturare a unui regim totalitar, antrenează prin proporţii şi implicaţii resorturile adânci ale stabilităţii sociale, fiind favorizate atât în interior, cât şi în exterior de forţe, orientări şi tendinţe ale căror scopuri sunt în contrapunere, ori nu în deplină concordanţă, cu interesele naţionale fundamentale.

Chiar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au apărut primele semne ale unei destabilizări necontrolabile. În Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară, starea de criză a explodat printr-un virulent fenomen terorist. Expresie a unei opoziţii la schimbare, manifestare a intereselor unor forţe externe interesate într-o intervenţie, modalitate a luptei pentru putere între diversele fracţiuni constituite, parte a unui scenariu prin care se urmărea anihilarea imediată şi printr-o soluţie radicală a Departamentului Securităţii Statului, rezultat al confuziei şi indisciplinei forţelor purtătoare de arme, consecinţa unui act nesăbuit de legitimizare şi orice ar mai fi fost, fenomenul terorist a fost o realitate care a provocat inutil numeroase victime[2]. Desigur că multe din aceste aspecte au fost clarificate de ancheta efectuată de către Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, dar multe au mai rămas încă insuficient documentate şi explicitate, ceea ce înseamnă că pe măsură ce ne îndepărtăm de acele evenimente, iar accesul la documente va fi mai permisibil, vor rămâne în sarcina istoriografiei clarificările de rigoare[3].

     Ceea ce se ştie acum foarte bine, putând fi uşor demonstrat şi documentat este că fenomenul terorist, de destabilizare nu a fost determinat de cei cărora iniţial s-a încercat a li se atribui, respectiv organelor de securitate. Sintagma „securişti-terorişti” a fost mediatizată din cu totul alte raţiuni, având mai degrabă o încărcătură emoţional-istorică, dacă este să avem în vedere abuzurile săvârşite la începutul anilor ’50, poate şi în alte momente, de către organele de securitate ale regimului comunist.

     Teroarea s-a dezlănţuit în forme specifice extremismului şovin şi împotriva unor români din zonele cu populaţie preponderent maghiară.

      Dezinformarea, ca factor periculos de destabilizare, a căpătat în decembrie 1989, şi imediat după acele evenimente, dimensiuni la scara întregii societăţi româneşti, dar şi cu reverberaţii internaţionale. Paradoxal pentru condiţiile de insurgenţă, frontierele naţionale au fost deschise.

Ordinea socială s-a degradat brusc, iar cea publică, cel puţin în Capitală, nu mai era practic sub nici un control.

După fuga lui Nicolae Ceauşescu şi demisia guvernului sub presiunea revoluţionarilor pătrunşi în sediul CC al PCR, conducerea unei ţări prin postul naţional de televiziune – unde aproape oricine putea spune orice – a dus la consecinţe deosebit de grave. Vidul de putere a fost real, ceea ce dimensionează dramatismul prin care a trecut societatea românească.

Acestea au fost în linii generale şi foarte succint redate condiţiile în care, în România, la 30 decembrie 1989, a fost desfiinţat DSS, măsură făcută publică în a doua parte a zilei următoare. Anterior acestei date, cu o săptămână, DSS trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Din primele zile ale anului 1990, în cadrul M.Ap.N. s-a organizat Serviciul de Informaţii pe osatura principalelor structuri informative interne ale fostului DSS, mai puţin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţia a V-a (Securitate şi gardă), Serviciul „D” (Dezinformarea serviciilor de spionaj) care au fost desfiinţate. De asemenea, s-au mai desfiinţat o serie de structuri teritoriale, respectiv Securitatea Municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de securitate Braşov, Cluj, Sibiu şi Timişoara. De remarcat că aceste cinci oraşe se află în zone de importanţă strategică vitală şi tocmai în aceste oraşe evenimentele din decembrie 1989 au avut un caracter extrem de virulent şi sângeros.

Lunile ianuarie-martie 1990 s-au caracterizat din punct de vedere al situaţiilor informativ-operative prin accentuarea evoluţiilor destabilizatoare, concomitent cu o foarte puternică ofensivă a unor servicii secrete de informaţii străine, ale căror interese pentru spaţiul românesc nu au încetat să se manifeste constant pe întregul parcurs al secolului XX.

Şi poate că tabloul extrem de complex al situaţiei operative nu ar fi complet dacă am omite să subliniem şi alte aspecte. Bunăoară, în realitatea politică românească începuse să se manifeste tendinţe şi orientări extremiste. Luaseră amploare activitatea unor grupuri de presiune care au intervenit în procesul deciziei factorilor de conducere; demonstraţiilor li se răspundeau cu contrademonstraţii. Pe acest fond au debutat şi „mineriadele”. În mai multe zone din Ardeal, tot mai mulţi români nu se mai simţeau în propria lor ţară.

Reacţiile de apărare ale statului român au fost palide sau inexistente. Au apărut semnalele unei crize de neîncredere. Viaţa economică se dezorganiza cu rapiditate. În importante obiective economice, institute de cercetări şi locuri de producţie cu pondere strategică se abandonaseră regulile de protecţie a secretelor de stat. Concomitent se derula un masiv transfer ilegal de bunuri şi valori în exteriorul ţării. În viaţa militară îşi făcuseră apariţia grave manifestări de indisciplină colectivă, insubordonare, forme de acţiuni revendicative, contestări ale actului de comandă, forme incipiente de răzmeriţă. Şcoala a fost supusă şi ea dezorganizării, la început pe criteriul etnic, dându-se impuls crizei problemei naţionale, apoi prin degringolada valorilor naţionale tradiţionale. Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a elementelor de continuitate spirituală şi naţională şi principalul factor de unitate morală a poporului român, a fost lovită printr-o incalificabilă acţiune de compromitere a Preafericitului Patriarh şi a Sfântului Sinod.

Aşa-zisele problemele naţionale, mai mult false decât reale, s-au acutizat la Târgu Mureş, acolo unde, în martie 1990, au avut loc conflicte interetnice româno-maghiare din vina ambelor părţi, soldate cu victime şi pagube materiale, ceea ce risca să deschidă răni cu profunde resorturi istorice, insuficient cicatrizate, chiar şi astăzi, în partea unui anumit segment al societăţii.

În paralel cu formarea primelor structuri embrionare ale unui stat de drept, societatea post-revoluţionară românească s-a confruntat cu fenomene care intră şi ele, alături de cele amintite anterior, în competenţa serviciilor de informaţii. Este vorba despre fanatismul sau acţiunile extremiste de sorginte:

• ideologică, de dreapta şi de stânga (ceea ce reprezintă ameninţări la adresa valorilor democratice);
• religioasă cu accente de intoleranţă (să nu uităm că terorismul modern îşi are originile în acest tip de fanatism);
• naţionalistă cu accente de şovinism.

Nici tendinţele hegemonice nu au lipsit. Au fost cazuri extreme când anumite formaţiuni (economice, politice, culturale etc.) au încercat să subordoneze propriilor lor scopuri interesele naţionale. Stabilitatea internă a ţării a fost menţinută în ciuda unor puternice şi permanente confruntări cu forţe străine care ignorau dreptul sacru la existenţă independentă şi suverană a României. Documentele declasificate de Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 atestă şi ameninţări la integritatea teritorială a României[4].

În baza Decretului nr. 181, din 26 martie 1990, a luat fiinţă Serviciul Român de Informaţii, în evidente circumstanţe de provizorat. Edificarea noului stat de drept în condiţiile vidului rămas în urma desfiinţării vechiului aparat de securitate a fost un proces deosebit de complex, iar situaţia cu care s-a confruntat România în acea perioadă se poate aprecia ca fiind fără precedent în istorie.

Prin urmare, începuturile au fost marcate de contextul tensionat al vieţii politice româneşti, la numai trai luni de la căderea regimului comunist în România. Exista, în primul rând, paralizanta amintire a aparatului represiv al Securităţii. Serviciul Român de Informaţii, primul organ nou de specialitate creat în România postcomunistă, a trebuit să suporte, aproape în exclusivitate, toate comparaţiile, sincere sau mai puţin dezinteresate, cu ceea ce a însemnat Securitatea.

Lipsa de experienţă a societăţii româneşti în ceea ce priveşte funcţionarea unui serviciu de informaţii într-o societate democratică – pentru că nici în perioada interbelică Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov nu a fost o asemenea instituţie – şi-a spus cuvântul asupra începuturilor SRI. Reglementarea raporturilor dintre SRI şi societatea civilă a necesitat un efort constatnt. Deprinderea lecţiilor democraţiei de către conducerea şi cadrele SRI s-a făcut şi cu sprijinul unor organisme similare, din state cu regimuri democratice consolidate, cu o bogată tradiţie.

Primele structuri ale noii instituţii au fost create pornindu-se de la principiul continuităţii a ceea ce era considerat atunci ca valoros în tradiţia activităţii de informaţii şi contrainformaţii româneşti, nefiind omise nici modelele străine oferite de instituţii similare din alte state, care au fost adoptate pe cât posibil şi permisibil de conjunctura politică internă şi internaţională, la specificul şi particularităţile societăţii româneşti.

Prin doctrină, structuri şi apoi cadru legislativ şi tehnico-metodologic, SRI se deosebeşte radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale de activitate sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informaţii nu este în slujba unei ideologii, a unor partide politice sau a unor persoane. SRI slujeşte interesul naţional, valorile democraţiei modelate conform specificului nostru socio-cultural. Atribuţiile SRI vizează principalele domenii de realizare a securităţii naţionale: apărarea Constituţiei, prevenirea divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale ţării, contraspionajul, identificarea ameninţărilor transfrontaliere  şi combaterea terorismului.

Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri represive ale Securităţii, neîndeplinind, sub nici o formă, sarcini de urmărire sau reprimare a cetăţenilor pentru concepţiile şi ideile lor.

[1] Vezi pe larg Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Polirom, 1999.

[2] Col. Aurel  I. Rogojan, p. 48-58; c.f. Mihai Ungheanu, Redefinirea Revoluţiei de la Timişoara şi condiţiile invaziei străine, în „Almanah România Mare”, 1996, p.13 -16.

[3] Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001.

[4] Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit.