Drept

     Dacă e să privim din punct de vedere istoric, se poate spune că Direcţia de informaţii a armatei este cea mai veche structură specializată din comunitatea informativă a României. Prin Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a fost organizată Secţia a II-a informaţii în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi subordonată direct Marelui Stat Major. Această structură informativă a funcţionat neîntrerupt sub diferite denumiri şi structuri organizatorice: Biroul 5, Diviziunea a 10-a, Biroul 2,  Direcţia de Informaţii Militare sau Direcţia de Informaţii a Armatei[1].

     După proclamarea republicii în România (30 decembrie 1947), Direcţia  Informaţii din Marele Stat Major a fost supusă unor transformări organizatorice şi de atribuţii. Activitatea de contraspionaj a fost transferată de atunci Securităţii şi nu a mai revenit în atribuţiile Direcţiei.

     După revoluţia din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a avut trei structuri departamentale de informaţii: Direcţia Informaţiilor Militare (DIM), Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară (DPSM) şi Secţia pentru Protecţia Informaţiilor (SPI). Această din urmă structură a fost integrată ulterior în DPSM.

     DIM a fost creată prin Legea 41/1990 şi menţionată ca structură în Legea 51/1991. Până în 1993 a fost denumită Direcţia Cercetare a Armatei. Are ca principal obiectiv descoperirea ameninţărilor la adresa României şi cunoaşterea potenţialului militar, în special al vecinilor. A preluat atribuţiile şi personalul fostei Direcţii de Informaţii a Armatei (DIA), existente înainte de 1989. Activitatea curentă a fost controlată şi coordonată de şeful Statului Major General.

     DPSM  a fost înfiinţată în aprilie 1990 şi a avut aceeaşi bază legală cu DIM. Se ocupa de contracararea activităţilor de racolare a cadrelor din MApN şi depistarea spionilor şi agenţilor acestora care vizitau obiectivele militare de pe teritoriul României[2]. Avea aproximativ 700 de cadre. Şeful DIM se subordona direct ministrului Apărării.

     Fostul şef al SPI, colonelul Gheorghe Ilie, a declarat presei că structura informatică pe care o conducea se confrunta cu probleme legate de păstrarea secretelor militare: Informaţia secretă este foarte greu de definit şi de stăpânit în acest timp al tranziţiei. Cu toate acestea, toţi trebuie să înţelegem că informaţiile secrete sunt patrimoniu naţional, care trebuie apărat şi protejat. Într-adevăr, în România nu exista la acea oră o cenzură în privinţa informaţiilor militare transmise prin intermediul Direcţiei de Relaţii Publice a Armatei. De aici a rezultat necesitatea unui act normativ care să reglementeze protecţia informaţiilor. În acest sens, fostul şef al SPI a precizat: Într-o perioadă de tranziţie, ca cea pe care o parcurgem acum, ritmul de modificare a informaţiei care determină şi guvernează procesul social este de patru ori mai mare decât ritmul tranziţiei însăşi şi trebuie definit ce trebuie protejat şi ce nu. Vehicularea informaţiilor este un joc care are un risc şi un cost; protejarea informaţiei presupune anumite costuri, iar neprotejarea ei are anumite riscuri[3].

Ordonanţa de Urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale prevede la art. 9, al. G) că activitatea de informaţii, protecţie şi siguranţă militară este condusă de Ministerul Apărării Naţionale.

Art. 17 al.(1)-(5), ale aceluiaşi act normativ, stabileşte denumirea actuală, funcţiile, structura, organele de conducere, personalul şi baza materială a structurii departamentale specializate a Ministerului Apărării Naţionale, astfel:

     Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale care răspunde de obţinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc şi ameninţare externi şi interni, militari şi nonmilitari care pot afecta siguranţa naţională, de elaborarea concepţiei privind realizarea securităţii informaţiilor şi activităţii criptografice şi de asigurarea informaţiilor geografice necesare armatei.

     DGIA este condusă de un director general, numit prin decizie a primului ministru, la propunerea ministrului Apărării Naţionale, funcţia acestuia fiind asimilată cu cea de subsecretar de stat.

     Personalul DGIA îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale în domeniul militar.

     Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează prin structuri specializate proprii, pe bază de contract cu parteneri interni sau externi.

     La Capitolul V, privind personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2001 prevede că efectivele DGIA şi ale unităţilor din subordine nu sunt incluse personalului şi structurilor operative ale M.Ap.N..

     Finanţarea lor se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această destinaţie. Modul de planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se stabileşte de ministrul Apărării Naţionale, similar reglementărilor privind cheltuielile operative. Evidenţa efectivelor DGIA se ţine separat, acesta fiind militar şi civil.

     Atribuţiile DGIA se aprobă prin ordin al ministrului Apărării Naţionale. De asemenea, ministrul Apărării Naţionale are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii economici şi de la oricare alte persoane juridice sau persoane fizice date, informaţii ori documente necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.

     Structurile informative ale M.Ap.N. au ca obiect de activitate ameninţările prevăzute în art. 3, lit. „a” - „h” din Legea 51/1991.

     Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din M.Ap.N. sunt dirijate în obţinerea de informaţii despre sistemele militare străine, structurile de comandament şi mijloacele de înarmare. Ele funcţionează pe principiul autoorganizării informaţiilor militare în interiorul armatei.

     Ca orice alte structuri similare din alte comunităţi informative, DGIA  acoperă domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă în a furniza armatei date precise în legătură cu forţele adversarului potenţial, ceea ce militarii numesc „ordinea de bătaie”. Dincolo de forţa însăşi a maşinii de război a ţării vizate, de modelul materialelor folosite, de inovaţiile tehnice introduse, de identitatea ofiţerilor din unităţi şi amplasarea acestora din urmă, DGIA trebuie să-şi formeze o imagine cât mai precisă privind strategiile concepute, tacticile folosite, moralul trupelor acestora.

     În caz de război, informaţiile militare trebuie să urmărească în timp real, adică oră de oră, desfăşurarea luptei: să evalueze numărul loviturilor care şi-au atins ţinta şi a celor care s-au pierdut, să aprecieze efectul operaţiunilor în curs de desfăşurare împotriva forţelor adverse, dar şi împotriva populaţiei, să prevadă iniţiativele adversarului, să-i anticipeze mişcările. Un serviciu de informaţii militar trebuie să fie capabil în astfel de situaţii să aprecieze forţa militară a unora sau a altora dintre beligeranţi, transformările intervenite pe termen scurt, mediu sau lung şi deci să aprecieze raporturile de forţe existente. Prin urmare, se poate spune că serviciul de informaţii militare, dacă este performant - oferind în flux continuu informaţii veridice, oportune, echilibrate şi echidistante politic - are posibilitatea să participe alături de celelalte servicii şi structuri informative specializate, la elaborarea opţiunilor majore de politică externă.

     Un serviciu de informaţii militare trebuie să fie interesat în acelaşi timp şi de un domeniu cu mare miză, şi anume, comerţul cu arme. Informaţiile în legătură cu armatele străine cu pieţele de desfacere a armamentului, cu concurenţii industriei naţionale sunt desigur deosebit de utile. Îndeplinirea unor misiuni de acest fel presupune existenţa unui aparat extrem de complex şi de performant.

     Războiul din Golf, mai precis „Operaţiunea Furtuna Deşertului” a constituit un exemplu cât se poate de elocvent, cu privire la rolul important al informaţiei despre adversar în fixarea strategiei şi tacticii operaţiilor militare. Insuficienta cunoaştere a forţelor irakiene, al căror dinamism a fost prea uşor supraevaluat, a condus la greşeli considerabile de apreciere în desfăşurarea luptei de către forţele Naţiunilor Unite.

     În ceea ce priveşte DGIA se poate spune că şi-a adus o contribuţie importantă la reuşita misiunilor la care au luat parte contingentele armatei române în cadrul Forţelor internaţionale de menţinere a păcii în Angola, Somalia şi Bosnia. La fel şi în cadrul Operaţiunii „Alba”, întreprinsă de trupe militare multinaţionale în Albania pentru restabilirea securităţii. Această operaţiune a funcţionat în Albania pe timp de trei luni, începând cu 14 aprilie 1997 potrivit deciziei adoptate, pe 28 martie 1997, de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

     Obiectivul principal al Forţei multinaţionale de asigurare a securităţii nu a fost să percheziţioneze şi să dezarmeze populaţia, ci să menţină sub control trei puncte strategice: aeroportul internaţional din Tirana şi cele două posturi importante, Vlora şi Durres, adică locurile unde au izbucnit, la începutul anului 1997, manifestaţiile participanţilor la fondurile de tip caritas, care au bântuit prin mai toate ţările ex-comuniste. Haosul şi teroarea instaurate în Albania de bande care s-au dotat cu armament furat din depozitele militare şi din sediile poliţiei, tancurile şi armele scăpate de sub control care au pus în pericol viaţa populaţiei civile au obligat autorităţile de la Tirana să ceară de mai multe ori sprijin internaţional. Şase mii de persoane (militari şi civili) sub comanda amiralului italian Luciano Forlani au avut misiunea de a asigura distribuirea ajutoarelor umanitare şi caracterul democratic al alegerilor, desfăşurate în Albania în luna iunie 1997 sub supravegherea OSCE şi a Consiliului Europei. Detaliile Operaţiunii „Alba” au fost stabilite în ziua de 10 aprilie 1997 la Roma, în cadrul Conferinţei finale de planificare internaţională, la care a fost prezentă şi o delegaţie albaneză, de reprezentanţii statelor majore participante. Cel mai mare efectiv  a fost asigurat de Italia, cu 2.500 de persoane, urmate de Franţa cu 1.000 de persoane, Grecia, Turcia, Spania, România (cu 400 de militari), Austria şi Danemarca.

     Misiunea a fost deosebit de dificilă întrucât inamicul se afla în rândul populaţiei. Aşa cum a declarat, în Parlamentul albanez, şeful Serviciului Naţional de Securitate al Albaniei, există factori de natură internă dar şi externă care intenţionat au destabilizat situaţia din Albania. Militarii români au fost desfăşuraţi în cele mai periculoase zone ale Albaniei (Vlora, Girokaster, Sarande) din sudul ţării, acolo unde conform declaraţiei ministrului grec al apărării, nici una dintre ţările care au participat la Forţa Multinaţională nu a dorit să-şi trimită trupele.

     Conform declaraţiei de presă făcută de colonelul Sorin Ioan - comandantul contingentului de militari români participant la Operaţiunea „Alba”, „noi am trimis trei grupe în recunoaştere la Roma şi Tirana”[4], de unde rezultă că rolul informaţiilor a fost deosebit de important pentru pregătirea şi reuşita misiunii. S-au avut în vedere, eventualele reacţii faţă de contingentul românesc, condiţiile de teren, de amplasare în clădiri sau în corturi, de legături cu structurile civile de aprovizionare, transport, telecomunicaţii şi multe altele care au stat la baza pregătirilor făcute în ţară, dar şi a pregătirii psihologice a militarilor români.

     Concluzionând, informaţiile pentru apărare de care se ocupă DGIA se referă la următoarele obiective: militare (despre forţele armate ale altor state); politico-militare; economico-militare; geografico-militare; biografice despre liderii militari şi politici; sociologico-militare; tehnico-ştiinţifice militare; despre sistemele C4I (comandă, control, comunicaţii, computere şi informaţii); de/despre contrainformaţii; despre serviciile de informaţii străine; medico-militare; referitoare la proliferare; referitoare la crima organizată (în măsura în care aceasta are conexiuni cu domeniul militar); privind organizaţiile (grupările) şi activităţile teroriste (au căpătat o pondere majoră).

Misiunile Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei sunt:

• culege, procesează, analizează şi difuzează informaţii militare şi politico-militare care constituie suport al deciziei politico-militare;
• proiectează în străinătate opţiunile, principiile şi relaţiile necesare susţinerii politico-militare a României;
• conduce, coordonează şi controlează structurile de siguranţă militară ale categoriilor de forţe ale armatei;
• descoperă, documentează şi neutralizează acţiunile de spionaj în scopul prevenirii cazurilor de trădare, precum şi pentru identificarea şi blocarea posibilităţilor divulgării de către persoane sau instituţii neautorizate;
• protejează interesele petrimoniale ale armatei române prin prevenirea şi contracararea acţiunilor sau faptelor prin care s-ar putea prejudicia domeniul producţiei de apărare şi relaţiile comerciale cu partenerii interni şi externi ai armatei române;
• acţionează pentru cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul crimei organizate şi terorismului, a ameninţărilor transfrontaliere nonmilitare şi a celor care ar putea atinge organismul militar.

Misiunile  Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară sunt:

• culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar internaţional şi prognozează evoluţia acestuia;
• identifică factorii de risc şi ameninţare externi, militari şi non-militari care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
• gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia situaţiei;
• culege informaţii care să permită forţelor armate ale României să desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţiuni multinaţionale;
• obţine şi pune la dispoziţia factorilor de decizie şi structurilor cu atribuţii specifice informaţiile pe care le deţine cu privire la activitatea grupurilor teroriste, a celor din domeniul crimei organizate, proliferarea armelor convenţionale şi a ANM;
• acţionează pe plan internaţional prin acţiuni de informare dezinformare pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională;
• elaborează concepţia folosirii forţelor şi a mijloacelor aflate la dispoziţia sa pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate naţională;
• culege informaţii care să faciliteze realizarea unor obiective naţionale de modernizare tactică şi tehnică a Forţelor Armate ale României.

Misiunile  Direcţiei de Siguranţă Militară sunt:

• culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar internaţional şi prognozării evoluţiei acestuia;
• identifică factorii de risc şi ameninţare externă, militari şi non-militari care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
• gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia situaţiei;
• culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţii multinaţionale;
• informează operativ factorii de decizie politico-militară despre principalele evenimente care au loc în plan internaţional şi în special cele care interesează România;
• informează operativ factorii de decizie politico-militară şi militară despre organizarea, înzestrarea şi starea de pregătire a forţelor armate care ar putea fi folosite împotriva României.

Misiunile  Serviciului de Securitate a Informaţiilor sunt:

• coordonează şi controlează activitatea de asigurare a securităţii informaţiilor în M.Ap.N.;
• securitatea informaţiilor în reţele de calculatoare, de comunicaţii şi în sistemul de armament;
• cercetarea criptografică în armata României;
• proiectarea şi realizarea materialului de cifru pentru operaţiuni specifice;
• asigurarea tehnică şi de service la sistemele şi aparatura criptografică;
• criptanaliza şi evaluarea sistemelor criptografice;
• protecţia difuzării informaţiilor militare în activitatea de informare publică;
• selecţionarea, avizarea şi instruirea personalului cifrator de la toate eşaloanele militare;
• asistenţa juridică privind securitatea informaţiilor şi standardizarea în domeniul criptografiei;
• este autoritatea responsabilă din M.Ap.N. pentru domeniul activităţilor pe linie de securitatea informaţiilor şi criptografie, în cadrul cooperării cu elementele Sistemului Naţional de Apărare.

     În vederea aderării la structurile militare ale Alianţei Atlanticului de Nord, DGIA s-a transformat substanţial. S-a urmărit realizarea unei compatibilităţi organizatorice şi conceptuale cu cele ale ţărilor membre NATO. Direcţia de Informaţii Militare a devenit Direcţia „J 2“ din Statul Major General, subordonându-se nemijlocit unui locţiitor al şefului Statului Major General.  Modificarea nu a afectat numai denumirea sau modul de subordonare:  s-a urmărit şi modificarea structurilor de culegere şi valorificare a informaţiilor. Actualul compartiment „J 2“ din SMG a încheiat mai multe acorduri, protocoale şi înţelegeri cu servicii de informaţii similare din alte armate străine. S-au realizat raporturi de cooperare şi colaborare cu peste 30 de servicii de informaţii similare din toată lumea. În perspectivă se are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi diversificarea domeniilor de lucru, mai ales cu ţările NATO, pe următoarele coordonate: schimbul de delegaţii pe probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de specialişti, participarea la exerciţii comune.

     Un alt domeniu important pentru activitatea de informaţii militare îl constituie ataşaturile militare. Practica serviciilor secrete de informaţii arată că ataşaţii militari sunt principalii rezidenţi acreditaţi în capitalele statelor cu care se întreţin relaţii politico-diplomatice şi militare. Principalele misiuni informative ale ataşaţilor militari sunt: cunoaşterea armatelor ţărilor pe lângă care sunt acreditaţi cu scopul de a identifica domeniile şi sectoarele unde există posibilităţi şi interes reciproc de a colabora cu armata română; preluarea elementelor de interes pentru procesul de restructurare al armatei române din experienţa armatelor străine moderne; cunoaşterea factorilor de risc şi ameninţare ce ar putea afecta, direct sau indirect, interesele de securitate ale României şi formularea propunerilor de contracarare ce se impun.

     În legătură cu ameninţările de ordin militar, se cuvin făcute câteva precizări. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o posibilă agresiune militară la adresa României. În schimb, analiştii militari, apreciază că în prezent şi în perspectivă se pot confrunta cu agresiuni atipice care presupun angajări militare tot atipice. Deci procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt foarte subtile şi perverse. Dacă nu există agresiuni militare clasice, există alt gen de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. Agresiunile militare clasice au devenit foarte costisitoare şi total contraproductive din punct de vedere social, material, politic. De asemenea, ele pot duce la distrugerea mediului ambiant.  Prin urmare, agresiunile disimulate rămân de cele mai multe ori necunoscute, dar conduc în final la acelaşi scop: accesul la resursele materiale şi umane. Cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi scop[5].

     DGIA a abandonat încă din 1990 clişeele vechi, de inspiraţie comunistă, care mai existau în activitatea acesteia, în paralel cu stabilirea de repere clare, care să-i permită să se bucure de respectul şi încrederea serviciilor de informaţii similare din armatele moderne ale lumii.

[1]  Directia de Informaţii Militare, Între ficţiune şi adevăr, Editura Militară, Bucureşti, 1993.

[2]   „Critica Securităţii Pure”, p. 8.

[3]  „Evenimentul zilei“, 16 decembrie 1997, p. 8.

[4]  „Curierul National”, sâmbata 12 aprilie 1997, p. 5.

[5]  „Cronica Româna“, miercuri, 23 iulie 1997, p. 4.