1.- Fapta care prezintă pericol social
Noţiunea de pericol social
Prin pericol social al unor acte de conduită înţelegem particularitatea acestora de a aduce atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate.
Valorile sociale, a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanţă penală faptelor prin care li s-a adus atingere sunt enumerate în art. 1 C.p. şi anume: statul român, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia etc.
1.2.- Element. pericolului social. Pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolului social i se cere să îndeplinească 2 cerinţe – care ar putea fi sintetizate după cum urmează: a.- Pericolul social trebuie să fie generat de săvârşirea unei fapte.
Fapta – este un act de conduită a omului, având o existenţă materială obiectivă.
Acţiunea – este o formă de manifestare concretiz- în acte, gesturi.
Inacţiunea – constă într-un comportament pasiv, în omisiunea făptuitorului de a îndeplini o obligaţie legală şi a face astfel ca în lumea exterioară să survină o schimbare datorită acţionării unei energii care trebuie anihilată prin intervenţia acestuia.
b.- Pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei pedepse.
1.3.- Felurile pericolului social
a.- Pericolul social generic sau abstract caracterizează toate faptele ce aparţin unui anumit tip particular de infracţiune şi este evaluat de legiuitor în abstracto, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii penale.
b.- Pericolul social specific sau concret caracterizează o faptă – aparţinând unui tip particular de infracţiune efectiv săvârşită şi este evaluat in concreto de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată în raport cu unele elemente şi date, de asemenea, concrete, cum ar fi: urmarea efectiv survenită ori care s-ar fi putut produce, împrej. comiterii acţiunii ori inacţiunii, mobilul determin. şi scopul urmărit de făptuitor.
1.4.- Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiu.
A). Necesitatea instituţiei. Prevederea în legea penală a unei fapte ca infracţiune este rezultatul stabilirii de către legiuitor a pericolului social abstract al acelei fapte şi totodată, a necesităţii sancţionării ei penale. La evaluarea acelui pericol social legiuitorul a ţinut seama de criteriile generale ce au stat la baza determinării în mod generic a acestuia, iar constatarea lui presupune ca în concret, să-şi vădească existenţa pentru că numai această împrejurare face necesară incriminarea şi pedepsirea faptei respective.
Concept
B). Potrivit art. 18 C.p. “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă admisă uneia dintre valorile apărate de lege, şi prin conţinutul său concret, fiind în mod vădit lipsită de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.
C). Condiţii. Pentru ca o faptă care, deşi prevăzută de legea penală, să nu prezinte totuşi gradul de pericol social al unei infracţiuni, este necesar, ca ea să fie lipsită în mod vădit de importanţă, datorită atingerii minime aduse uneia din valorile sociale ocrotite de lege şi conţinutul ei concret.
D). Criteriile de apreciere a gradului de pericol social.
Aceste criterii sunt:
a.- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei
b.- scopul urmărit de făptuitor
c.- împrejurările în care fapta a fost comisă
d.- urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce
e.- persoana şi conduita făptuitorului.
E). Natura juridică şi sancţiunea
Prin eliminarea din sfera ilicitului penal a unor fapte prevăzute de legea penală – pe baza constatării făcute de organele de urmărire penală ori de instanţele de judecată, că ele nu prezintă pericolul social al unor infracţiuni – se operează o dezincriminare judiciară. Constatând că fapta se constituie obiectul urmăririi penale sau al judecăţii nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procurorul trebuie să dispună scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată trebuie să pronunţe achitarea inculpatului. Totodată făptuitorului I se va aplica, de către procuror sau instanţă una din sancţiunile cu caracter administrativ şi anume:mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda.
F). Critica instituţiei faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. S-a spus că instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni ignoră principiul separaţiei puterilor în stat întrucât dă în competenţa organele judicici sarcina de a decide dacă o faptă constituie sau nu infracţiune.
Prin reglementarea faptei care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni se nesocoteşte în mod vădit principiul legalităţii incriminării.
2.- Vinovăţia
Vinovăţia implică acţiunea a 2 factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: pe de o parte conştiinţa sau factorul interactiv, iar pe de altă parte voinţa sau factorul volitiv.
2.2.- Factorii vinovăţiei
a.- Voinţa sau factorul volitiv
Voinţa reprezintă un proces psihic ce stă la baza manifestării exterioare prin care o pers. îşi realizează scopurile urmărite. Voinţa în săvârşirea faptei persoanei fizice este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii nu numai atunci când ea se prezintă sub forma acţiunii, ci şi în varianta în care apare sub forma inacţiunii. În mod obişnuit oamenii dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi stăpâni pe faptele lor, motiv pentru care voinţa de a săvârşi actul socialmente periculos este prezumată până la proba contrarie.
b.- Conştiinţa sau factorul interactiv
Conştiinţa, ca factor al vinovăţiei, presup facultatea psihică prin care pers. înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia. În conştiinţă apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi apoi reprezentarea urmărilor sale.
2.3.- Definiţia vinovăţiei
În doctrina penală s-a definit vinovăţia ca fiind “atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut, în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală subiectivă a acestei reprezentări”.
2.4.- Formele vinovăţiei în dreptul penal
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală se face distincţie între 2 forme principale de vinovăţie, intenţia (dolul) şi culpă (greşeala), la care se adaugă, pentru unele infracţiuni, o formă mixtă denumită intenţie depăşită sau praterintenţia.
2.5.- Intenţia şi modalităţile sale
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de produce rezultatului socialmente periculos, intenţia se prezintă sub două modalităţi desemnate de legea penală:
a.- Intenţia directă. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia. Împrejurările comiterii infracţ sunt de natură să conducă la concluzia că făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale. Modul de comitere a infracţiunii are un rol deosebit în a stabili că inculpatul a avut reprezentarea urmărilor acţiunii sale şi a acţionat în scopul producerii lor.
b.- Intenţia indirectă.
Îi este caracteristic faptul că autorul, deşi prevede rezultatul faptei, nu-l urmăreşte ci numai acceptă posibilitatea producerii lui. Intenţia indirectă se mai caracterizează şi prin aceea că este condiţionată de un anumit tip de acţiune sau inacţiune susceptibilă prin natura sa ori prin modul de săvârşire de a da naştere la cel puţin două rezultate: unul urmărit de făptuitor, iar altul care este socialmente periculos şi nu este urmărit, dar este acceptat de făptuitorul care se hotărăşte să săvârşească fapta chiar cu riscul producerii şi a acestui rezultat posibil.
c.- Alte modalităţi ale intenţiei:
-Intenţia simplă şi intenţia calificată Intenţia este simplă când făptuitorul prevede şi urmăreşte produ. rezultatului iar calificată atunci când făptuitorul urmăreşte producerea rezultat. în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare.
-Intenţia iniţială şi intenţia supravenită
Există intenţie iniţială când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început, de la efectuarea primului act de executare a acţiunii incriminate. Există intenţie supravenită în cazul în care reprezentarea urmăririi socialmente periculoase a apărut ulterior unei hotărâri iniţiale şi determină hotărârea ulterioară de a-l produce.
-Intenţia spontană şi intenţia premeditată
Intenţia spontană se caracterizează prin aceea că executarea acţiunii incriminate are lor imediat după luarea hotărârii de a o săvârşi. Intenţia premeditată se caracterizează prin existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii infracţionale şi punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a chibzuit asupra momentului, modului, mijloacelor de realizare, efectuând şi unele acte de pregătire.
-Intenţia unică şi intenţia complexă
Există intenţie unică în ipoteza în care făptuitorul a hotărât să săvârşească o singură faptă, iar, în varianta în care acesta a hotărât să săvârşească mai multe fapte sau a urmărit să producă mai multe rezultate socialmente periculoase, suntem în prezenţa intenţiei complexe.
2.6.- Culpa şi modalităţile acesteia
Culpa în penal se înfăţişează în modalitatea uşurinţei ori în modalitatea neglijenţei.
a.- Culpa cu prevedere sau uşurinţă
Există atunci când infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, nu a acceptat acest rezultat ci a sperat că el nu se va produce. Pentru a decide că o faptă a fost comisă din culpă cu prevedere, va trebui să se constate că sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
-făptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii desfăşurate, rezultat pe care nu l-a urmărit şi nici acceptat;
-făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.
Împrejurările sau temeiurile pe care se bazează făptuitorul pot fi de natură obiectivă sau subiectivă. În toate cazurile când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, neputându-se realiza prima condiţie a culpei cu uşurinţă nu se poate reţine vinovăţia.
b.- Culpa simplă (neglijenţa). Există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple, trebuie să se constate existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
-făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale;
-făptuitorul să fi avut obligaţia şi posibilitatea de prevedere.
Obligaţia de prevedere a rezultatului faptei este strâns legală de obligaţia generală pe care o avea făptuitorul de a cunoaşte şi respecta îndatoririle de serviciu ori alte activităţi. Obligaţia de a prevedea rezultatul faptei are un caracter general şi obiectiv.
c.- Alte modalităţi ale culpei.
În teoria de penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei ce pot duce la o mai corectă caracterizare a vinovăţiei şi la individualizarea pedepsei.
2.7.- Practerintenţia (intenţia depăşită)
Putem defini practerintenţia ca fiind o formă mixtă de vinovăţie care reuneşte în latura subiectivă a aceleiaşi infracţiuni intenţia şi culpa şi care se realizează atunci când făptuitorul, prin săvârşirea faptei, prevede, urmăreşte sau acceptă producerea unui anumit rezultat socialmente periculos, dar în realitate, se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut deşi trebuia să-l prevadă. În Codul penal infracţiunile practerintenţionate apar, de principiu, ca forme agravante ale unei infracţiuni tip.
3.- Prevederea faptei în legea penală
O faptă săvârşită cu vinovăţie, oricât de periculoasă ar fi pentru societate nu constituie infracţiune decât dacă este prevăzută de legea penală. Deşi prevederea faptei în legea penală constituie o consacrare legală a unui pericol social – în prealabil existent suficient de intens pentru ca faptei respective să I se atribuie caracter penal, ea este totuşi o trăsătură esenţială autonomă a infracţiunii alături de pericolul social şi vinovăţie.