1.- Infracţiunea continuată
A.Noţiune
Există unitate legală de infracţiune atunci când două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni sau două ori mai multe urmări socialmente periculoase, care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material ori rezultatul unei infracţiuni distincte sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei singure infracţiuni, care dobândeşte astfel un caracter complex.
B.- Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate.
a.- O primă condiţie priveşte unitatea de subiect activ, adică aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni. Este îndeplinită condiţia şi atunci când aceeaşi persoană săvârşeşte unele acte în calitate de autor, iar altele în calitate de complice.
b.- A doua condiţie priveşte pluralitatea de acte de executare săvârşite la intervale de timp. Este îndeplinită această condiţie când se săvârşeşte cel puţin două acte de executare, unul consumat, iar cel de al doilea poate fi chiar rămas în faza de tentativă. Actele de executare trebuie săvârşite la intervale de timp, nici prea scurte., nici prea lungi. Un timp mai îndelungat scurs între actele de executare poate conduce la caracterizarea lor ca infracţiuni distincte căci este posibilă schimbarea hotărârii infracţionale.
c.- O altă condiţie priveşte unitatea de rezoluţie infracţională. Este condiţia esenţială pentru unirea tuturor acţiunilor în cadrul aceleiaşi hotărâri infracţionale, iniţiale, cu care infractorul săvârşeşte actele de executare. Rezoluţia infracţională unică pentru toate actele de executare implică atât prevederea rezultatelor actelor de executare cât şi urmărirea ori acceptarea acestora ceea ce caracterizează numai intenţia, ca formă de vinovăţie pentru infracţiunea continuă. Unitatea de rezoluţie este păstrată şi în cazul în care a început procesul penal pentru actele de executare săvârşite anterior, iar autorul continuă săvârşirea altor acte în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale iniţiale ca şi atunci când în executarea unor acte ulterioare ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni autorul este nevoit să execute în alt mod actele, să schimbe modul de executare în alt mod actele, să schimbe modul de executare datorită unei situaţii ivite.
Pentru a unii toate actele de executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de determinată, în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale ulterioare ce o va desfăşura prin actele de executare separată, iar cu fiecare executare, hotărârea se concretizează.
d.- Actele de executare de acelaşi fel trebuie să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
C.- Efectele juridice.
- Stabilirea caracterului continuat al unei infracţiuni săvârşită de o persoană prezintă importanţă sub mai multe aspecte:
a.- de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin.ultim);
b.- tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă;
c.- aplicarea legii penale în timp care va fi cea în vigoare din momentul epuizării;
d.- dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României – conform principiului ubicuităţii (art. 143 Cod penal);
e.- tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului, astfel că, dacă făptuitorul a început executarea mai înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, aceste acte de executare nu e iau în considerare ci numai cele după împlinirea vârstei de 14 ani dacă au fost săvârşite cu discernământ, iar dacă infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat şi după aceasta infractorul va răspunde penal ca major.
D.- Tratamentul penal al infracţiunii continuate.
Dintre toate formele unităţii legale, infracţiunea continuată este o cauză reală, de agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune. Dispoziţiile legale privind tratamentul penal al infracţiunii continuate (art. 42 Cod penal) trimit la tratamentul penal al concursului de infracţiuni (art. 34 Cod penal). Pedeapsa pentru infracţiunea continuată se aplică într-o singură etapă fără a fi evidenţiat sporul – şi aceasta va avea ca limită minimă, minimul special al pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită iar ca maxim special, pedeapsa la care se poate ajunge prin depăşirea maximului special cu până la 5 ani când pedeapsa este închisoarea sau cu până la jumătatea din maximul special când pedeapsa este amenda.
Dacă după condamnarea definitivă, sunt descoperite alte acţiuni sau inacţiuni, ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se calculează în funcţie de întreaga activitate infracţională, instanţa putând aplica o pedeapsă mai aspră, ori să menţină pedeapsa aplicată anterior, în nici un caz nu va putea aplica o pedeapsă mai mică decât cea stabilită anterior (art. 43 Cod penal).
E.- Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat.
Infracţiunea continuată nu este posibilă la infracţiunea din culpă; la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare şi nici la cele care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul infracţiunii.
2.- Infracţiunea complexă.
A.- Noţiune şi caracterizare.
Alături de infracţiunea continuată, infracţiunea complexă este definită în Codul penal ca fiind infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă cuprinde deci în conţinutul ei pe de o parte ca element, iar pe de altă parte ca o circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
B.- Formele infracţiunii complexe:
- Infracţiunea complexă formă tip
- Infracţiunea complexă ca variantă agravantă.
a.- Infracţiunea complexă formă tip sau infracţiunea complexă propriu-zisă se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. În literatura juridică se consideră că există şi o altă formă a infracţiunii complexe în forma tip şi anume când în conţinutul acesteia intră ca element o acţiune ce formează conţinutul unei alte infracţiuni fără a forma o a treia infracţiune distinctă.
b.- Infracţiunea complexă ca variantă agravantă. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce prezintă conţinutul unor
alte infracţiuni. Infracţiunea complexă ca variantă agravantă poate fi şi rezultatul unei infracţiuni complexe forma tip care cuprinde în conţinutul ei ca circumstanţă agravantă conţinutul unei alte infracţiuni. Ex. : tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale, ori moartea persoanei (art. 211 alin.2 şi 3 Cod penal); pirateria (art. 212 alin.2 şi 3 Cod penal).
C.- Structura infracţiunii complexe.
În elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite.
Cu privire la obiectul infracţiunii complexe se deosebeşte, pe de o parte, un obiect juridic principal şi pe de altă parte, un obiect juridic adiacent. După obiectul juridic principal infracţiunea complexă este cuprinsă într-un grup de infracţiuni, aparţine unei categorii de infracţiuni.
Forma de vinovăţie pentru infracţiunea complexă tip, este intenţia, căci făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi urmăreşte ori acceptă rezultatul acestora.
Spre deosebire de forma tip, în cazul infracţiunii complexe varianta calificată vinovăţia este practerintenţia.
D.- Efecte juridice.
Infracţiunea se consumă la realizarea acţiunilor sau inacţiunilor ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatelor prevăzute în conţinutul infracţiunii.
Nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului infracţiunii complexe conduce la desfacerea unităţii legale, faptele îşi recapătă autonomia infracţională.
Infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale aşa că sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de lege. Este posibil ca după ce s-a aplicat pedeapsa pentru infracţiunea complexă să se descopere acţiuni sau inacţiuni, care fac parte din infracţiunea complexă.
În acest fel, condamnatul va fi judecat şi pentru acestea iar pedeapsa anterioară se va recalcula în funcţie de întreaga infracţiune complexă. Pedeapsa se poate agrava faţă de cea iniţială ori poate rămâne în aceleaşi limite. Legea opreşte doar aplicarea unei pedepse mai uşoare decât cea stabilită anterior (art. 43 Cod penal).
E.- Complexitatea naturală.
În doctrina penală, pe lângă complexitatea legală creată de legiuitor este menţionată şi complexitatea naturală ce rezultă din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune, ori în cazul unor infracţiuni contra persoanei absorbirea unor infracţiuni mai uşoare în altele mai grave. Ex. : infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni după cum cuprinde şi elementele infracţiunilor mai puţin grave; ori în cazul infracţiunii de calomnie care cuprinde şi elementele infracţiunii de insultă. În astfel de cazuri, de complexitate naturală, se păstrează unitatea infracţiunii simple ce cuprinde în elementul său material al altei infracţiuni simple mai puţin grave.
4.- Infracţiunea de obicei.
A.- Noţiune
Prin infracţiune de obicei sau de obişnuinţă se înţelege infracţiunea al cărui conţinut se realizează prin repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului.
Caracteristic pentru infracţiunea de obicei este repetarea faptelor de acelaşi fel din care să rezulte îndeletnicirea. Fiecare faptă luată separat nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa făptuitorului de a săvârşi infracţiunea şi pericolul social ce poate caracteriza infracţiunea. Desemnarea infracţiunii din obicei în legislaţia penală se face prin prevederea în conţinutul ei a repetării actelor de executare ca îndeletnicire.
Ex: îndeletnicirea ori repetarea faptei constituie o cerinţă esenţială, specifică, implicită infracţiunilor aşa numite de parazitism social: cerşetoria (art. 326 Cod penal); vagabondaj (art. 327 Cod penal); prostituţia (art. 328 Cod penal) etc.
B.- Consecinţe juridice
Întrucât şi în cazul infracţiunii de obicei este posibilă repetarea faptei, după consumare, se distinge pe lângă momentul consumării şi un moment al epuizării, corespunzător ultimului act de executare. Importanţa cunoaşterii infracţiunii de obicei este strâns legată de aspectele ce privesc consumarea şi epuizarea acesteia. Infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat. În cazul infracţiunilor de obicei, fiecare act de executare, nu realizează conţinutul infracţiunii ci mai multe luate împreună desemnează obişnuinţa şi o periculozitate socială necesară infracţiunii.