1.- Infracţiunea simplă
Este o formă a unităţii naturale de infracţiune întâlnită frecvent în legislaţia penală şi constă, sub aspect obiectiv, într-o acţiune (inacţiune) care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea conţinutului infracţiunii respective. Ca o particularitate la infracţiunea simplă, faptul că momentul consumării coincide cu cel al epuizării. Infracţiunea simplă nu trebuie înţeleasă ca fiind rezultatul unei singure acţiuni ea putând îngloba mai multe acte de executare care nu au însă semnificaţie proprie, cuprinzându-se în acţiunea unică.
Astfel, omorul tot infracţiune unică va fi considerat dacă este provocat printr-o singură lovitură de cuţit, ori prin mai multe lovituri de cuţit aplicate succesiv de infractor. Când însă printr-o singură acţiune se aduce atingere mai multor persoane nu se mai realizează conţinutul unei singure infracţiuni ci o pluralitate de infracţiuni, fiindcă se aduce atingere la mai mulţi titulari de valori sociale ocrotite.
În cazul infracţiunilor contra persoanei, cu excepţia celor contra vieţii, pluralitatea de persoane vătămate printr-o singură activitate infracţională va determina o pluralitate de infracţiuni; tot atâtea infracţiuni câte persoane au fost vătămate în drepturile lor. În cazul infracţiunilor contra vieţii, din pluralitatea de victime ucise printr-o activitate unică, legiuitorul a creat o singură infracţiune complexă – omorul deosebit de grav când este săvârşit, “asupra a două sau mai multe persoane” (art. 176 lit.b) şi uciderea din culpă în varianta calificată dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în aliniatele precedente se poate adăuga un sport până la 3 ani (art. 178 alin.5 Cod penal).
Când însă infracţiunile contra patrimoniului sunt cele complexe, pluralitatea de persoane asupra cărora se exercită violenţe sau ameninţări, ori sunt în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra împotriva unei activităţi de sustragere a bunurilor lor, va determina realizarea unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului, fiindcă infracţiunile respective au un obiect juridic complex fiind ocrotite pe lângă relaţiile sociale privind patrimoniul şi relaţiile sociale privind persoanele care au fost ameninţate, ori asupra cărora s-a executat violenţa.
2.- Infracţiunea continuă
Este o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin aceea că elementul său material constând într-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte în timp, în mod natural după momentul consumării până la încetarea activităţii infracţionale, care se poate datora intervenţiei făptuitorului altor persoane, ori organelor competente.
Epuizarea infracţiunii continue este dată de momentul intervenţiei unei forţe contrare care poate avea ca sursă : voinţa făptuitorului însuşi; s-a decis pe bună dreptate, că o activitate infracţională continuă poate fi curmată, autonomizată şi printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar dacă este nedefinitivă.
În Codul penal nu sunt consacrate dispz. speciale privind infracţiunea continuă ci doar o singură referire în art. 122 alin.2, unde se precizează că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru astfel de infracţiuni curge din momentul încetării acţiunii sau inacţiunii. Activitatea infracţională la unele infracţiuni continue este susceptibilă de întreruperi care sunt determinate de natura activităţii infracţionale.
Astfel de infracţiuni sunt cunoscute în doctrina penală sub denumirea de infracţiuni continue succesive. În doctrina penală se cunoaşte şi o altă categorie de infracţiuni continue permanente pentru care este caracteristică desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, deci care nu necesită intervenţia făptuitorului pt- prelungirea activităţii infracţionale. Împărţirea infracţiunilor continue în permanente şi succesive este importantă fiindcă orice întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.
Tot în funcţie de desfăşurarea activităţii infracţionale continue se va stabili legea penală aplicabilă în spaţiu, fiind cunoscută incidenţa legii penale române chiar dacă numai din infracţiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării (principiul ubicuităţii). Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vârstei sale, are importanţă şi de împlinirea vârstei de 14 ani, nu va fi luată în seamă, iar dacă infracţiunea continuă începută în timp ce făptuitorul era minor se desfăşoară şi după ajungerea acestuia la majorat conform regulei ubicuităţii ilicitului penal se va considera că întreaga activitate infracţională s-a desfăşurat cât timp infractorul era major.
3.- Infracţiunea deviată
Este o formă a unităţii de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană de pe o parte, sau prin îndreptarea acţiunii din eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme pe de altă parte.
Se desprind două modalităţi sub care se poate săvârşi infracţiunea deviată.
1.- Infracţiunea deviată se poate realiza prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau altă persoană “aberatio ictus”. Ex. : făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană care se află într-un grup şi manevrând greşit corpul contondent, lovitura este aplicată altei persoane.
2.- Săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului, cu privire la persoana ori obiectul vizat – “error in persona”. Ex. :infractorul vrea să ucidă pe rivalul său şi noaptea pe întuneric îl confundă cu o altă persoană pe care o ucide.