Apărarea ordinii de drept presupune combaterea eficientă a faptelor antisociale, crearea a asemenea condiţii încât nici un delict să nu rămână neinstrumentat, nici un infractor să nu se poată sustrage de la răspundere şi nici un nevinovat să nu fie pus sub învinuire şi condamnat.
A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica de urmărire penală şi judiciară a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a tehnologiilor informaţionale contemporane.
Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii.
Criminalistica este ştiinţa investigării infracţiunilor în scopul descoperirii şi preveniri lor. Sarcina ei primordială constă în aceea ca prin analiza realizărilor de ultimă oră a progresului tehnico-ştiinţific şi generalizării experienţei pozitive a activităţii organelor de anchetă, a practicii judiciare şi de expertiză să elaboreze metode, mijloace şi procedee eficiente de descoperire şi cercetare a faptelor penale.
Ca ştiinţă, criminalistica are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor, precum şi cele ce determină descoperirea, cercetarea si prevenirea lor.
Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări reprezintă multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili adevărul în cauzele concrete.
Apariţia urmelor şi altor surse de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă un caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul cercetărilor să devină probe judiciare, ele trebuie strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste operaţiuni se supun la fel unor legităţi studiate de criminalistică.
În baza cunoaşterii lor, ştiinţa criminalistică elaborează metode, mijloace şi procedee practice de combatere şi prevenire a faptelor penale.
Deci, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază legităţile activităţii infracţionale, a mecanismului de reflectare a faptelor penale în sursele de informaţie precum şi cele ce determină activitatea de investigaţie a acestor fapte, cunoaşterea cărora serveşte drept bază de elaborare a metodelor şi mijloacelor de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Din cele menţionate se observă că criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte, activitatea infracţională, iar, pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Cunoscând legităţile acestor genuri de activitate este posibil a elabora metode, procedee şi tehnici de maximă rigurozitate, asigurând astfel anchetatorii, experţii, alţi practicieni ai organelor de urmărire cu o bază ştiinţifică solidă în lupta contra faptelor antisociale.
Aceasta şi constituie funcţia principală a criminalisticii, utilitatea ei practică.
Cele menţionate oglindesc starea actuală a viziunilor privind obiectul criminalisticii. Literatura de specialitate atestă o mare diversitate de determinări în acest sens care, în fond, reflectă evoluţia ştiinţei şi a opiniilor asupra obiectului său de studiu în fiecare din etapele sale de dezvoltare şi existenţă.
Spre exemplu, întemeetorul acestei ştiinţe Hans Gross în opera sa “Îndreptarul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”(a.1898) considera criminalistica “o ştiinţă a stărilor de fapt în dreptul penal”, adică o disciplină care studiază latura reală a faptelor ce cad sub incidenţa dreptului penal.
În această etapă – de acumulare a materialelor empirice obiectul ei era determinat şi ca “mijloc de adaptare la necesităţile actului de Justiţie a realizărilor ştiinţelor tehnice, naturale şi medicale” (I.Iakimov, a.1924), ca “procedee şi metode de depistare şi examinare a probelor în scopul descoperirii infracţiunii şi identificării făptaşului”(B.Şaver, a.1940).
Pe la mijlocul anilor '50 ai sec.XX în spaţiul fostei URSS s-a statornicit noţiunea de criminalistică ca ştiinţă ce vizează mijloacele tehnice, metodele şi procedeele de detectare, fixare şi examinare a probelor în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor(A.Vinberg, S.Mitricev).Această definiţie, considerată timp îndelungat tradiţională a jucat un rol pozitiv în profilarea obiectului de studiu şi autonomizarea ştiinţei criminalisticii în ansamblu.
Mai tărziu însă, şi această determinare a încetat să corespundă viziunilor contemporane privind obiectul unui domeniu de cunoaştere, întrucît oglindea rezultatul elaborărilor criminalistice şi nu aborda originea lor, adică legităţile studiate de criminalistică.
În a.1967 R.Belkin şi Iu.Krasnobaiev au propus o nouă definiţie acceptată ulterior de mai mulţi savanţi criminalişti la temelia căreia au fost puse legităţile realităţii obiective studiate de criminalistică.[2,pag.90-94] Conturarea unor astfel de legităţi, care, de altfel, reprezintă obiectul de studiu al oricărei ştiinţe este indicele adevărat al existenţei ei independente.