În majoritatea ţărilor vest-europene, SUA, Canada, în statele economic avansate ale Asiei criminalistica s-a format şi se dezvoltă ca o disciplină poliţienească cu caracter aplicativ, pragmatic, menită să elaboreze metode şi mijloace de colectare şi expertizare a probelor materiale, să pună la punct şi să implementeze sisteme automate de stocare şi prelucrare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică. De aici şi specificul ei: pe de o parte, înzestrarea laboratoarelor de profil cu tehnici şi tehnologii de vîrf, aplicarea pe scară largă a mijloacelor electronice de calcul, a celor mai noi realizări ale ştiinţei în investigaţiile de expertiză, iar pe de altă parte – o atenţie redusă analizei problemelor teoretice şi metodologice. Anume acest fapt determină prezenţa diferitelor păreri, uneori contrare a savanţilor occidentali privind obiectul, sistemul, natura criminalisticii, corelaţia ei cu alte ştiinţe juridico-penale. Deosebiri evidente există chiar în denumirea acestei ramuri: tehnică poliţienească (police technique), poliţie ştiinţifică (police scientifique), ştiinţă poliţienească (polizeiwissenschaft), ştiinţă legală (forensic science) ş.a.
Constituindu-se la hotarul secolelor XIX-XX ca un domeniu de cunoaştere “a formelor de activitate a infractorilor şi a metodelor ştiinţifice aplicabile în investigaţiile diferitelor crime” (R.Reiss) ulterior, criminalistica s-a răspîndit în diverse ţări dezvoltîndu-se sub influenţa sistemelor de drept ale acestor state, a particularităţilor de organizare a structurilor poliţieneşti în cadrul cărora se fondau subdiviziunile criminalistice. Ca urmare, la ora actuală pe plan mondial putem distinge cîteva şcoli de criminalistică – modele ce cuprind concepţii deosebite privind ştiinţa în cauză: franceză, anglo-saxonă, germano-austriacă, americană. În acest rînd este legitim a plasa şi modelul sovietic de criminalistică, la care în mod special ne vom opri în capitolul 3, şi care a influenţat dezvoltarea acestei ştiinţe nu numai în ţările CSI, inclusiv şi în Moldova, dar şi în tările Central şi Est-Europene.
În doctrina franceză noţiunea de criminalistică conţine două elemente constitutive: tehnica poliţienească şi poliţia ştiinţifică. Primul vizează un ansamblu de metode şi tehnologii menite constatării faptei şi autorului ei, administrării probelor de culpabilitate a acestuia, al doilea – un sistem de teze ştiinţifice şi metode destinate stabilirii dovezilor externe ce privesc vinovăţia făptaşului prin expertizarea indicilor materiali (M.Leclere, 1974).
Aceste două componente sunt etape logice şi succesive, pe de o parte – de descoperire, colectare şi conservare a urmelor şi altor probe materiale ridicate din scena infracţiunii, iar pe de altă parte – convertirea acestor indici materiali din “probe în devenire” în probe expertale, obţinute ca rezultat al investigaţiilor ştiinţifice de laborator.
Savanţii francezi şi belgieni includ în această noţiune şi medicina legală, toxicologia, psihologia judiciară, însă nu evidenţiază problemele tacticii şi metodicii de cercetare a infracţiunilor. Unii autori consideră că criminalistica se integrează cu naturaleţe în sînul criminologiei (P.Cecaldi, 1976), alţii – dimpotrivă, le socot total diferite (J.Fombonne, 1996).
Conceptul anglo-saxon ivit concomitent cu modelul francez distanţează categoric criminologia de tehnicile şi mijloacele ştiinţifice aplicate posterior comiterii faptelor infracţionale în scopul descoperirii lor. Aici însă noţiunea de criminalistică este înlocuită cu termenul “investigaţie ştiinţifică” (“science investigation”) sau astăzi în limbajul simpozioanelor internaţionale mai frecvent – “ştiinţe legale” (“forensic sciences”) care include medicina legală şi toxicologia. Ea este definită ca un domeniu de cunoaştere privind aplicarea în procedurile judiciare a metodelor medicinei legale şi altor ştiinţe tehnice şi naturale.
Modelul germano-austriac are la bază operele fondatorului criminalisticii - Hans Gross, şi este la fel influenţat de legislaţia procesual-penală a ţărilor în cauză-Germania şi Austria. Adepţii acestei şcoli consideră criminalistica un ansamblu de procedee tactice şi tehnice aplicate în cadrul cercetării infracţiunilor. Tactica este definită ca “o teorie despre cele mai oportune activităţi sub aspect economic, tehnic, psihologic”, desfăşurate în cadrul descoperirii şi prevenirii faptelor penale, iar tehnica criminalistică - ca “un sistem de mijloace, metode şi procese” prin mijlocirea cărora şi în prezenţa probelor materiale fapta comisă trebuie să fie descoperită (F.Geerds, 1977). O parte din urmaşii lui Hans Gross consideră criminalistica ramură a criminologiei ce include, pe lîngă tactica şi tehnica criminalistică – şi medicina legală (Kleainşmidt, Zeling). Metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni nu este privită ca element structural al ştiinţei criminalisticii.
Şcoala criminalistică americană s-a format sub influenţa doctrinelor europene, mai cu seamă, a modelului anglo-saxon de criminalistică, precum şi a legislaţiei procesual-penale americane, conservatiste în esenţă şi dominată de filosofia pragmatismului larg răspîndită în prima jumătate a secolului trecut. Recunoscută ca ştiinţă doar în anii’50 a sec.XX astăzi ea prezintă un compartiment tehnic al doctrinei poliţieneşti care, la rîndul ei cuprinde un ansamblu de disciplini ca dreptul penal, dreptul procesual penal, etica poliţienească ş.a. (A.Gusakov, 1993). Caracterul specific al criminalisticii SUA, Canadei se observă din definiţia ei formulată în 1963 de Asociaţia criminaliştilor din California conform căreia aceasta este “o profesie şi o ramură ştiinţifică, orientată spre perceperea, individualizarea şi evaluarea probelor fizice prin aplicarea realizărilor ştiinţelor naturale în cauzele juridice”. Această noţiune, acceptată mai tîrziu şi de alţi savanţi americani (V.Gardjin, B.Parker) restrînge conţinutul ştiinţei în cauză la nivelul compartimentului de tehnică criminalistică, fapt lămurit prin aceea că probelmele tacticii şi metodicii sunt cuprinse de altă disciplină poliţienească denumită “Bazele cercetării penale”. Din acest motiv, uneori, se pune semnul egalităţii între termenii “cercetare penală” şi “criminalistică”.De observat, că începînd cu anii’60 a sec.XX jurisprudenţa americană tot mai mult este influenţată de un alt curent filozofic, axat pe aplicarea metodelor matematice, statistice, a maşinelor electronice de calcul în analiza datelor empirice. Începînd cu această perioadă criminalistica americană depune eforturi masive pentru a valorifica promt şi cu maximum de eficienţă realizările ştiinţelor tehnice şi naturale în cercetarea faptelor penale, focalizîndu-şi atenţia asupra elaborării mijloacelor tehnice performante privind colectarea şi examinarea mijloacelor materiale de probă.