Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (drept penal, drept procesual penal, criminologie, medicină legală, psihologie judiciară etc.), ea oferind instrumente ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze.
Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun de studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete.
O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, prima elaborînd procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor anchetei penale, a doua stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la înfăptuirea acţiunilor de anchetă, competenţele participanţilor privind utilizarea metodelor şi mijloacelor criminalistice.
Nu trebuie scăpat din vedere şi faptul că între aceste ştiinţe există şi raporturi de “rudenie”, criminalistica cristalizîndu-se ca ştiinţă în adîncurile procedurii penale la sfîrşitul sec. XIX.
De observat, că la ora actuală cunoştinţele criminalistice de specialitate tot mai frecvent sunt utilizate şi în domeniile procedurii civile, administrative, în soluţionarea litigiilor economice.
Cu dreptul penal această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează procedee şi mijloace ce contribuie la descoperirea şi cercetarea lor.
Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Ele rezidă în faptul că parametrii criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura etc.) demonstrează nu numai măsura eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor criminalistice de specialitate, dar şi eventualele puncte şi direcţii de aplicare a unor astfel de metode şi mijloace în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.
Raporturi strînse există şi cu teoria activităţii operative de investigaţie – disciplină care a apărut în sânul criminalisticii, separîndu-şi obiectul şi metodele sale distincte pe la mijlocul anilor’60. Legătura constă în faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul activităţii operative de investigaţie şi, dimpotrivă – dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe recomandaţiile criminalisticii. Cu adoptarea Legii “Cu privire la activitatea operativă de investigaţie” din 15.11.1994 aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a posibilităţii utilizării datelor obţinute din surse conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul crimelor de omor, sinuciderilor, violurilor, cunoştinţele criminalistice ajută la stabilirea împrejurărilor şi a modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la determinarea naturii leziunilor de pe corpul victimei, a vechimii lor etc. În cazurile accidentelor de circulaţie, a infracţiunilor săvărşite cu aplicarea armelor de foc se dispun frecvent expertize complexe medico-criminalistice.
Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de aşa domenii de cunoaştere ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la baza teoriei generale şi a metodologiei acestei ştiinţe.
În criminalistică, sunt sintetizate şi contopite realizările multor altor ştiinţe tehnice şi naturale pentru a fi puse în slujba Justiţiei în scopul aflării adevărului în cazurile instrumentate. De observat însă că, dezvoltarea criminalisticii şi procesele de integrare a ştiinţelor conduc şi la efecte reciproc inverse – metodele şi mijloacele criminalistice tot mai des se aplică în alte domenii de preocupaţie umană - arheologie, artă, activitate bancară etc.