Ştiinţa criminalistică studiază practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor în scopul elaborării unui cadru optimal de realizare a acesteia.
Ea stabileşte obiectivele şi genurile de activitate criminalistică, ţinându-se cont de faptul că aceasta este reglementată procesual şi că ea, de regulă, se desfăşoară în condiţiile opunerii unei rezistenţe din partea făptuitorilor.
Obiectivul principal al activităţii criminalistice rezidă în descoperirea infracţiunilor şi identificarea autorilor, elaborarea măsurilor de prevenire a astfel de infracţiuni pe viitor. Ştiinţa criminalistică scoate în evidenţă şi analizează funcţiile organului de urmărire în procesul de descoperire a infracţiunilor, care sunt destul de diverse:
- de cunoaştere (obţinerea mărturiilor de la diferite persoane, altor informaţii privind cauza instrumentată);
- de activitate constructivă (luarea de decizii procesuale, de prevenire a eventualei rezistenţe din partea făptuitorului);
- de reparare (orientată spre lichidarea consecinţelor infracţiunii şi refacerea prejudiciului cauzat etc.);
- de ocrotire a drepturilor cetăţenilor;
- de oglindire în materialele dosarului a faptelor stabilite, a deciziilor adoptate etc. [9, pag.86].
Activitatea criminalistică, generată de antipodul ei – activitatea infracţională, cuprinde câteva varietăţi: activitatea criminalistică de cercetare a infracţiunilor; activitatea operativă de investigaţie; activitatea de expertiză criminalistică, activitatea criminalistică de prevenire a infracţiunilor; activitatea de cercetare ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică. [10, pag.26]
Activitatea de cercetare a infracţiunilor este una din principalele preocupări criminalistice şi cuprinde cercetarea penală, ancheta preliminară, precum şi ancheta judiciară. Cunoştinţele criminalistice, mijloacele tehnico-ştiinţifice în cadrul acestor activităţi se utilizează în mai multe scopuri:
- determinarea mecanismului de comitere a infracţiunii, a metodelor şi mijloacelor de tăinuire a ei;
- identificarea făptuitorului după urme sau după semnalmentele exterioare;
- probarea existenţei (sau lipsei) faptei evenimentului infracţional după amprentele lăsate la faţa locului;
- depistarea, colectarea şi examinarea urmelor şi altor probe materiale;
- obţinerea declaraţiilor de la diverse persoane privind împrejurările evenimentului delicvent;
- stabilirea grupei generice şi individualizarea uneltelor infracţionale;
- expertizarea criminalistică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă;
- obţinerea unor date informative şi de evidenţă criminalistică ş.a.
Conform Legii procesual penale a RM, anchetatorul (persoana care efectuează cercetarea penală) aplică de sinestătător mijloacele tehnice în cursul actelor de urmărire sau invită specialişti-criminalişti în aceste scopuri.
Dacă la efectuarea anchetei preliminare şi a cercetării penale cunoştinţele criminalistice se aplică îmbinându-se cu cele juridice, atunci în sfera expertizei criminalistice aceste cunoştinţe se folosesc în formă pură, deoarece expertiza criminalistică este rezultatul nemijlocit şi direct al ştiinţei criminalistice fundamentată pe cunoaşterea legităţilor mecanismului de formare a urmelor de mâini, picioare şi de dinţi, a altor părţi ale corpului uman, precum şi ale mijloacelor de transport, instrumentelor ce se folosesc la comiterea infracţiunilor etc.
Această activitate este reglementată de Legea RM cu privire la expertiza judiciară din 23 iunie 2000 şi se desfăşoară din însărcinarea anchetatorului sau a instanţei de judecată pentru cercetarea purtătorilor materiali de informaţie probantă în scopul obţinerii probelor.
Activitatea operativă de investigaţie se realizează conform Legii RM cu privire la activitatea operativă de investigaţie din 12.04.1994 şi se compune din activităţi deschise (publice) şi secrete. Scopul principal rezidă în depistarea, prevenirea şi curmarea infracţiunilor, căutarea şi urmărirea persoanelor ce se ascunde de organele ocrotirii normelor de drept, precum şi a persoanelor dispărute fără veste.
Activitatea criminalistică de profilaxie a infracţiunilor este o parte a componentă a sistemului naţional de profilaxie a infracţiunilor, o activitate orientată nemijlocit spre înlăturarea cauzelor şi condiţiilor comiterii acestora. Ea nu urmăreşte scopul de a lichida definitiv fenomenul infracţional declarat în condiţiile dominării ideologiei comuniste. Istoria demonstrează că infracţionalitatea este specifică oricărei orânduiri obşteşti, supunându-se unor legităţi sociale. Deci, este vorba de a diminua impactul ei negativ asupra societăţii şi statului de a micşora parametrii ei cantitativi şi calitativi întru apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, a securităţii lor individuale. Această activitate include un sistem de metode, mijloace elaborate special pentru depistarea cauzelor ce înlesnesc sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, precum şi a unor măsuri ce împiedică sau curmă acţiunile ilicite. Ea se realizează de către anchetatori, procurori, colaboratorii serviciilor operative de investigaţie, experţi-criminalişti, precum şi de către instanţele judecătoreşti în cadrul anchetei preliminare sau a dezbaterilor de judecată.
Activitatea criminalistică de cercetare ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică. Cercetările ştiinţifice au condus la apariţia acestui domeniu de cunoaştere, în baza lor ştiinţa criminalistică se dezvoltă mai departe.
Cât priveşte activitatea ştiinţifico-didactică promovată, de regulă, de către profesorii instituţiilor de învăţământ, ea rezidă în elaborarea manualelor, cursurilor teoretice, programelor şi altor materiale didactice necesare pregătirii iniţiale şi formării continuie a criminaliştilor.
Între activitatea infracţională şi diversele activităţi criminalistice susmenţionate există legături directe şi diametral opuse, modificându-se sub influenţa reciprocă.