Planificarea cercetărilor infracţiunii este un proces de gândire ce constă în stabilirea conţinutului şi a ordinei de muncă privind determinarea tuturor împrejurărilor comise în cadrul infracţiunii şi demascarea vinovaţilor conform cerinţelor legii cu minimum cheltuieli de forţe şi timp.
Pentru ca planificarea cercetării să-şi atingă scopul acestea trebuie să se sprijine pe unele principii – reguli elaborate de criminalistică, respectarea cărora asigură maximum de randament şi eficienţă în cadrul cercetărilor.
Planificarea se sprigină pe trei principii de bază:
- Caracterul concret al planificării – principiu care înseamnă că planul trebuie să cuprindă întrebări concrete privind măsurile operative de investigaţie şi acţiunile de anchetă ce trebuie efectuate în această cauză, termenii concreţi şi executorii lor.
- Principiul individualităţii – ceea ce înseamnă neadmiterea unor clişee, adică elaborarea unui plan pentru dosarul concret cu luarea în consideraţie a tuturor particularităţilor acestei cauze. Este imposibil a elabora un plan universal care ar fi operant şi util pentru cercetarea tuturor dosarelor penale. Credem, însă pe deplin justificat utilizarea planurilor tipice (programelor, algoritmilor) de cercetare privind anumite categorii de infracţiuni. Este cunoscut, că în metodica criminalistică se elaborează algoritmi sau programe tipice de acţiuni în cazurile unor situaţii concrete care se crează în cursul cercetării diverselor genuri de infracţiuni[1].
- Principiul dinamismului înseamnă că planul, odată elaborat nu este definitiv, că procesul de cercetare nu este un act unitar, acesta trebuie să se completeze şi să se modifice în permanenţă. Astfel, în rezultatul verificării unei versiuni poate decădea altă versiune sau invers poate apărea o nouă versiune care anterior n-a fost înaintată. Depistarea în cadrul percheziţiei la locul de trai al bănuitului a uneltei infracţiunii poate face inutilă percheziţia planificată anterior la domiciliul altui bănuit etc. Necesitatea corectării în permanenţă a planului de investigaţii îl evidenţiază din majoritatea altor planuri, finalizându-se, de regulă, numai cu sfârşitul cercetărilor pe dosar.
Pe lângă planul de cercetare a cauzei în ansamblu se elaborează şi planul efectuării unor acţiuni de anchetă mai complexe.
Planurile de cercetare în cauzele penale pot fi elaborate în diferite forme - cea mai frecvent întâlnită - după versiuni. În acest caz, în plan se reflectă versiunea de anchetă; acţiunile procesuale, alte acte de urmărire, măsuri operative de investigaţie privind verificarea fiecăreia din ele; termenii şi executorii îndeplinirii acestora.
La cercetarea dosarelor cu multe episoade forma planului este mai complexă. În aceste cazuri în plan la început se indică versiunile generale, mai apoi planurile se elaborează conform episoadelor cauzei cercetate.
Există încă o varietate a planului - după persoanele în cauză (bănuitul sau învinuitul). Sub aspect structural un astfel de plan este analogic celui sus numit, însă în prima rubrică în locul conţinutului episodului se indică familia persoanei bănuite sau învinuite.
În planul unei acţiuni de anchetă concrete se reflectă:
- scopul acţiunii sau întrebările ce trebuie clarificate;
- vremea şi locul desfăşurării acesteia;
- participanţii care vor acorda ajutor anchetatorului la efectuarea acţiunii de anchetă;
- mijloacele tehnice care vor fi aplicate în cursul desfăşurării acţiunii de anchetă pentru fixarea mersului şi rezultatelor acesteia (trusa criminalistică, camera de luat vederi etc.);
- tactica desfăşurării acţiunii de anchetă şi fixarea rezultatelor ei.
[1] Шаталов А.С. Криминалистические алгоритмы и программы. М., 2000.