O condiţie importantă privind reuşita descoperirii infracţiunilor este organizarea corectă a interacţiunii dintre organele de drept ce poartă răspundere de descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
Prin interacţiunea organelor de drept şi a persoanelor cu funcţii de răspundere în procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor trebuie de subînţeles o astfel de legătură care asigură corelarea optimală a competenţelor, metodelor şi mijloacelor aflate în dotare la fiecare din participanţii interacţiunii.
În activitatea de cercetare penală în faţa judecătoriilor, procuraturii, secţiilor de anchetă şi a organelor de cercetare penală. sarcini unitare sunt formulate În particular, acest lucru este confirmat de art.2 CPP RM care într-o măsură oarecare este o bază legală a interacţiunii.
La ora actuală, în legătură cu adoptarea legii RM “Cu privire la activitatea operativă de investigaţie” din 12 aprilie 1994 posibilităţile de interacţiune, mai cu seamă, dintre anchetator şi organele de cercetare penală s-au extins considerabil. Efectuarea măsurilor operative de investigaţie a obţinut o reglamentare legală suficientă comparativ cu simpla amintire în art.100 a CPP RM. Deci, această formă de activitate privind descoperirea infracţiunilor este reglementată de legea sus-numită şi nu de instrucţiuni secrete inaccesibile pentru mulţi dintre anchetatori şi procurori.
Interacţiunea în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor trebuie să poarte un caracter concret şi să se bazeze, pe de o parte, pe lege, iar pe de altă parte, pe o corelare corectă a metodelor şi formelor de lucru caracteristice fiecărui din participanţii interacţiunii. Totodată trebuie să existe o delimitare clară între competenţele şi obligaţiunile fiecărui participant conform legii procesuale penale.
La etapa actuală mai frecvent se folosesc următoarele forme de acţiune în activitatea de descoperire a infracţiunilor: 1. Interacţiunea dintre anchetator şi organele de cercetare penală în cauzele concrete. 2. Interacţiunea procurorului cu anchetatorul. 3. Interacţiunea anchetatorului cu experţii. 4. Interacţiunea anchetatorului cu diverse aparate de revizie şi control, precum şi cu alte organe cu funcţii de inspecţie.
Descoperirea infracţiunilor conform legii este o sarcină formulată în egală măsură în faţa organelor de anchetă, cât şi a organelor de cercetare penală. Aceste organe se conduc de aceleaşi legi procesual penale, actele procesuale şi documentele perfectate de aceste organe deţin aceeaşi putere juridică. Organele de cercetare penală şi anchetatorul au acelaşi drept independent de a intenta procedura penală sau de a refuza dacă există temeiuri în acest sens.
Totodată trebuie de menţionat că în activitatea acestor două organe există şi unele divergenţe.
Unul din cele mai importante este obligativitatea organelor de cercetare penală în corespundere cu legea în vigoare de a adopta şi a realiza măsurile operative de investigaţie în scopul descoperirii infracţiunilor şi a făptuitorilor care le-au săvârşit. Această sarcină nu este în funcţia anchetatorului. Deci, activitatea operativă de investigaţie este specifică doar organelor de cercetare penală care folosesc în aceste scopuri procedee metodice şi mijloace speciale.
Organele de cercetare penală sunt adaptate mai cu seamă pentru a îndeplini activităţi operative de investigaţie, iar anchetatorul – pentru a efectua acţiuni procesuale de anchetă.
Diferenţa dintre statutul procesual al organelor de anchetă şi a celor de cercetare penală este reflectată în lege: a) volumul şi limitele activităţii procesuale a organelor de cercetare penală în cauzele concrete depinde de faptul dacă trebuie sau nu înfăptuită pe această cauză cercetarea preliminară; b) anchetatorul este în drept să pornească în orice moment ancheta preliminară pe cauzele care se află în executarea organelor de cercetare penală; c) după transmiterea dosarului de către organul de cercetare penală anchetatorului măsurile operative de investigaţie şi acţiunile de anchetă sunt executate numai din însărcinarea anchetatorului. Deci, în practică anchetatorul este figura centrală în descoperirea infracţiunilor, de aceea, iniţiativa anchetatorului este foarte importantă în procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.
Deci, interacţiunea organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară poate fi definită ca o corelare optimală a competenţelor şi metodelor de lucru caracteristice acestor organe orientate spre descoperirea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor.
Rezultatele activităţii operative de investigaţii nu au forţă probantă, datele obţinute pe această cale pot obţine forţă doveditoare dacă sunt confirmate în procesul acţiunilor de anchetă. Datele operative au o însemnătate tactică, direcţionează ancheta, permit a elabora versiuni, a planifica acţiuni de anchetă şi procedee tactice efective.
Este important a delimita funcţiile participanţilor interacţiunii. În caz contrar există pericolul încălcării legii şi neobiectivităţii.
Una din condiţiile tactice importante privind eficacitatea corelării acţiunilor de anchetă şi a măsurilor operative de investigaţie este schimbul de informaţie, care prezintă un principiu al interacţiunii. Se are în vedere schimbul reciproc de date dintre anchetator şi lucrătorul operativ care înlesnesc efectuarea măsurilor operative de investigaţie şi a acţiunilor de anchetă. În fine, trebuie de notat că necătând la însemnătatea importantă a măsurilor operative de investigaţie pentru descoperirea infracţiunilor în cadrul cercetării penale acestea deţin doar însemnătate auxiliară. Forma principală şi decisivă în această activitate rămân acţiunile de anchetă efectuate conform legii procesual penale.
Formele de interacţiune dintre organele de cercetare preliminară şi cele de cercetare penală pot fi convenţional împărţite în două grupe: 1. Forme procesual-legislative concrete care înseamnă că anchetatorul efectuează acţiuni de anchetă, iar organul de cercetare penală în paralel şi simultan realizează măsuri operative de investigaţie. Esenţa acestei forme de interacţiune constă în faptul că de rând cu anchetatorul, organul de cercetare penală realizează măsuri speciale pentru a stabili făptuitorul, raportând rezultatele acestei activităţi anchetatorului. În acest sens se stabilesc diferiţi martori, probe materiale, documente etc., care favorizează identificarea făptuitorilor, determinarea unor detalii a infracţiunii, stabilirea lucrurilor furate ş.a.
O altă formă procesulă de interacţiune este îndeplinirea de către organul de cercetare penală a însărcinărilor anchetatorului, precum căutarea infractorilor, a uneltelor infracţiunii, a valorilor furate, a modului de viaţă a bănuitului, a complicilor ş.a., însă fără a detaliza măsurile operative concrete care trebuie îndeplinite, aceasta fiind o competenţă a organelor de cercetare penală.
O altă formă de interacţiune este acordarea de ajutor anchetatorului în cazul efectuării anumitor acţiuni de anchetă. Aceasta poate fi determinată de dimensiunile locului care trebuie cercetat, de volumul mare de lucru ce se cere a fi realizat, necesitatea asigurării securităţii participanţilor la această acţiune de anchetă ş.a. În aceste cazuri complexe lucrătorul operativ îşi asumă unele obligaţiuni care uşurează munca anchetatorului.
Forma tactică organizaţională de interacţiune presupune ieşirea la faţa locului ca membri ai echipei operative de anchetă. Această formă este caracteristică pentru cercetarea cauzelor mai complexe în care este necesară cercetarea locului faptei şi efectuarea altor acţiuni iniţiale de anchetă, precum şi de măsuri operative de investigaţie.
O formă de interacţiune între organele sus-numite este şi planificarea în comun a investigaţiilor pe dosarul penal, care presupune discutarea planului, a modificărilor acestuia în dependenţă de situaţiile de anchetă care au intervenit. Uneori aceste planuri elaborate în comun se avizează de către procuror sau şeful organului de cercetare penală.
În cazul cercetării unor infracţiuni ocmplexe cu multe episoade, precum şi cele grave se organizează grupe operative de anchetă în care sunt incluşi numai mulţi lucrători ai acestor organe. În aceste cazuri anchetatorul reprezintă figura centrală, alteori conducătorul grupei poate fi numit unul dintre procurori. În orice caz conducătorul acestei grupe nu poate fi numit colaboratorul organelor de cercetare penală. Această formă de interacţiune cuprinde planificarea în comun a acţiunilor de anchetă şi măsurilor operative de investigaţie; delimitarea concretă a funcţiilor şi obligaţiilor fiecărui participant al grupei; schimbul permanent de informaţii între participanţi pe parcursul cercetării.