Istoria apariţiei şi dezvoltării ştiinţei criminalisticii a fost determinată de necesităţile practicii privind combaterea şi prevenirea delicvenţei. Odată cu dezvoltarea societăţii şi formării statului această sarcină s-a pus în faţa unor organe speciale – statale şi obşteşti care, pînă la începuturile criminalisticii, se conduceau în activitatea lor de bunul simţ şi de experienţa de toate zilele. Mai tîrziu, în aceste scopuri se aplicau şi unele procedee bazate pe cuceririle ştiinţelor perioadei respective, spre exemplu – metode de diagnosticare a monedelor contrafăcute, de stabilire a falsului în acte etc. Însă, cînd dezvoltarea vertiginoasă a capitalismului favorizată de revoluţia tehnico-ştiinţifică a condus la agravarea fenomenului delicvent, cînd şi-a făcut apariţia criminalitatea profesională şi organizată, bunul simţ şi judecata sănătoasă s-au dovedit a fi neputiincioase în lupta contra a astfel de infracţiuni. Se simţea nevoia creării unor mijloace şi metode mai eficiente, elaborarea cărora a şi devenit o comandă ştiinţei din partea statului şi a societăţii în ansamblu.
Sub aspect evolutiv criminalistica a apărut ca o ştiinţă despre metodele şi mijloacele practice de investigare a faptelor antisociale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale. De la forme empirice de luptă contra criminalităţii concepute în prima jumătate a sec.XIX de întîiul şef al poliţiei pariziene E.F.Vidoq, treptat aveau să-şi facă apariţia unele generalizări şi sistematizări ale acestor experienţe menite să slujească aflării adevărului în justiţia penală.
Primele recomandaţii criminalistice ce priveau mai cu seamă procedee de efectuare a examinării locului faptei, a percheziţiei, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii penale. Unele ghiduri practice în acest sens au apărut în prima jumătate a sec.X1X, bunăoară – “Îndrumar cu privire la ancheta judiciară” semnat de procesualistul Ludvig fon Iagheman (Francfurt, vol.I.- 1938; vol.II-. 1941); “Experienţa unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor” întocmit de N.Orlov (M., 1833); “Bazele procedurii judiciare penale” alcătuit de I.Barşev (Sanct-Petersburg, 1841) ş.a.
În Rusia de pînă la reforma judiciară din a.1864 probelor indirecte – urmelor şi altor indici materiali li se acordau un rol neînsemnat dat fiind procesul penal, care purta un caracter închis, inchizitoriu, “adevărul” descoperindu-se prin torturi şi alte presiuni fizice. Reforma, stimulînd interesul pentru refacerea sistemului de probaţiune a sporit şi valoarea probelor materiale, generînd, astfel problematica colectării, examinării şi utilizării acestora. Atunci s-a ivit şi cunoscuta concepţie a martorilor taciţi, incoruptibili (Hans Gross), care demonstra temeinicia metodelor ştiinţifice de desprindere a informaţiei probatorice din urmele materiale şi incertitudinea declaraţiilor verbale ale martorilor.
Procesul de consolidare a cunoştinţelor criminalistice a fost înfăptuit mai cu seamă de către funcţionarii poliţieneşti în ultimul sfert al secolului trecut. Această muncă se desfăşura în trei direcţii principale:
1) Crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare penală a infractorilor. Un remercabil reprezentant al acestei orientări a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de înregistrare, bazate pe măsurarea anumitor părţi ale corpului uman, precum şi a descrierii semnalmentelor după metoda portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiere etc. O contribuţie incontestabilă pentru afirmarea altui sistem de înregistrare penală – a celui dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-o U.Herchel, H.Foolds, R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici ş.a. La ora actuală acest sistem a devenit universal şi este aplicat pretutindeni.
2) Elaborarea şi sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – direcţie, legată în primul rînd de numele lui Hans Gross, magistrat şi profesor austriac, care a formulat sistemul ştiinţei în cauză (însăşi termenul “Criminalistică” a fost propus de către dînsul), a sistematizat şi complementat ansamblul de metode şi mijloace vizînd investigarea infracţiunilor, socotindu-se pe drept, de rînd cu A.Bertillon, fondatorul ştiinţei criminalisticii. Editarea lucrării lui întitulată “Manualul judecătorului de instrucţie” în 1893 este socotită ca moment de referinţă în naşterea acestui domeniu de cunoaştere. Urmaşii lui din ţările Europei Occidentale, inclusiv România, ca A.Niceforo, R.Reiss, E.Goddefray, M.Minovici, S.Minovici, M.Moldoveanu, din Rusia – S.Tregubov, V.Lebedev, N.Makarenco, S.Potapov ş.a. au avut marele merit de a fi creatorii bazelor ştiinţifice ale acestei ramuri de cercetare.
3) Elaborarea metodelor ştiinţifice de expertizare a urmelor şi altor obiecte materiale ridicate din scena infracţiunii – linie susţintuă de E.Locard – fondator al laboratorului criminalistic din Lion (Franţa), Ottolenghi (Italia), E.Burinski (Rusia) – întemeietor al unui laborator de fotografie judiciară din Petersburg, care a servit ca prototip la formarea primelor instituţii de expertiză din Rusia (Moscova, Kiev, Odesa în a.1913-1914), extinse ca număr şi transformate în institute de cercetări ştiinţifice în anii ' 20-30.
Generalizînd conţinutul acestor activităţi şi a publicaţiilor din acea perioadă, socotite ca pietre de hotar a acestui domeniu de cunoaştere putem trage cîteva concluzii:
- Majoritatea lucrărilor exprimă o idee comună privind formarea unei disciplini de sinestătătoare – criminalistica, denumită şi “poliţie tehnică”, “poliţie ştiinţifică” uneori “tehnică penală”.
- După cuprins această disciplină poartă caracter eclectic şi include două mari dispărţituri:
- • expunerea modurilor de comitere a crimelor, a jargoanelor criminale, obişnuinţelor şi altor particularităţi ale activităţilor infracţionale;
- • formularea recomandaţiilor privind organizarea descoperirii şi cercetării cauzelor penale. Deci, se expun două genuri de activitate – opuse şi reciproc subordonate – activitatea criminală şi activitatea criminalistică de combatere a faptelor criminale;
- • în practica de cercetare a infracţiunilor se aplică cunoştinţe nu numai din domeniul tehnicii şi a ştiinţelor naturale, dar, ceea ce este important – şi din psihologie – idee, la care criminalistica sovietică avea să revină mult mai tîrziu.
Creaţiile savanţilor criminalişti ce au activat în perioada de acumulare a experienţelor şi care în Rusia sovietică s-a extins pînă la sfîrşitul anilor '30 au jucat un rol hotărîtor în pregătirea specialiştilor, altoindu-le preferinţă faţă de metodele ştiinţifice de contracarare a delicvenţei.
A doua etapă de dezvoltare a criminalisticii sovietice, la care în mod special ne vom referi în continuare, s-a extins pînă la mijlocul anilor ' 60. În cursul acestui răstimp s-au elaborat principalele teorii criminalistice particulare (traseologia, balistica, etc.), favorizate de mulţimea colosală de date acumulate de practică care au servit drept premise empirice de prefigurare a unor legităţi studiate de ştiinţa criminalistică. Tocmai atunci au fost aşezate primele pietre metodologice la temelia teoriei generale a Criminalisticii:
- Cu privire la obiectul şi metodele criminalisticii sovietice (B.Şaver, 1938);
- Introducere în criminalistică (S.Potapov, 1946);
- Principiile de bază ale expertizei criminalistice sovietice (A.Vinberg, 1949);
- Bazele teoretice ale criminalisticii sovietice (S.Mitricev, 1965);
- Bazele tacticii de anchetă (A.Vasiliev, 1960) ş.a.
Ulterior, monografiile anilor '50-'60 consemnate de B.Komarineţ, S.Tihenko, I.Luzghin, V.Lisicenko, V.Snetkov, R.Belkin, L.Aroţker, A.Kolesnicenko, V.Koldin, M.Segai, A.Dulov, I.Krîlov, N.Selivanov, A.Ăisman ş.a. au constituit nu numai bazele ştiinţifice ale teoriei generale a criminalisticii, dar şi elementele ei structurale.
În concluzie, subliniem că Criminalistica ca oricare altă ştiinţă în apariţia şi dezvoltarea sa a parcurs anumite etape: 1) de cristalizare a elementelor embriogeneze în adîncurile procedurii penale şi primele încercări de aplicare ale acestora în practica de urmărire penală; 2) de acumulare şi generalizare a materialelor empirice şi formularea anumitor teorii particulare; 3) de creare a concepţiei generale a criminalisticii şi desăvîrşire a celor particulare.