- §1 Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice
În cursul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urme legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt se stabileşte persoana care a operat la locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut; după striaţiile rămase pe glonţ şi pe tubul tras se determină arma din care s-au produs împuşcăturile. În toate cazurile de acest gen principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui-activitate care în criminalistică poartă denumirea de identificare.
Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cît mai larg. Ca obiect al identificării poate fi o persoană ori haina sau încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de transport, arma folosită etc. Prin imaginea (reflectarea) obiectului se presupun atît diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate, cît şi reprezentările lor întipărite în memoria omului.
Identificarea în sensul larg al cuvîntului poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gîndirii, o metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi, ea permiţîndu-ne să afirmăm că obiectul examinat este cel căutat.
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri,de a sesiza proprietăţile unor obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această aptitudine. Noi deschidem uşa, identificînd prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în microbuz determinînd numărul rutei, întîlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i după haină, ţinută, alte semnalmente .
Putem, deci, defini identificarea criminalistică ca o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru cercetarea şi descoperirea infracţiunilor.
La temelia acestui proces stau cunoscutele teze ştiinţifice despre individualitatea, stabilitatea relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase, genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este strict individual, nerepetabil, adică se distinge prin ceva de altele, asemănătoare lui. De menţionat, că singularitatea sa se datorează nu numai însuşirilor provenite din fabricaţie sau naştere (detaliile desenului papilar) , dar şi celor dobîndite ulterior prin folosire şi exploatare(uzura sau crăpătura pe suprafaţa anvelopei mijlocului de transport).
În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant, neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect îşi păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este.Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt obiect. În acest context, individualitatea apare relativ stabilă.
O altă premisă indisolubil legată de precedentele o constituie reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Mişcarea lumii materiale se relizează prin interacţiunea obiectelor şi fiinţelor într-un proces de influenţare reciprocă. În acest cadru reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile obiectelor aflate în conexiune.
Reflectarea ca imagine a obiectului sau a însuşirilor acestuia, de rînd cu celelalte premise permit identificarea , fie în sens pozitiv de determinare certă sau posibilă a obiectului creator de urmă, fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Identificarea se foloseşte nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica, chimia, antropologia ş.a., avînd, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei), apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă spre deosebire de aceste ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele ce urmează a fi identificate în mare parte deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-verbale de efectuare a activităţilor de anchetă şi judiciare, adeverinţe ale organelor de evidenţă şi înregistrare etc; - ea se efectuează în scopul cercetării ,descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
- §2 Formele, obiectele şi genurile identificării
Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală.
Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni colaboratării serviciilor operative de investigaţie ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor, victimelor, precum şi altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot sau după semnlmentele lor-activităţi care, în fond, prezintă identificări.
Teoria şi practica identificării criminalistice distinge două forme de reflectare a obiectelor lumii înconjurătoare: fixate-material şi psihofiziologice (fixate în memorie). Prima vizează diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme, de transport etc.), fotografii, descrieri (inclusiv în cartotecile de evidenţă) ş.a. Identificarea după imaginile fixate material poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului de către specialişti în cursul analizelor de expertiză.
În cadrul reflectărilor psihofiziologice, în memoria unei anumite persoane se întipăreşte imaginea mentală a obiectului. Identificarea în acest caz devine subiectivă, realizîndu-se în acţiunea de prezentare spre recunoaştere a obiectelor de către persoana care le-a observat anterior.
Identificarea se poate înfăptui în două forme: procesuală (în cadrul expertizelor şi altor acţiuni de anchetă), rezultatele cărora prezintă probe judiciare şi neprocesuală (în cursul activităţilor operative de investigaţie), efectele cărora nu posedă forţă probantă. De exemplu, din însărcinarea lucrătorului operativ specialistul-criminalist efectuează o cercetare identificatoare a unor obiecte dobîndite pe cale operativă, rezultatele cărora se consemnează într-o simplă constatare tehnico-ştiinţifică. În aşa cazuri concluziile specialistului nu figurează în materialele dosarului şi nu sînt folosite în calitate de dovadă, ci doar in scopuri tactice, operative.
În cercetările identificatoare sînt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este diferit. Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealtă de spargere, imprimanta ordinatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea obiectelor căutate.
Grupa din urmă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele părţi de obiecte fragmentate, care anterior au alcătuit un tot întreg (cioburi din fara autovehiculului, bucăţi de documente etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile componente constituie o varietate a identificării criminalistice. Ea se efectuează în baza reflectărilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a părţilor obiectului prin metoda suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi marginilor dezmembrate.
Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se studiază calităţile proprii lui însăşi pe cînd în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect, reflectat în el.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sînt necesare modele de comparaţie. În funcţie de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere (preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori, note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă).
La rînd cu identificarea în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie realizîndu-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca şi identificarea stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică.
Astfel, stabilirea tipului armei cu care s-a săvîrşit o crimă de omor uşurează căutarea armei concrete şi a posesorului acesteia, la fel cum stabilirea sistemului maşinii de scris restrînge sfera de căutare şi contribuie la descoperirea maşinii concrete la care a fost dactilografiat actul.
- §3 Caracteristicile identificatoare
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit. În scopul identificării nu este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma, dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului. Alteori identificarea este posibilă şi după însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea electrică ş.a. În fine, ca caracteristici identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale însuşirilor obiectului. Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după caracteristicile întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a scrie şi de a mînui condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce pune în evidenţă însuşirea obiectului.
Din definiţie se observă că caracteristica, semnalizînd existenţa unei proprietăţi a obiectului, îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a caracteristicilor obiectelor comparate conduce în finală la confirmarea sau infirmarea identităţii lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare caz de formare a urmei obiectului dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cît mai puţin posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri. Raportate la obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd trăsăturile cele mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din toate celelalte asemănătoare lui.
Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la altele similare. Individualizează obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în criminalistică poartă denumirea de ”totalitate identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor poartă un caracter întîmplător. Conform teoriei probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare particularitaţile evidenţiate sînt practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin termene ce oglindesc conţinutul obiectului. Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului papilar (laţ, dextrodeltic). A doua grupă exprimă mărimi dimensionale (lungimea urmei, numărul ghinturilor canalului ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce refletă esenţa obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex.semne ce caracterizează pistolul ca armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei arme, imprimate pe suprafaţa glonţului).
- §4 Stadiile identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului etc. pînă se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape: 1) determinarea apartenenţei generice; 2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de al doilea, care se subdivizează în cîteva stadii, şi anume:
iexaminarea prealabilă;
iexaminarea separată (analitică);
iexaminarea comparativă;
ievaluarea rezultatelor în vederea formulării concluziei de identificare.
Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză, atrăgînd atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor în cauză.
Examinarea separată are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat). Analiza poate fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de semnalmente în formă de descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), foto- imagini cu sau fără marcarea indicilor depistaţi.
În stadia de examinare comparativă obiectele se compară după caracteristicile generale şi particulare puse în evidenţă la etapa separată.
În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice, juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile relevate sînt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile se trage concluzia de identitate în sens afirmativ. Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă este creată de o anumită unealtă. Şi, dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale se formulează concluzia certă negativă a lipsei de identitate între obiecte.
În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă: că, de ex., un anumit text a fost probabil scris de numitul Mărgineanu.
În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cît de esenţiale sînt deosebirile evidenţiate şi ce stă la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei.
- §5 Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei
În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor activităţi operative de investigaţie, expertize şi altor acţiuni procesuale. Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii, examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, puterea fizică şi înălţimea făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe,in cadrul carora pot fi soluţionate urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de ex.dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plomba este sau nu violată ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre ex. înainte de a stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul faptei, trebuie să se clarifice dacă aceasta este utilă pentru identificare, adică dacă desenul papilar imprimat in urmă conţine suficiente detalii de construcţie.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, ca metode efective de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate.
L I T E R A T U R A
- Белкин Р.С. Курс криминалистики: Учеб.пособие для вузов. 3-е изд., дополненное. – М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и право, 2001, с.414-444.; 2. Колдин В.Я. Идентификация при расследовании преступлений. М., 1978; 3. Колмаков В.П. Идентификационные действия следователя. М., 1977 Гл.1; 4. Корухов Ю.Г. Криминалистическая диагностика при расследовании преступлений. М., 2000; 5. 7. Lucian Ionescu, Dumitru Sandu. Identificarea criminalistică. Bucureşti, 1990; 8. Лузгин И.М. Расследование как процесс познания. М., 1969; 9. Потапов С.М. Принципы криминалистической идентификации // Сов.государство и право. 1940, №1; 10. Сегай М.Я. Методология судебной идентификации. Киев, 1970.