Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni – „stat” şi „drept”
– pentru a construi astfel, o unitate complexă, sugerând legătura indisolubilă dintre respectivele elemente, de parcă ele s-ar presupune reciproc. Între Drept şi Stat raportul este de complementaritate.
Dreptului îi este indispensabil statul, pentru a-i crea normele, pentru a edifica elementele sistemului juridic, pentru a realiza finalitatea şi asigura eficacitatea normelor
juridice, pentru a le împuternici prin virtualitatea constrângerii, în cazul nerespectării lor.
Statului îi este indispensabil dreptul, pentru a exprima puterea, pentru a-i asigura efectivitatea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.
Dar statul nu se reduce la drept, iar dreptul nu se reduce la stat.
Teoriile privind statul de drept bazate pe dualismul stat-drept sunt: teoria autolimitării şi teoria heterolimitării.
Pentru teoreticienii autolimitării nu există drept anterior şi superior statului: statul precede dreptul; iar dacă statul se supune dreptului pe care l-a creat, această supunere este voluntară.
Teoria heterolimitării are ca idee centrală constatarea că, în spatele normei juridice se află realitatea juridică anterioară, textele juridice nefăcând altceva decât să cristalizeze norme juridice latente.
Istoria unui concept – Statul de drept
„Stat de drept” – ca şi concept şi formă de exprimare a statului modern – nu este deci, o simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiţie cu privire la putere, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, cu privire la funcţiile şi rolul acestuia. Fundamentul statului de drept s-a conturat într-un îndelungat proces istoric de interferenţă a diferitelor teorii privind raporturile între stat şi drept, dar şi între stat – societate – individ. Un aspect al problemei relaţiilor dintre cetăţean şi stat este cel al libertăţii, al limitării acţiunii statului la graniţa de la care începe libertatea individului, condiţie necesară a exercitării de către acesta din urmă a drepturilor sale.
Statul de drept îşi propune „să concilieze libertatea şi autoritatea – această eternă şi mare înfruntare”
Statul de drept a fost considerat o sursă şi o miză: o sursă, în măsura în care el conferă legitimitate şi oferă „arme” în lupta politică; o miză, în măsura în care captează această sursă, asumându-şi monopolul definirii sale legitime.
Dacă juristul continental utilizează atât conceptul de Stat, dar şi pe cel de stat de drept, juristul englez le ignoră pe amândouă. Totuşi, în sec. al XVII-lea, teoreticienii doctrinei clasice common law (Sir Edward Coke şi Sir Matthew Hale) foloseau curent expresiile Commonwealth şi State. Putem afirma că aceştia utilizau şi o formulă asemănătoare celei de Rechtsstaat, şi anume, lawful Government (John Locke).
Analizând stadiile evoluţiei concepţiei statului de drept, Elias Diaz apreciază că, formula statului de drept ar aduna şi ar sintetiza, în mod fericit, elementele unei triple doctrine, cea liberală originară, însă, cu caracter destul de conservator, cea şi mai conservatoare şi, în unele cazuri, chiar cu caracter reacţionar, precum aceea a Rechtsstaat, şi în sfârşit, cea strict liberală, exprimată atât în principiul Rule of Law, cât şi în principiul legalităţii, moştenit de la Revoluţia franceză.
Statul de drept s-a format şi răspândit în jurul a trei modele:
- Rule of Law – modelul istoric englez.
- Rechtsstaat – modelul german.
- État de droit – modelul francez.
Reflectarea statului de drept în documente fundamentale europene
Abordarea din dublă perspectivă, istorică şi comparativă cu privire la originea şi evoluţia conceptului de stat de drept, ne determină să realizăm anumite constatări cu privire la rolul statului de drept în Europa. Statul de drept şi-a găsit de mult timp în dreptul european echivalentul conceptual în noţiunile: „preeminenţa dreptului” şi „Comunitate de drept”. Uniunea şi-a propus promovarea în afara graniţelor sale a modelului statului de drept democratic. Valorile care unesc statele membre ale Uniunii trebuie să fie îmbrăţişate şi de către statele candidate, în măsura în care acestea doresc să fie membre ale Uniunii. Abordarea problematicii statului de drept se va face, de acum înainte, în noul context european, în care se discută tot mai mult de o europenizare a sistemelor juridice – jus commune - , şi în mod deosebit, a dreptului public.
Statul de drept face parte din „patrimoniul spiritual şi moral al Uniunii”. Dacă dreptul european a contribuit, în mod direct sau indirect la transformarea diferitelor formule naţionale ale statului de drept, sistemele juridice naţionale nu par, încă, pregătite să renunţe la toate elementele de specificitate, care dau identitate şi configurează modelele naţionale de stat de drept.