Această teorie a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de drept
divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statului de unde şi celebra formulă a lui Louis XIV : “L’ État c’est moi !”
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea
sistemului reprezentativ, adică valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor.
„În orice stat – scria Aristotel – sunt trei părţi, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înţelept, să le rânduiască cât mai bine, având în vedere înainte de orice interesele
fiecăruia”.
Aristotel preciza: “…cea dintâi dintre aceste părţi este Adunarea generală, care
deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraţilor, căruia trebuie să I se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire ; a treia este Corpul
judecătoresc”.
John Locke. În lucrarea sa “Essay on civil government”, Locke arăta că singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă instanţă, dreptul de insurecţie al celor oprimaţi. Locke susţine ideea existenţei în stat a trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă.
Locke considera că: “prima şi fundamentala lege pozitivă a tuturor comunităţilor
este de a constitui puterea legislativă….acest legislativ nu este numai puterea supremă a
statului, ci şi o putere sacră şi inalienabilă în mâinile persoanei în care a aşezat-o odată
comunitatea”.
Puterea legislatorilor fiind limitată la Binele public al societăţii.Pentru că legile au o forţă constantă şi continuă şi au nevoie de o executare permanentă, este prin urmare necesar, potrivit concepţiei lui Locke, să existe o putere permanentă care să vegheze la executarea legilor valabile. Şi astfel, puterea legislativă şi cea executivă ajung adesea să fie separate.
Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, Montesquieu, şi după el, toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor un mijloc eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiile.
Montesquieu susţine că: „În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea
legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil”. Montesquieu a intuit că, separaţia puterilor aplicată în mod absolut şi absurd, ar bloca, practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrâna reciproc şi ineficient ar ajunge la inacţiune.
Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, nici una dintre puteri nu prevalează
asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe cealaltă şi nu poate să-şi asume prerogative ce revin celeilalte.
În procesul de elaborare a Constituţiei S.U.A., constituanţii s-au inspirat nu numai
din opera politică şi filosofică europeană, dar şi din tradiţiile de autoguvernare ale fostelor colonii engleze. Această Constituţie a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o independenţă strictă între acestea.
Unul dintre cei mai străluciţi constituanţi, James Madison a creat un mecanism
flexibil de echilibrare şi contrapondere a puterilor în cazul în care vreuna din ele ar fi încercat să guverneze tiranic. Puterile trebuie astfel distribuite şi echilibrate între diferite
departamente, încât nici una dintre ele să nu poată depăşi limitele stabilite de Constituţie
James Madison susţinea: “Acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în aceleaşi mâini, indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta ( acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei“.
În decursul secolelor de aplicare, teoria separaţiei puterilor a luat forme distincte în fiecare regim. În epoca actuală, acest principiu este văzut ca o “regulă de artă politică”, de “oportunitate”, de “bună organizare a puterilor”. “Soarta” principiului este disputată: unii cer înlăturarea lui ca fiind “arhaic”, “perimat”; alţii pledează doar pentru “adecvarea” sau “modernizarea” lui în favoarea unei “puteri forte”, de regulă a Executivului.
În societăţile contemporane este greu de imaginat o separaţie rigidă a puterilor. Practica constituţională a demonstrat că o separaţie absolută între puteri ar echivala cu un
blocaj constituţional. Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţă între puteri şi, chiar modalităţi de conlucrare şi colaborare între ele, menite să asigure armonia procesului de conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faţă de altă putere. În doctrină, un astfel de mecanism este cunoscut sub formularea: “checks and balances” sau “poids et contrepoids”.
Viaţa socială şi statele occidentale se bazează, în general, pe ideea de echilibru:
echilibru între puteri, între partidele politice, între patronat şi sindicate, între autoritatea
publică şi drepturile omului. Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat diverse mecanisme de reglare a potenţialelor dezechilibre.
Prin mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare se înţelege ansamblul
metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile de guvernante, exercitându-şi
prerogativele constituţionale, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global.
Manifestarea principiului echilibrului între puteri se manifestă cel mai bine în
regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale.