Instituţia şefului de stat îşi are izvorul în istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna, statul a avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale, fiind numite rege, principe, regent, emir, împărat, preşedinte.
Fundamentele teoretice se găsesc în primele teorii politice, filosofice şi morale din India şi China, unde apare problema personalizării puterii, ea fiind simbolizată printr-un grup de indivizi.
Platon a fost primul care a vorbit despre o monarhie bazată pe autoritate - şi despre democraţie - bazată pe libertate - spunând că, cel mai bun guvern este acela care se bazează pe autoritate şi libertate. După Platon, regele este "păstorul poporului'*.
Prima clasificare a formelor de guvernământ aparţine lui Aristotel, care le grupează în: monarhie (puterea aparţine unei singure persoane), oligarhie (puterea se împarte între mai mulţi indivizi) şi democraţie (poporul exercită direct puterea).
În India Antică, existau legile tui Mânu, în care accentul se punea pe ideea de inegalitate, ca bază a statului, guvernământul fiind teoretic. în China, Regele,în calitate de "Fiu al Cerului 'este şeful statului, concepţie întâlnită şi în filosofia politică japoneză, unde împăratul este "Fiul Soarelui"
Tezele anticilor sunt preluate de Renaştere; de exemplu: "Principele" lui Machiaveli, unde religia este justificată ca un mijloc de guvernământ pus la dispoziţia Statului, adică a Principelui. De reţinut sub aspect filozofic este faptul că, Principele pledează pentru obţinerea libertăţii, prin eliminarea nobleţei, fiind aici teză cardinală a luptei dintre Rege şi seniori, în tot evul mediu .
Printre reprezentanţii reformişti un rol important l-a avut: francezul Hubert Languet (potrivit teorii sale, Regele este obligat nu numai către Dumnezeu, dar şi către popor), ideile lui Bacon, tezele şi doctrinele lui Bodin, Thomas Morus, Hobbes etc.
John Locke (1632-1704) schiţează teoria diviziunii puterilor: puterea legislativă şi puterea executivă, afirmând Tentativa de a pune mâna pe putere ar fi prea mare, dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe caro cile fac'4.
Montesquieu (1689-1755) în lucrarea intitulată "L'Esprit des lois" (1748) a conceput cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, ca trei forţe egale, încredinţate unor categorii de organe distincte, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două.
Rousseau (1712-1778) este adeptul teoriei nedelegării suveranităţii, punând la baza organizării sociale voinţa liberă, considerată esenţa naturii umane. Profesorul Constantin G. Dissescu, apreciază că, teoria lui Rousseau - libertatea, egalitatea, voinţa tuturor - duce în final, la suprimarea libertăţii adevărate: "Căci acolo unde domneşte axioma: salus populi suprema lex esto, acolo unde libertatea individuală e sacrificată în numele libertăţii tuturor, adevărata libertate este sugrumată'2.
Rousseau a pledat pentru democraţia directă, afirmând: "Poporul englez crede că este liber, el se înşeală, el nu este liber decât în timp ce alege pe membrii parlamentului. îndată ce aceştia sunt aleşi, el nu este sclav, el nu este nimic"
Ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, s-a răspuns, de obicei, la întrebarea: Cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană, un grup de persoane sau mase largi ale poporului.
În literatura de specialitate din punct de vedere al formelor de guvernământ se vorbeşte de monarhii şi de republici.
Monarhia este acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe viaţă sau pe baze ereditare, iar în republică şeful statului este ales fie de popor, prin vot direct sau indirect, fie de Parlament, pe un termen limitat.
Mai trebuie să remarcăm că, în unele republici, şeful de stat este şi şeful administraţiei, pe când în altele, există alături de şeful de stat şi un şef de guvern, denumit fie Prim-ministru, fie Preşedinte al Consiliului de Miniştri aceasta în funcţie şi de regimul politic (prezidenţial, semi-prezidenţial, parlamentar).
1.2. Reflectarea constituţională a instituţiei şefului de stat
Constituţiile din ţările occidentale cuprind o subdiviziune consacrată şefului de stat, al cărui loc şi pondere variază după tipologia constituţiei, după natura regimului politic sau după anumite particularităţi naţionale. Excepţie fac Marea Britanie care nu are o Constituţie scrisă şi Constituţia S.U.A. care are o structură cu totul aparte.
' Gh.T. Zaharia, Odette Budcanu-Zaharia, Tudor I. Budcanu, Tudor Alexandru Chivariu, Tratat de drept administrativ Roman, seria Jus, Editura "Junimea", Iaşi, 2001.
2 Constantin G, Dissescu, Op.cit, p, 73-74,
În unele Constituţii calitatea monarhului de şef de stat este prevăzută expres (exemplu: Constituţia Spaniei: "Regele este şeful statului, simbol al unităţii şi permanenţei sale'), în altele este prevăzută implicit (exemplu: Constituţia Belgiei: "Regele nu poate fi în acelaşi timp şeful unui alt stat fără asentimentul celor două Camere") iar în alte Constituţii este sugerată prin folosirea unor expresii, cum ar fi: autoritate regală", "regalitate"sau "conducerea regatului".
Constituţiile care consacră regimuri politice prezidenţiale sau semiprezidenţiale, plasează, ca regulă, materia consacrată Preşedintelui Republicii înaintea celei consacrate Parlamentului (exemplu: Constituţia Franţei "Preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor, continuităţii şi al tratativelor"). în S.U.A., republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie ea fiind organ ai administraţiei de stat. De aceea, potrivit art.2 din Constituţia americană "Puterea executivă va ti investită în Preşedintele Statelor Unite ale Americii [...]. Preşedintele va fi Comandantul Şef al Armatei şi Marinei Statelor Unite şi al Miliţiei statelor componente, în cazul înrolării îh serviciul propriu-zis al Statelor Unite" Există şi excepţii de la această regulă, de exemplu Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, care consacră un sistem politic bazat pe alegerea prin vot universal a Preşedintelui Republicii cu atribuţii limitate în problemele guvernării, fiind un sistem scmi-prczidcnţial apropiat de cel parlamentar clasic.
Constituţiile care consacră regimuri politice parlamentare, ca regulă, plasează, subdiviziunea consacrată Preşedintelui Republicii după cea consacrată Parlamentului (excepţie face Constituţia Greciei), iar calitatea de şef de stat a preşedintelui este fie prevăzută în mod expres (exemplu: Constituţia Italiei: "Preşedintele Republicii este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională"), fie sugerată prin alte expresii, fie subînţeleasă din modul în care sunt reglementate atribuţiile.
În Constituţia turcă se prevede că preşedintele este şeful statului şi reprezintă Republica Turcă şi unitatea naţiunii turce, iar Constituţia Greciei dispune că preşedintele este arbitrul instituţiilor republicii.
În Portugalia preşedintele reprezintă, potrivit Constituţiei, Republica Portugalia, garantând independenţa naţională, unitatea statului şi funcţionarea regulată a instituţiilor democratice .
1 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura "Ncmira", 2001, p.378.
26
Această succintă incursiune în sistemele constituţionale prezintă un interes deosebit de important atâta vreme cât una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirea şefului de stat.