În prezent în lume există două tipuri de sisteme de drept: dreptul internaţional şi drep- tul intern al statelor. Aceste sisteme de drept au o serie de trăsături comune. Astfel, dreptului internaţional public îi sunt caracteristice trăsăturile de bază ale sistemelor naţionale de drept:
- reprezintă un sistem de norme juridice şi principii ce reglementează relaţiile sociale. Res- pectarea acestor norme este asigurată în anumite situaţii prin aplicarea forţei;
- atît dreptul naţional cît şi dreptul internaţional posedă o structură asemănătoare: în aceste sisteme de drept există principii fundamentale, care stau la baza întregului sistem; sistemele au în componenţă ramuri, subramuri, instituţii, norme;
statele sunt creatoare atît ale normelor de drept internaţional, cît şi ale normelor de drept intern, şi tot statele sunt cele care veghează la aplicarea lor atît în ordinea internaţională, cît şi în ordinea internă. Prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. Normele dreptului internaţional dobîndesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor.
- la fel ca şi dreptul intern, cel internaţional prevede posibilitatea aplicării de către state a forţei pentru asigurarea respectării normelor internaţionale. Însă această constrîngere este realizată de către înseşi subiecţii dreptului internaţional – de către state în mod individual sau colectiv, de către organizaţiile internaţionale, în baza acordului dintre state, precum şi de către mişcările de eliberare naţională.29
Totodată dreptul internaţional public prezintă anumite particularităţi în raport cu dreptul naţional.
Subiecţii dreptului intern sunt statul, organele de stat, subiectele federaţiei, persoanele fi- zice, persoanele juridice, asociaţiile obşteşti etc. Subiecte ale dreptului internaţional public sunt statele suverane, subiecte primare de drept internaţional public, avînd cel mai mare volum de drepturi şi obligaţii subiective pe plan internaţional. Suveranitatea subiecţilor principali de drept internaţional (statele) determină şi alte particularităţi a dreptului internaţional. Prin suveranitate subînţelegem supremaţia puterii de stat în cadrul teritoriului de stat şi independenţa statului în relaţiile internaţionale. Alţi subiecţi de drept internaţional sunt organizaţiile internaţionale inter- guvernamentale; mişcările de eliberare naţională; entităţile cu caracter statal contestat (Vaticanul, oraşele libere etc.) Specificul dreptului internaţional în calitate de sistem de drept constă în faptul că subiecţii săi cumulează calităţile de destinatar şi autor al normelor sale juridice.
Suplimentar, dreptul internaţional contemporan conferă personalitate juridică limitată în raporturile internaţionale următoarelor categorii de participanţi la relaţiile internaţionale: per- soanelor fizice, societăţilor transnaţionale, umanităţii etc. Astfel, în anumite situaţii normele dreptului internaţional reglementează activitatea subiecţilor de drept intern, însă personalitatea juridică internaţională a acestor categorii de participanţi la relaţiile internaţionale este conferită prin voinţa subiecţilor de drept internaţional, care au adoptat normele juridice repective, prin urmare ei nu sunt subiecţi ai dreptului tratatelor şi nu pot fi precăutaţi în calitate de subiecţi de drept internaţional.
Dreptul internaţional are un obiect de reglementare diferit de cel al dreptului naţional. Astfel, dacă dreptul naţional reglementează raporturile juridice apărute între subiecţii dreptului intern, localizate în limitele frontierelor anumitui stat, dreptul internaţional public reglementează rapor- turile juridice ce apar în procesul coexistenţei, conlucrării şii cooperării dintre subiecţi dreptului internaţional în vederea realizării unor scopuri comune.
Izvoarele dreptului intern sunt Constituţia, legile organice, legile ordinare şi actele normative subordonate legii, iar sursele dreptului internaţional sunt tratatul şi cutuma, în calitate de izvoa- re principale, precum şi doctrina, hotărîrile judecătoreşti, principiile generale de drept, actele conferinţelor, organizaţiilor internaţionale şi actele unilaterale ale statelor.
Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Totodată nu vom atribui acestei trăsături o interpretare restrictivă. Existenţa unui organ specializat în edictarea normelor juridice este caracteristică oricărei ordini juridice şi cea internaţională nu face excepţie cu o singură deosebire, statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţa, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze com- portamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public.
În societatea internaţională nu exista organe executive, asemănătoare guvernului, care sa asi- gure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia.
Aceasta atribuţie revine tot statelor în virtutea principiului pacta sunt servanda bona fidae (tratatele trebuie respectate cu bună credinţă).
În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă generală şi obli- gatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt res- pectate. Aceasta nu înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenta acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poată figura în calitate de parte în fata Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poată fi tras la răspundere în fata unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (de exemplu Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justiţie).
Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul neres- pectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţa acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.
Mai mult ca atît, în plan teoretic s-a afirmat teza conform căreia aplicarea sancţiunii este condiţia eficacităţii dreptului şi nu condiţia existenţei acestei ramuri de drept. Anumite ramuri de drept intern, în special dreptul constituţional, sunt deseori lipsite de sancţiuni, totodată nimeni nu le contestă caracterul veritabil juridic. Prin urmare, nu existenţa sancţiunii este condiţia inerentă ramurii de drept, ci sentimentul de obligativitate existent la destinatarii regulilor de conduită.30
În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de calitatea de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate
– din punct de vedere juridic – egale în drepturi.
Putem conchide că, dincolo de absenţa ori lipsa de identitate între elementele specifice orinilor juridice interne faţă de cea internaţională, marcate în primul rînd de descentralizarea normativă cu repercursiuni asupra sancţiunilor, dreptul internaţional, cu toată dificultatea coordonării normative a suveranităţilor, este permeabil tuturor relaţiilor internaţionale sau interetatice prin natură. Prin urmare, regulile sale, prin originea şi statutul lor juridic, au vocaţie egală de aplicare relaţiilor diplo- matice ori consulare, modului de formare a angajamentelor internaţionale, conduitei statelor în caz de conflict ori drepturilor omului, circulaţiei persoanelor, a informaţiei, condiţiilor de exercitare a unei profesii sau navigaţiei în spaţiul maritim şi protecţia mediului înconjurător etc.