Drept

La fel ca şi orice sistem de drept, dreptul internaţional public este alcătuit din norme juridice. Norma de drept internaţional poate fi definită drept o regulă de conduită generală, creată de subiecţii dreptului internaţional, ce reglementează relaţiile dintre aceştia şi este recunoscută ca fiind obligatorie.

Conţinutul normelor dreptului internaţional îl formează drepturile şi obligaţiile cu care sunt învestite statele şi alţi subiecţi de drept internaţional. Colaborînd, subiecţii dreptului internaţional îşi realizează drepturile şi respectă obligaţiile stabilite de normele dreptului internaţional. Relaţiile internaţionale reglementate de normele de drept internaţional public devin raporturi juridice de drept internaţional. Intrînd în astfel de raporturi, subiecţii de drept internaţional îşi realizează drepturile şi obligaţiile.32

Norma de drept internaţional comportă o serie de particularităţi:

1. structură atipică. Majoritatea normelor conţin doar dispoziţia, iar sancţiunile sînt deter- minate de un sistem (subsistem) special de norme cu privire la răspunderea internaţională a subiecţilor relaţiilor internaţionale, mai exact – cu privire la răspunderea statelor pentru acţiunile internaţionale 33
2. norma juridică internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă a Doar subiecţii dreptului internaţional acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, cu alte cuvinte subiecţii îşi exprimă acordul cu privire la obligativitatea juridică a acestor reguli de conduită. Acordul poate fi exprimat în mod expres (tratatul) sau tăcit (cutuma). Corespunzător, normele aflate în tratat poartă denumirea de norme convenţionale, iar cele exprimate în cutumă se numesc norme cutumiare.34

Crearea normei convenţionale de drept internaţional este un proces care are loc în sistemul interstatal, este o parte componentă a funcţionării sale. Acest proces are loc în conformitate cu normele dreptului internaţional, care reglementează modul de formare a normelor de drept. Subiecţii acestui proces sunt statele şi organizaţiile internaţionale, totodată este necesar să notăm că rolul principal în crearea normelor de drept internaţional aparţine statelor, deoarece ele elaborează şi adoptă cel mai mare număr de norme de drept internaţional.35 Majoritatea normelor de drept internaţional sunt create în două etape:

1. realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;
2. exprimarea consimţămîntului subiecţilor de drept internaţional cu privire la obligativitatea juridică a regulii de conduită.

Uneori aceste două etape pot să coincidă în timp, de exemplu atunci cînd tratatul internaţional intră în vigoare din momentul semnării rale. În acest caz semnarea tratatului semnifică acordarea definitivă a textului tratatului şi atribuirea acestuia forţei juridice de normă internaţională convenţională.

De asemenea există norme internaţionale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor imperative (normele jus cogens). Normele imperative au o forţă juridică superioară faţă de celelalte norme de drept internaţional; toate normele noi apărute în dreptul internaţional trebuie să fie în strictă corespundere cu cele imperative. Procesul de creare a normei imperative poate fi prezentat în felul următor:

1. realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de conduită;
2. 1. realizarea acrodului de voinţă a acestor subiecţi privind atribuirea acestei reguli a forţei juridice supreme în sistemul de drept internaţional;
   2. exprimarea consimţămîntului subiecţilor de drept cu privire la obligativitatea regulii de conduită.
   3. norma de drept internaţional este respectată de către subiecţii de drept în baza principiului

   pacta sunt servanda

   4. un şir de norme de drept internaţional public poartă denumirea de principii, reieşind din importanţa lor juridică, de exemplu principiul neagresiunii, principiul soluţionării diferendelor pe cale paşnică

   Clasificarea normelor de drept internaţional public comportă un interes deosebit teoretic, în doctrină fiind propuse următoarele criterii de clasificare:

   1. în dependenţă de acţiunea faţă de cercul de participanţi la raporturile de drept internaţional public pot fi deosebite:
   • norme universale, care reglementează raporturile dintre toţi subiecţii de drept internaţional. Aceste norme, fiind reguli de conduită obligatorii adresate unui cerc nedeterminat de subiecţi de drept internaţional, formează dreptul internaţional comun.
   • norme regionale ce acţionează doar faţă de un număr limitat de participanţi. Astfel, prin norme regionale sunt reglementate raporturile juridice dintre subiecţii aparţinînd unei anumite regiuni geografice, fie raporturile juridice apărute între subiecţii dreptului internaţional localizaţi în diferite părţi ale lumii, însă cu referire la un obiect comun de reglementare.
   • norme locale sunt acele norme care reglementează raporturile juridice dintre doi sau cîţiva subiecţi de drept internaţional. Normele locale pot fi atît personificate cît şi nepersonificate. De exemplu, normele unui tratat internaţional în care participă cinci sau zece state de regulă sunt adresate nu personal unui stat, ci tuturor statelor. În practică există situaţii cînd normele tratatelor bilaterale sunt adresate unei părţi.
   2. în dependenţă de locul şi rolul normelor în sistemul de drept:
   • norme materiale conţin drepturile şi obligaţiile subiecţilor dreptului internaţional
   • norme procesuale pot fi definite în două accepţiuni. Lato sensu, norme procesuale sunt considerate normele care reglementează procesul de creare şi realizare a dreptului. Stricto sensu, normele procesuale sunt acele norme care reglementează procesul de realizare a dreptului. Normele procesuale posedă sancţiuni specifice.36
   3. în dependenţă de metoda de reglementare juridică, normele de drept internaţional se împart în:
   • norme dispozitive sunt acele norme, de la care statele pot face abatere de comun acord, dacă aceasta nu prejudiciază interesele legitime ale altor state.37
   • norme imperative, care prescriu un model concret de conduită juridică, de la care nu este permisă nicio abatere. Subiecţii dreptului internaţional din propria dorinţă nu pot modifica volumul şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor stabilite de normele imperative.
   
   Practica internaţională a secolului XX se caracterizează prin faptul că printre normele imperative au început să se evidenţieze principiile fudamentale de drept internaţional, numite norme jus cogens. Conform articolului 53 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969, normă a dreptului internaţional comun este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici 

   o derogare şi care nu poate fi modificată decît printr-o nouă normă a dreptului internaţional general avînd acelaşi caracter.

   Normele jus cogens se deosebesc de alte norme imperative ale dreptului internaţional prin efectele pe care le produc în caz de nerespectare a lor. Orice abatere de la norma jus cogens provoacă nulitatea acţiunilor subiecţilor de drept internaţional.

   În ierarhia normelor de drept internaţional public, normele jus cogens au o forţă juridică supremă, iar celelalte norme nu trebuie să le contravină.

   Un grup de norme de drept internaţional public sunt denumite principii datorită importanţei precum şi rolului în reglementarea juridică internaţională. În dependenţă de valorile protejate, principiile se clasifică în principii fundamentale şi principii specifice. Principiile fundamentale de drept internaţional public apără cele mai importante valori caracteristice societăţii internaţionale la o anumită istorică de dezvoltare. Valorile fundamentale caracteristice începutului secolului XXI sunt pacea şi securitatea internaţională, cooperarea internaţională, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, protecţia mediului înconjurător. La răndul lor, principiile specifice sunt caracteristice domeniilor concrete de cooperare a subiecţilor dreptului internaţional, de exemplu în cadrul protecţiei internaţionale a drepturilor omului există principiul nediscriminării, principiul protecţiei speciale a femeilor şi copiilor etc.

   Totodată, deosebirea dintre normele imperative şi normele dispozitive ale dreptului internaţional nu constă în faptul că unele sunt obligatorii, iar altele nu sunt obligatorii pentru state. Toate normele de drept internaţional sunt obligatorii, însă în cazul normelor dispozitive, statele interesate pot încheia tratate, care stabilesc alte norme, pot acţiona în conformitate cu ele şi aceasta nu va constitui o încălcare de drept, dacă nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor state. Astfel, în conformitate cu dreptul internaţional, apele teritoriale sunt parte a teritoriului de stat şi pescuitul navelor maritime străine în ele este interzisă. Totodată două state pot încheia un acord prin care un stat permite pescuitul în apele sale teritoriale navelor altui stat. În cazul normelor imperative, de exemplu cu referire la principiul neaplicării forţei în relaţiile internaţionale, atunci dacă un tratat internaţional permite aplicarea forţei armate de către un stat, împotriva altui, acesta va fi declarat nul.38

   1. în dependenţă de forma de exprimare a normelor de drept internaţional, deosebim:
   • norme convenţionale create prin acordul expres exprimat al subiecţilor de drept internaţional. În viaţa internaţională contemporană multe aspecte sunt reglementate prin tratate. Tratatul internaţional a devenit izvorul de bază a dreptului internaţional.
   • norme cutumiare sunt acele reguli de conduită, care nu au un conţinut fixat expres, sunt apărute în urma aplicării repetate în situaţii omogene, şi recunoscute de către subiecţii de drept internaţional ca fiind obligatorii.