Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional au luat naştere o dată cu descompunerea comunei primitive, cu împărţirea societăţii în clase antagoniste, cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre ele.
Necesităţile specifice ale acelei perioade legate mai ales de activitatea de purtare a războiului, dobândirea de sclavi, cucerirea de noi teritorii, încheierea unor alianţe militare, a unor tratate de pace au determinat dezvoltarea unor reguli şi instituţii de purtare a războiului şi de rezolvare a diferendelor.
Izvoarele istorice ale dreptului internaţional îşi iau începuturile în China, India, Egipt şi alte state ale Orientului antic.
Astfel, în sec. al VI-lea î. H., statele Chinei antice încheie un tratat privind renunţarea la război şi soluţionarea diferendelor prin arbitraj; literatura filozofică face distincţie între războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor şi aplicarea sancţiunilor internaţionale. China antică a cunoscut şi instituţia diplomaţiei.
Monumentele legislative din India antică, de asemenea, atestă o bogată practică de drept internaţional. Legile lui Manu, elaborate în sec. al V-lea î. H., consemnează existenţa unor mi- siuni diplomatice ad hoc. Tratatele încheiate în India antică erau considerate sacre şi se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar executarea se garanta prin predarea unor ostatici. Erau dezvoltate regulile de război, care făceau distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interzi- ceau uciderea prizonierilor.
Un rol deosebit în dezvoltarea relaţiilor internaţionale l-a jucat Egiptul antic, care întreţinea legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. Tablele de la Tell-Amarna (360 de tăbliţe de lut ars) atestă existenţa unei corespondenţe diplomatice a Egiptului din sec. XVII-XV î. H. cu Babi- lonul şi alte state din Orient. Corespondenţa descoperită tratează probleme de război şi pace.
Cel mai vechi tratat internaţional, conceput şi redactat asemănător cu cele de astăzi, este acela încheiat la 1296 î. H. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi Hattusil al III-lea, regele hitiţilor. Tratatul este compus din introducere, din textul propriu-zis şi din formule religioase. Prin tratatul dat s-a instituit o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace şi să-şi acorde ajutor în eventualitatea unui atac din partea unui stat terţ, să-şi acorde ajutor mutual pentru înăbuşirea răscoalelor sclavilor, să-şi extrădeze fugarii.
Instituţii ale dreptului internaţional au reglementat şi relaţiile dintre cetăţile greceşti. În sec. VI-V î. H. în relaţiile externe ale statelor-cetăţi greceşti au apărut şi s-au dezvoltat o serie de reguli de drept internaţional referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de alianţă militară, de neagresiune şi ajutor reciproc, tratate comerciale, reguli cu privire la rezolva- rea paşnică a diferendelor, la statutul şi apărarea străinilor, la declararea şi ducerea războiului.
Statele greceşti antice foloseau arbitrajul şi mediaţiunea pentru soluţionarea diferendelor dintre ele. În acea perioadă o răspândire destul de mare a dobândit ideea unor asociaţii între statele-cetăţi de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de conducere comună. Printre acestea, un rol important l-au jucat amfictioniile, având ca scop protecţia sanctuarelor religioase şi asigurarea respectării regulilor cu caracter religios, adoptate de consiliul amfictioniei, care era competent să judece şi încălcările lor.61
Războaiele duse de greci erau precedate de o declaraţie de război şi de anumite forme solemne. În timpul ostilităţilor anumite categorii de persoane erau ocrotite, de exemplu preoţii, persoanele refugiate, iar solii se bucurau de inviolabilitate, de asemenea se mai bucurau de ocrotire şi localurile sfinte. În operele unor distinse personalităţi ale acelor timpuri cum au fost Herodot, Platon, Aristo- tel ş. a. se fac referiri la războaiele legitime şi cele nelegitime şi la obiceiurile războiului.
O puternică influenţă asupra evoluţiei dreptului internaţional a avut-o Imperiul Roman. Problemele relaţiilor internaţionale intrau în competenţa senatului şi a unui colegiu sacerdo-
tal (colegiul fetialilor) care avea un rol deosebit în tranşarea diferendelor, în declararea războiului, în încheie-rea păcii, tratatelor de alianţă etc.
Cu cei pe care îi considerau egali, romanii încheiau tratate de prietenie sau neutralitate (ami- citia), sau de alianţă (feodera). Alte tratate consacrau diferite forme de dependenţă (deditio in fidem, clientela). Dar de fapt romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele se terminau prin armistiţiu sau prin distrugerea inamicului (debellatio) şi capitularea sa necondiţionată (deditio).
Tratatele la romani trebuiau respectate cu bună-credinţă (pacta sunt servanda), iar în relaţiile lor diplomatice erau folosiţi ambasadorii. Persoana solilor era considerată inviolabilă.
O dată cu extinderea relaţiilor statului roman peste limitele Italiei s-au format jus gentium, care reglementa atât unele probleme de drept internaţional, cât şi raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini.
În afară de contribuţia adusă de romani la dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, trebuie apreciat aportul filozofilor şi juris-consulţilor romani care au fost preocupaţi de definirea noţiunii de jus gentium, considerat de Cicero drept natural care guverna întreaga omenire.
Din cele expuse rezultă că în perioada sclavagistă au apărut şi s-au dezvoltat anumite norme şi instituţii ale dreptului internaţional. Influenţate de rituri religioase, ele sunt legate şi poartă amprenta războaielor de expansiune şi de subjugare a altor popoare, exprimând interesele clasei dominante şi ale stăpânilor de sclavi.62