Dezvoltarea dreptului internaţional în Evul mediu este influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora.
În urma destrămării Imperiului Roman, care a avut loc în anul 476 şi formarea pe ruinele acestuia a unor state noi, ca de exemplu Imperiul Bizantin, statele feudale germane, statele sla- ve de răsărit, statele româneşti pe teritoriul fostei Dacii etc., dreptul internaţional cunoaşte mai degrabă o stagnare decât un progres.
În acea perioadă se cristalizează expresia fiecare senior este stăpân în senioria sa. Feudalii deţineau deplina putere care se manifesta prin baterea monedei, conducerea războaielor, perceperea impo- zitelor, aveau putere discreţionară în administrarea justiţiei şi a teritoriului. Fundamentul siste- mului feudal îl constituiau legăturile de suzeranitate. Regele se găsea în vârful piramidei sociale, iar toţi seniorii, ca vasali, trebuiau să-i fie credincioşi, să-i presteze anumite servicii. Caracteristic acestei perioade sunt războaiele private, nesupuse nici unei reguli umanitare.
În scopul reducerii efectelor devastatoare ale războiului, biserica catolică adoptă unele hotărâri, astfel reuşind a impune aşa-numitele “armistiţii ale lui Dumnezeu”, prin care se stabi- leau anumite zile în care războiul era oprit. De asemenea, biserica reuşeşte prin Conciliul de la Latran din 1139 să interzică folosirea arbaletelor, arcurilor şi transformarea în sclavi a prizonie- rilor creştini.
În acea perioadă a Evului mediu, ia o deosebită amploare practica încheierii tratatelor, mai ales în probleme de purtare a războaielor. Caracteristic acestor tratate este garantarea lor prin jurământ, darea în gaj a unor castele, bijuterii sau alte bunuri de valoare sau prin predarea de ostatici. Practicarea garantării tratatelor demonstrează faptul că acestea erau încălcate frecvent. Tot în acea perioadă se încheie tratate comerciale.63 Aceste tratate creau privilegii economice şi comerciale, interziceau pirateria, iar în unele cazuri aplicau jurisdicţia consulară.
Începerea procesului de centralizare statală în Europa în sec. XII-XIII şi desăvârşirea lui în sec. al XV-lea prin formarea unor state centralizate ca Spania, Franţa, Portugalia, Austria, Ru- sia, ţările scandi-nave duce la dezvoltarea relaţiilor dintre acestea şi apariţia condiţiilor pentru perfecţionarea în continuare a dreptului internaţional şi extinderea sferei de aplicare a acestuia, precum şi la apariţia unor principii şi instituţii noi.64
Intensificarea comerţului maritim duce la codificarea, prin legi interne, a unor obiceiuri internaţionale în domeniu. Una dintre aceste codificări o constituie Legile Oleronului referitoare la regulile de navigaţie în porturile europene; cealaltă – Consolato del Mare – repre-zintă o codifi- care a normelor dreptului cutumiar, în care se enunţă pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie în timp de război, pentru vasele neutre.65
În sec. XIII-XV în relaţiile internaţionale se afirmă statele feudale române, constituite în Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Principala formă a acestei activităţi o constituia solia. Prin soli se încheiau tratate cu un caracter preponderent politic.66 Activitatea politicii externe a Principatelor Dunărene în acea perioadă era îndreptată spre consolidarea independenţei lor.
Ca urmare a descoperirilor geografice şi declanşării expansiunii coloniale în relaţiile dintre sta- te apar anumite practici negative, cum ar fi, de exemplu, împărţirea pământurilor din lumea nouă, descoperite sau care vor fi descoperite în viitor, împărţire consfinţită prin bula Papei Alexandru al VI-lea din 1493 şi Tratatul de la Tordesillas dintre Spania şi Portugalia din 1494,67 sau îngăduirea pi- rateriei, care era o practică oficială în războiul maritim ce se caracteriza prin folosirea corsarilor.68
Un moment de semnificaţie specială pentru dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatele de pace de la Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind piatra unghiulară a dreptului internaţional. Negocierile păcii Westfalice reunesc statele europene fără deosebire de regim politic ori credinţă religioasă.69
În această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare. O importantă contri-buţie în această materie este adusă de Şcoala din Sala- manca, formată din teologi catolici spanioli în frunte cu Francisco de Vitoria (1480-1546), urmat de Francisco Suarez (1548-1617).
Cel mai important doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului inter-naţional. Prin operele sale Mare Liberum (Marea Liberă, 1605) şi De Jure Belli ac Pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii, 1625), el face prima expunere de ansamblu în dreptul internaţional; el a afirmat principiul libertăţii mărilor care a fost acceptat ulterior ca un principiu de bază al dreptului internaţional şi a dezvoltat concepţia războiului just. Grotius a elaborat conceptul de extrateritorialitate în dreptul diplomatic ca fundament al imunităţilor diplomatice. De asemenea, lui Grotius îi aparţine teoria recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor funda-mentale ale indivizilor, distincţia între războiul drept şi nedrept, doctrina neutralităţii calificate etc.
După Grotius, în ştiinţa dreptului internaţional se conturează trei curente:
- şcoala dreptului natural, care a fost reprezentată de Puffendorf (1632-1694) şi J. Barbey- rac (1674-1744), care fundamentează dreptul internaţional pe “natura omului”;
- şcoala dreptului pozitiv, care a fost reprezentată de Rachel (1628-1691) şi Moser (1702- 1785), admitea dreptul internaţional convenţional şi cutumiar, bazat pe acordul dintre state;
- şcoala “sintetică” reprezentată de R. Zouche (1590-1660), Emerich de Vattel (1714-1767), Georg Friederich Martens (1756-1821), care era o îmbinare de concepţii atât de drept natural, cât şi de drept
- Martens iniţiază o culegere de tratate, publicată sub denumirea de Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional.
O deosebită influenţă asupra dezvoltării concepţiilor dreptului internaţional, mai ales în pro- blemele umanizării războiului, au avut-o lucrările cunoscuţilor gânditori ai sec. XVII şi XVIII T. Hobber, Ch. Montesquieu, J.-J. Rousseau şi alţii.