Dreptul internaţional sub influenţa factorilor politici, sociali şi economici suferă anumite schimbări cantitative şi calitative, purtând amprenta ascensiunii burgheze şi a tendinţei puterii feudale de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile.
Printre evenimentele care definesc caracterul societăţii internaţi-onale şi care au influenţat dezvoltarea progresivă a dreptului internaţi-onal se situează transformarea monarhiilor euro- pene în state moderne, noile descoperiri geografice, dobândirea independenţei SUA, Revoluţia franceză din 1789 etc.
Eliberarea coloniilor din America de Nord şi adoptarea Declaraţiei de Independenţă a SUA în 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta - un viitor principiu important al dreptului internaţional cu o deosebită semnificaţie.
O contribuţie esenţială la dezvoltarea instituţiilor dreptului internaţional o aduc Revoluţia franceză din 1789 şi revoluţiile burgheze ulterioare. Sub influenţa acestor revoluţii, în dreptul in- terna-ţional în plină formă sunt încorporate idei umaniste de mare valoare, principiul suveranităţii capătă o recunoaştere deplină, cu corolarul său respectul integrităţii teritoriale şi neamestecul în treburile interne ale statelor.70
Principiile şi ideile de justiţie, egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, libertatea conştiinţei, abolirea sclavajului, libertatea individuală a cetăţeanului proclamate de Revoluţia franceză au devenit patrimo-niul comun al întregii omeniri.
Pe măsura consolidării statelor burgheze, principiile revoluţionare încep a fi uitate, iar în timpul cârmuirii lui Napoleon Franţa este antrenată într-un şir de războaie de cotropire, abuzează de măsuri represive, impunându-i Marii Britanii blocusul continental, încălcând astfel normele dreptului internaţional în ceea ce priveşte comerţul neutrilor.71
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional a avut-o Actul final de la Viena din 1815. Acest document pune capăt războaielor lui Napoleon şi instituie un sistem poli- tic, economic şi de cooperare în Europa. Rolul conducător printre statele reprezentate la Congre- sul de la Vena l-au avut Anglia, Rusia, Prusia şi Austria, care urmăreau restabilirea rânduielilor politice perimate, împărţirea terito-riilor statelor mici ale Europei, înfăptuirea “directoratului” marilor puteri. Prin Actul final al Congresului i s-a recunoscut statutul de stat federal şi neutra- litate permanentă Elveţiei,72 s-a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, condamnarea sclaviei, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.
De asemenea, pentru apărarea noii configuraţii politice europene şi în scopul reprimării lup- tei revoluţionare şi a mişcărilor de eliberare naţională, Austria, Rusia şi Prusia au semnat la 26 septembrie 1815 Actul de constituire a Sfintei Alianţe, la care s-a decis posibilitatea intervenţiei armate împotriva mişcărilor de eliberare naţională atât pe continent, cât şi în coloniile spaniole şi portugheze de pe continentele americane. Ulterior, sub presiunea revoluţiilor din Franţa şi Ţările de Jos din 1830, apoi din 1848-1849, Sfânta Alianţă se va dizolva.
Un alt eveniment remarcabil pentru dezvoltarea dreptului internaţional a fost Congresul de la Paris din 1856, care a constatat înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea. La Congres au participat Franţa, Austria, Rusia, Anglia, Turcia, Sardinia şi Prusia. Conform deciziilor Congre- sului de la Vena, Marea Neagră devine neutralizată, Rusia este obligată să-şi distrugă atât flota de război, cât şi fortificaţiile de pe coastele Mării Negre, strâmtorile Bosfor şi Dardanele sunt închise pentru vasele de război ale tuturor statelor. Cele mai importante decizii ale Congresului vizează codificarea parţială a războiului maritim şi reglementarea regimului de navigaţie pe Dunăre, ca fluviu internaţional.
Regimul de neutralitate a Mării Negre şi restricţiile impuse Rusiei au durat până în 1871, când au fost ridicate prin Tratatul de la Londra. S-au menţinut doar restricţiile trecerii prin strâ- mtorile Bosfor şi Dardanele a navelor militare.
Tratatul de la Paris din 1856 conţine şi unele dispoziţii cu privire la Ţările Române, cărora li se recunosc drepturi proprii în relaţiile comerciale internaţionale, iar în relaţiile cu Poarta regi- mul de vasalitate este înlocuit, păstrându-se doar o dependenţă cu caracter politic.
Tot în această perioadă se instituie şi încep a se manifesta în planul relaţiilor internaţionale organizaţiile internaţionale: Uniunea Telegrafi-că Universală (1865), Uniunea Poştală (1874), Uniunea Metrică (1875), Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883) etc.
De asemenea, în această perioadă se încheie primele convenţii multilaterale în materia legilor şi obiceiurilor războiului. Printre primele standarde consacrate în dreptul pozitiv s-au numărat cele referitoare la interzicerea unor mijloace şi metode de război. Prin convenţii speciale au fost interzise folosirea oricărui proiectil cu greutatea mai mică de 400 de grame, care ar fi explozibil sau încărcat cu materii fulminante sau inflamabile (Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 11 de- cembrie 1868).73
Procesul de elaborare a regulilor internaţionale de purtare a războiului continuă cu adop- tarea Convenţiilor internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907. La lucrările Conferinţei din 1899 au participat 26 de state, care au adoptat reglementări ce interziceau lansarea proiectilelor şi ma- terialelor explozive din înaltul baloanelor, folosirea proiectilelor care au drept scop răspândirea gazelor asfixiante sau vătămătoare, utilizarea gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc; de asemenea la Conferinţă s-au codificat legile şi obiceiurile de purtare a războiului terestru, precum şi s-a decis adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864 cu privire la îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi în campanie.
La lucrările Conferinţei din 1907 au participat 44 de state, care au confirmat scopul şi sarci- nile adoptate în 1899 şi au fost adoptate alte 10 convenţii noi. Convenţiile din 1907 făceau referire la regulile de purtare a războiului maritim, la regimul de neutralitate şi la problema creării unei Curţi internaţionale de prize maritime.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale a creat necesitatea asigurării unor căi de comunicaţie mondială. În acest scop s-au încheiat convenţii internaţionale cu privire la regimul juridic al canalelor maritime internaţionale, în 1888 privitor la Canalul de Suez şi în 1903 şi 1904 privitor la Canalul Panama. Aceste canale au fost neutralizate şi deschise pentru navigaţia tuturor navelor comerciale.
De asemenea, la sfârşitul sec. XIX apar o serie de lucrări şi tratate de drept internaţional care, datorită conţinutului bogat, nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi: W. Hall, Tratat de Drept Internaţional (1880); F. F. Martens, Dreptul internaţional contemporan al popoarelor civilizate (1883);
- Holtzendorff, Manual de drept internaţional (1889); Pradiez Fodéré, Tratat de drept internaţional public european şi american (1896); L. Oppenheim, Drept internaţional (1912) etc.