Drept

Începând cu perioada interbelică şi în special după cel de-al doilea război mondial, tratatul internaţional reglementează majoritatea domeniilor vieţii internaţionale.

Tratatul internaţional reprezintă un izvor principal al dreptului internaţional public şi, aşa cum apreciază majoritatea autorilor şi cum rezultă din unele documente internaţionale, este cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional.

O primă consacrare juridică a valorii incomensurabile pe care tratatele internaţionale o au în calitate de izvoare principale ale dreptului internaţional o putem remarca în Convenţia de    la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care a recunoscut „rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilor internaţionale şi … importanţa din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internaţional şi ca modalitate de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, oricare ar fi regimurile lor constituţionale”.

Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor în art. 2 pct.1 lit. a) prin termenul de tratat înţelege „un acord internaţional, încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”. Prezenta convenţie reglementează procedurile de încheiere, executare, încetare a tratatelor internaţionale încheiate între state. Tra- tatele încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau dintre organizaţii internaţionale sunt guvernate de prevederile Convenţiei de la Viena din 1986.

Tratatul internaţional îmbracă anumite particularităţi definitorii:

1. este un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării;
2. identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, inderefent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau regionale, ori bilaterale, întrucât tratatele sunt opozabile doar în măsura în care ele sunt acceptate;
3. oferă o reglementare clară şi uşor de dovedit a acordului de voinţă al statelor;
4. dtermină exact regulile de comportament convenite de părţile contractante;

Vomconstata, cănuoricetratatinternaţionalpoateconstituiunizvoraldreptuluiinternaţional public. În această privinţă trebuie să facem distincţia între tratatele licite şi ilicite. Numai tratatele licite reprezintă izvoare ale acestui drept. Pentru a constitui izvor al dreptului internaţional trata- tul internaţional trebuie să întrunească următoarele condiţii:

1. să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar în egală măsură, conform procedurilor stabilite de legea internă, în special în privinţa autorităţilor competente să încheie tratate internaţionale sau să-şi exprime consimţământul de a fi legat prin tratat ;
2. să respecte principiile şi normele imperative(jus cogens) ale dreptului internaţional în vigoare la data încheierii lor;
3. să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţământ sau pentru că intră în conflict cu o nouă normă de jus cogens a dreptului internaţional general;
4. să fie în

Calitatea de izvor al dreptului internaţional public a unui tratat internaţional nu depinde în nici un caz de numărul părţilor contractante. Calitatea de izvor de drept internaţional al trata- tului nu este afectată de categoria tratatului (fie că este vorba de un tratat multilateral, bilateral, universal sau regional).

Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale constituie şi ele izvoare de drept internaţional. Unul din cele mai importante este Carta ONU prin care a fost creată această organizaţie mondială, la care în prezent sunt părţi circa 190 de state.

Convenţia de la Viena (1969) prevede posibilitatea încheierii tratatelor între state şi alte su- biecte ale dreptului internaţional sau între aceste alte subiecte ale dreptului internaţional, de unde rezultă că părţi la tratatele internaţionale pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile internaţionale. Acel fapt că tratatele în cauză nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei nu aduce vreo careva atin- gere forţei juridice a acestora.

Convenţia de la Viena (1969) nu exclude nici posibilitatea încheierii tratatelor în “formă nescrisă”, adică orală (aşa-numitele gentlemen’s agreements). Acestea însă ţin mai degrabă de dome- niul trecutului decât de prezent.

Tratatul internaţional, după cum prevede şi Convenţia din 1969, poate fi consemnat într- un instrument unic, în două sau mai multe instrumente conexe. Dispoziţia în cauză ne lasă să înţelegem că trata-tul de bază ar putea fi completat prin unele protocoale sau anexe, acestea de- venind părţi integrante ale sale.

Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal al dreptului internaţional, în mare parte, datorită următoarelor circumstanţe:

• forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie, fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale;
• actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate;
• tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi cele de drept intern.

Menţionăm, că o importanţă deosebită au căpătat-o tratatele multilaterale generale, chemate să reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în an- samblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în consacrarea dreptului de participa-re  la ele a tuturor statelor fără vreo careva discriminare. La categoria acestor tratate sunt atribuite: Carta ONU din 1945, Pactele drepturilor omului din 1966, Convenţia pentru prevenirea şi repri- ma-rea crimei de genocid din 1948, Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti din 1967, Convenţia ONU asupra dreptului mării din 1982 ş. a.