În realizarea scopurilor şi exercitarea funcţiilor prevăzute în actel sale de constituire, orice organizaţie internaţională are competenţa de a adopta hotărâri, denumite rezoluţii. Adoptată în baza actului constitutiv, rezoluţia nu are o forţă juridică proprie şi nici nu cuprinde de regulă obligaţii directe pentru statele membre ale ei, ca şi pentru alţi destinatari cărora le este adresată. De aceea, rezoluţiile organizaţiilor internaţionale au fost denumite recomandări internaţionale, acte ce recomandă, fără însă să genereze efecte juridice pentru destinatarii lor. O mare însem- natate pentru procesul normativ general prezintă rezoluţiile Adunării Generale a ONU şi ale Consiliului de Securitate al ONU, care formulează în textul lor, principii şi norme generale ale relaţiilor dintre state. În textul Cartei ONU termenul de recomandare desemnează atât rezoluţii cu efecte politice, fără valoare juridică, cât şi rezoluţii care generează efecte juridice, având o forţă obligatorie pentru destinatari. Astfel, în problemele interne ale organizaţiei(admiterea de noi membri, suspendarea sau excluderea din organizaţie, aprobarea bugetului), Adunarea Generală adoptă hotărâri ce au valoare obligatorie. Hotărârile Consiliului de Securitate al ONU privind exercitarea funcţiilor sale de apărare şi restabilire a păcii şi securităţii internaţionale în limitele cap. 7 al Cartei ONU, au forţă obligatorie pentru statele membre(potrivit art.25 al Cartei). Din categoria celor obligatorii mai fac parte şi actele unor organizaţii internaţionale de integrare în folosul cărora statele membre operează un transfer de drepturi suverane, după cum este exemplul celor trei Comunităţi Europene, reunite în prezent în cadrul UE (CE, CECO, CEEA). Astfel, în conformitate cu art. 249 al Tratatului de la Roma, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European, Comisia Europeană, adoptă regulamente, directive, decizii care au o forţă obligatorie atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele lor fizice şi juridice.
Este adevărat că Adunarea Generală a ONU a adoptat o serie de declaraţii importante, care prin conţinut şi structură se aseamănă frecvent cu tratatele internaţionale, ca de pildă: Declaraţia universală a drepturilor omului, Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoa- relor coloniale, Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială etc., care prin conţinutul lor nu fac decât să reafirme poziţia ONU. În general, aceste declaraţii au doar o valoare de recomandare către statele membre, însă, pentru transformarea acestor recomandări în obligaţii internaţionale pentru membrii ONU, Adunarea Generală a stabilit practica de transpu- nere a lor în tratate internaţionale elaborate sub egida ei. Astfel, majoritatea declaraţiilor Adunării Generale a ONU, în domenii importante ale relaţiilor internaţionale au fost concretizate în texte convenţionale. De exemplu, prevederile Declaraţiei universale a drepturilor omului, din 10 de- cembrie 1948 au fost incluse în două pacte internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966, rezoluţia din 23 noiembrie 1963, prin care s-a adoptat Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, şi rezoluţia din 21 decembrie 1965, prin care s-a adoptat şi deschis pentru semnare şi ratificare Convenţia internaţională cu acelaşi obiect etc. Astfel, Rezoluţiile Adunării Generale a ONU şi declaraţiile sale contribuie la precizarea şi dezvoltarea conţinutului normelor şi principiilor dreptului internaţional, precum şi la pregătirea adioptării de noi norme ale acestui drept, ceea ce în doctrină poartă denumirea de predrept.