Legea naţională poate exercita sub diferite aspecte o influenţă asupra procesului normativ internaţional. Astfel, prin actele legislative se poate stabili conduita generală a statului în relaţiile sale internaţionale, inclusiv poziţia sa faţă de dreptul internaţional şi de procesul formării sale. Legislaţia naţională a statelor şi hotărârile naţionale nu constituie izvoare formale şi independente ale dreptului internaţional, ele însă, pot constitui elemente ale procesului cutumiar de formare a unor norme, atunci când mai multe state adoptă legi similare referitoare la mai multe instituţii sau relaţii internaţionale, ca de pildă, în domeniul dreptului consular, dreptului de azil etc., sau când instanţele de judecată din diferite state adoptă soluţii identice, în mod repetat cu privire la aceeaşi cauză.
Echitatea este prevăzută în Statutul CIJ ca un drept al ei de a soluţiona o cauză ex aequo et bono dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Pentru cei care admit acest drept al Curţii, echitatea ar juca un triplu rol: fie cu scopul de a atenua aplicarea riguroasă a dreptului, ci pe baza bunului simţ şi spiritului de dreptate al judecătorului, fie pentru a o aplica în domenii ale dreptului internaţional în care nu există reguli precise, fie de a înlătura aplicarea dreptului pentru obţinerea unei soluţii contra legii (contra legem).
Independent de modul în care conepem echitatea, ea nu reprezintă un izvor al dreptului internaţional, ci o posibilitate acordată de părţile într-un difernd judecătorului internaţional, de a soluţiona acel diferend fără a recurge propriu zis le lege ci în baza echităţii, sau cu alte cuvinte echitatea reprezintă un sistem de soluţionare a diferendelor internaţionale. Echitatea mai apare în dreptul internaţional şi ca un principiu general al său. În conformitate cu acest principiu toa- te normele şi prevederile acestui drept sunt opozabile în mod egal faţă de subiectele dreptului internaţional public.
În practica actuală a statelor se utilizează instrumente unilaterale, al căror număr este în continuă creştere, cum sunt declaraţiile, notele, luările de cuvânt ale persoanelor cu cele mai înalte funcţii în stat, şi în baza cărora statele se angajează să procedeze şi să se comporte într-un fel sau altul în relaţiile internaţionale. Multe dintre actele unilaterale ale statelor joacă un rol esenţial şi în raporturile convenţionale dintre ele. Astfel, actul unilateral de ratificare se referă la procesul de formare a tratatului internaţional, iar cel de retragere sau denunţare, se atribuie la stingerea tratatului. În această ordine de idei, actele unilaterale ale statelor reprezintă elementele unui proces de formare, modificare sau stingere a normelor internaţionale convenţionale sau cutumiare, fără a constitui însă izvoare formale ale acestui drept. Ele dau naştere la drepturi şi obligaţii internaţionale, şi nicidecum la reguli noi de drept internaţional public.
Actele unilaterale, pot stabili de asemenea angajamente privind extinderea colaborării bila- terale sau multilaterale, întreprinderea de acţiuni împreună, în scopul atingerii unor obiective politice majore, spre a contribui la soluţionarea problemelor de importanţă incomensurabilă ale vieţii contemporane, de care depinde pacea şi progresul tuturor popoarelor.
Din categoria actelor unilaterale cu efecte internaţionale fac parte: promisiunea, declaraţiile, recunoaşterea, renunţarea, protestul etc.
Promisiunea este actul unilateral prin care un stat îşi asumă o anumită conduită în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional.
Declaraţia este actul unilateral în baza căruia statele îşi asumă un anumit comportament faţă de alte subiecte de drept internaţional. Un exemplu de declaraţie este acceptarea jurisdicţii obliga- torii a CIJ, potrivit art, 36 pct. 2 din statutul acesteia, declaraţia de rupere a relaţiilor diplomatice, decalaraţia de război sau de neutralitate faţă de un conflict armat etc.
Recunoaşterea este un act prin care un stat recunoaşte situaţia internaţională, sau un act ju- ridic al altui subiect de drept, cum ar fi de pildă apariţia unui nou stat în cadrul comunităţii internaţionale, modificarea de facto a frontierelor de stat etc.
Protestul este actul unilateral prin care un stat se ridică împotriva unei stări de fapt sau de drept din relaţiile internaţionale, pe care le apreciază ca fiind ilegale, ca de pildă, protestul împo- triva ocupării prin forţă a teritoriului unui stat de către un alt stat.
Renunţarea reprezintă actul unilateral prin care un stat renunţă de bună voie la un drept al său, la o pretenţie sau la o competenţă a sa, care din acest moment încetează să existe (de pildă, renunţarea la obiecţia formulată faţă de rezerva altui stat la un tratat internaţional etc.).
Actele unilaterale ale statelor deşi pot fi imputate numai statelor de la care emană, pot genera şi anumite efecte juridice în relaţiile internaţionale. Actele unilaterale care emană de la state, ca şi tratatele internaţionale şi cutumele internaţionale, sunt bazate pe bună credinţă. De exemplu, o promisiune care a fost făcută printr-un act unilateral urmează a fi respectată în baza principiului bunei – credinţe, dar şi în baza libertăţii statelor, ceea ce presupune că statele au tot dreptul să renunţe la ea, atunci când aceasta dăunează intereselor sale naţionale. Putem conchide că actele uni- laterale ale statelor, pentru că produc efecte juridice în relaţiile dintre ele şi sunt incidente dreptului internaţional public, pot fi calificate drept izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public.
Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale, alături de regulamentele interioare ale organizaţiilor internaţionale, regulamentele de funcţionare ale organelor organizaţiilor internaţionale, regulamentele instanţelor de judecată internaţionale (de pildă regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie sau Regulamentul de procedură şi probă a Curţii Penale Internaţionale), precum şi alte instrumente care guvernează funcţionarea şi activitatea lor internă, sunt califi- cate de doctrină ca izvoare subsidiare, derivate ale dreptului internaţional public. Cu toate aces- tea, ţinem să menţionăm că aceste acte nu vor fi confundate cu actele prin care sunt constituite organizaţiile internaţionale, cum ar fi de pildă Carta ONU, Statutul Consiliului Europei etc., aces- tea fiind izvoare principale de drept internaţional.