Prin codificarea dreptului internaţional se înţelege operaţiunea prin care se realizează sistematizarea normelor sale pe anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul mării, dreptul tratatelor etc. De asemenea, codificarea contribuie la precizarea conţinutului normelor dreptului internaţional public, în primul rând, al normelor cutumiare. Prin codificare se urmăreşte cu prisosinţă transpunerea normelor cutumiare în norme convenţionale, fiind consemanate în tratate internaţionale. Codificarea dreptului internaţional public contribuie la adaptarea acestui drept la noile realităţi din comunitatea internaţională.
Activitatea de codificare a dreptului internaţional se desfăşoară în două forme principale: codificarea neoficială şi oficială.
Codificarea neoficială se realizează sub forma numeroaselor proiecte individuale elaborate de unii doctrinari, specialişti în domeniul dreptului internaţional public, sau de către unele instituţii şi organizaţii ştiinţifice interne sau internaţionale cum ar fi Institutul de drept internaţional, Asociaţia de drept internaţional, Institutul american de drept internaţional ş.a.
Codificarea neoficială a dreptului internaţional nu are o forţă obligatorie pentru subiectele sale, însă cu toate acestea ea poate fi luată în consideraţie atât în cadrul codificărilor oficiale, cât şi în practica statelor precum şi în jurisprudenţa internaţională.
Codificarea oficială este realizată de către state, având o forţă obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional, în măsura în care acestea recunosc şi acceptă caracterul obligatoriu al actelor de codificare, devenind părţi contractante la tratatele de codificare. Codificarea oficială a dreptului internaţional a fost realizată până în prezent mai mult pe ramuri, decât codificarea lui generală. În acelaşi timp, există o codificare a normelor sale cu caracter de universalitate şi o codificare a normelor regionale.
O primă încercare de sistematizare a normelor de drept internaţional public, dar nu pe ra- muri, ci pe domenii mari, a fost realizată de timpuriu. Hugo Grotius identifică astfel două do- menii: dreptul păcii şi dreptul războiului, dihotomie pe care o întâlnim şi astăzi în unele lucrări de specialitate; dreptul internaţional public este, de altfel, identificat astăzi cu un veritabil drept al păcii.
Activitatea de codificare a dreptului internaţional public începe în secolul 19. Congresul de la Viena din 1815 este considerat primul forum internaţional care codifică, deşi parţial, normele dreptului internaţional referitoare la regimul de navigaţie pe anumite fluvii internaţionale, nor- mele referitoare la dreptul diplomatic. Un alt moment esenţial în procesul de codificare a drep- tului internaţional î-l reprezintă cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907, care codifică parţial legile şi obiceiurile de purtare a războiului şi respectiv normele dreptului internaţional referitoare la unele modalităţi paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale.
Acţiunile de codificare a dreptului internaţional continuă şi sub egida Ligii Naţiunilor, la iniţiativa căreia în anul 1930 este convocată Conferinţa internaţională de codificare de la Haga. Deşi considerată de unii doctrinari un eşec, în cadrul ei sunt adoptate aşa instrumente ca:
Convenţia asupra unor chestiuni privind conflictele de legi în domeniul cetăţeniei; Protocolul relativ la obligaţiile militare în anumite cazuri de dublă cetăţenie; Protocolul privind apatridia; Protocolul special relativ la apatridie.
Activitatea de codificare a dreptului internaţional se intensifică după cel de-al doilea război mon- dial sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU crează în anul 1947 Comisia de drept internaţional în calitate de organ subsidiar al său, cu misiunea de a pregăti actele internaţionale de codificare a dreptului internaţional, de a formula cu precizie şi sistematic regulile dreptului internaţional, în domeniile în care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
Ca urmare a acestei activităţi, Comisia de drept internaţional a elaborat proiecte a mai multor convenţii de codificare a dreptului internaţional, care ulterior au fost semnate şi ratificate de către state. Acestea sunt patru convenţii de la Geneva asupra dreptului mării din anul 1958, Conveţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din anul 1961, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963, Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969, Conveţia de la Viena cu privire la misiunile speciale din anul 1969, Conveţia de la Viena cu pri- vire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter de univer- salitate din 1975, Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de tratate din 1978, Conveţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive datorii de stat din 1983, Convenţia de la Montego-Bay cu privire la dreptul mării din 1982, Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 1986 etc.
În prezent, Comisia de drept internaţional se preocupă de codificarea unor aşa domenii cum ar fi: răspunderea internaţională a statelor, imunitatea de jurisdicţie a statelor şi a bunurilor ace- stora, statutul curierului diplomatic şi a valizei diplomatice, reglementarea relaţiilor dintre state şi organizaţiile internaţionale, codificarea crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii.