Drept

În continuare vom face o analiză a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, supunându-le unui examen minuţios, în funcţie de conţinutul lor juridic, pornind anume de la egalitatea juridică a principiilor fundamentale.

Principiul neagresiunii

În virtutea acestui principiu, în prezent războiul este considerat cea mai gravă crimă internaţională. Primul act care consacră acest principiu este Pactul General de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor din 27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de Pactul Biand-Kellogg. Acest pact condamnă războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale şi renunţare la război ca instrument de politică naţională în relaţiile reciproce din- tre state (art.1). Astfel, războiul de agresiune este scos în afara legii internaţionale, iar dreptul internaţional se transformă dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii.

Astfel, primele încercări de limitare a recurgerii la forţă în relaţiile internaţionale şi de re- glementare paşnică a diferendelor internaţionale au apărut în a doua jumătate a sec. XIX-lea, dar fără prea mari incidenţe asupra statelor. Unele acţiuni de scoatere a războilui în afara legii au avut loc abia în perioada interbelică sub egida Societăţii Naţiunilor. Pactul Societăţii Naţiunilor instituia obligaţia de neagresiune, însă, în acelaşi timp, lăsa la dispoziţia statelor dreptul de a în- cepe război după epuizarea mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul nu a fost scos în afara legii ci doar limitat.

Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la Paris a Pactului Briand-Kellog.

După Pactul Briand Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic internaţional care condam- nă agresiunea şi anume Tratatul de neagresiune şi conciliere, semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie 1933, denumit şi Pactul Saaveda Lamas, după numele ministrului de externe argentinian.

Carta ONU defineşte în art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toţi  membrii organizaţiei      se vor abţine, în relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei,  atât împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, cât şi în alt mod incompatibil cu scopurile ONU”.

Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, precizează conţinutul acestui principiu şi prevede o serie de garanţii juridice pentru realizarea în practică a acestui principiu cum ar fi abţinerea  de la orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o folosire directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat, abţinerea de la orice act de constrângere economică faţă de un alt stat, realizarea dezarmării generale a statelor, crearea unui climat de încredere şi respect între popoare şi state şi respectarea principiului că toate diferendele internaţionale trebuie soluţionate numai prin mijloace paşnice.

Din prevederile Cartei ONU, a Declaraţiei din 1970, ale Actului Final de la Helsinki din 1975 şi a altor acte internaţionale rezultă că prin termenul de forţă trebuie să se înţeleagă nu doar forţa armată, ci orice act de constrângere economică, politică sau de altă natură exercitat de un stat împotriva altui stat, şi care aduce atingeri grave independenţei statului respectiv, păcii şi securităţii internaţionale. Prin urmare, agresiunea economică şi cea ideologică, pot crea pericole la fel de mari pentru independenţa, şi înăsi existenţa a statelor ameninţate şi atacate, ca şi cea militară.

Cerinţa adoptării unei definiţii a agresiunii cu caracter de universalitate a fost realizată    sub auspiciile ONU, fiind definită agresiunea armată, care ne având calitate de izvor de drept, nu produce efecte juridice. Vom dezvolta imediat conţinutul rezoluţiei, important este însă să constatăm că deocamdată nu există o definiţie convenţională a agresiunii. Acesta este motivul pentru care crima de agresiune nici nu a fost reţinută, decât într-un mod enumerativ de Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, precizându-se că ea va intra în competenţa Curţii doar atunci când se adopta o definiţie convenţională.

Astfel, definiţia agresiunii, adoptată de Adunarea Generală în 1974, arată că prin agresiunea armată se înţelege folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat, sau în orice altă manieră incompatibilă cu Carta ONU, după cum se prevede în prezenta definiţie”(art.1). Pentru calificarea agresorului se aplică regula priorităţii în timp,adică cine a comis primul actele de agresiune este considerat agresor”. Definiţia din 1974 enumeră anumite acte, care săvârşite cu prioritate în timp constituie acte de agresiune. Această enumerare nu are caracter ehaustiv ci doar unul explicativ, lăsând în sarcina Consiliului de Securitate al ONU să completeze lista actelor concrete de agresiune enumerate de ea.

Actele prevăzute de definiţia agresiunii din 1974 sunt următoarele:

1. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului unui stat sau a unei părţi din teritoriul său;
2. bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
3. blocada navală a porturilor şi coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
4. atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre, navale, sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile a acestuia;
5. folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acor- dul acestuia, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;

• fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie fo- losit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ;

1. trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate,de forţe ne- regulate de mercenari pentru a se deda la acte de violenţă împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja în mod substanţial, la o astfel de acţiune (art.3).

Definiţia agresiunii precizează că nici un considerent de orice natură ar fi el, politică, economică, militară, nu poate justifica agresiunea.

Dreptul internaţional actual, admite în mod cu totul excepţional trei cazuri când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:

1. dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. În cazul în care un stat agresor atacă un alt stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitima apărare, în virtutea 51 al Cartei ONU- acest drept se exercită până când Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare pentru restabili- rea păcii şi securităţii internaţionale;
2. măsuri colective de constrângere. Atunci când se constată o ameninţare la adresa păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate în virtutea unei Rezoluţii, poate dispune crearea forţelor multinaţionale care să lupte împotriva celor care periclitează pacea şi securitatea internaţională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominaţie colonială, de a lupta pentru dobândirea independenţei. Acest drept a fost reflectat în Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, din

În perioada de pînă la adoptarea Cartei Naţiunilor Unite în 1945 existau patru surse semni- ficative de controversă în aplicarea regimului juridic al obligaţiei de ne recurgere la forţă sau la ameninţarea cu forţa.

Sursele controversei erau după cum urmează:

• Dreptul pretins al intervenţiei prin forţă pentru a proteja cetăţenii.
• Intervenţia hegemonială în temeiul acordurilor regionale în absenţa autorizaţiei exprese a Consiliului de Securitate.

• Intervenţia prin forţă într-un stat în temeiul acordului suveranităţii teritoriale şi
• Intervenţia prin forţă sub forma asistenţei mişcărilor naţionale pentru emancipare, di- rijînd conflicte armate pentru atingerea independenţei.

Protecţia cetăţenilor a fost una dintre justificările invocate de Statele Unite în legătură cu recurgerea la forţă împotriva Panamei în 1989.88 În examinarea practicii de către Dr. Christine Gray, aceasta observă că puţine state acceptă un drept legal de a proteja cetăţenii săi peste ho- tare.89 Unii autori privesc dreptul de a proteja cetăţenii prin recurgerea la forţă ca un aspect al dreptului de autoapărare ce ţine de dreptul vamal.90

A doua sursă a controversei implicate ţine de intervenţia hegemonială în temeiul acordurilor regionale, în absenţa autorizaţiei exprese a Consiliului de Securitate, în concordanţă cu art. 52 şi 54 ale Cartei (exemple de acest gen servind acţiunile întreprinse de OSA în criza bombardării din Cuba, 1962; rolul Pactului de la Varşovia în contextul invaziei sovietice asupra Cehoslovaciei, 1968 etc.).

A treia sursă a controversei este frecvenţa intervenţiei întemeiată pe acordul suveranităţii teritoriale.91 Titlul unei asemenea intervenţii este clar: acordul statelor. Problema este, bineînţeles, faptul că în multe cazuri statutul guvernului care îşi dă acordul este problematic. Scenariul, în cel mai rău caz, este situaţia în care guverne de facto concurente organizează intervenţia străină.

A patra sursă a controversei, în perioada dintre 1945-1990, era existenţa unor mişcări naţionale liberale recunoscute şi legalitatea asistenţei externe acordate unor asemenea mişcări.92 În 1974 Asambleea Generală a Naţiunilor Unite a admis ca Observatori acele mişcări liberale care au fost recunoscute de organizaţiile regionale la acel timp. O asemenea recunoaştere a fost acordată mişcărilor din Angola, Mozambic, mişcării Palestiniene şi Rhodesiene.

Este necesar de a continua examinarea altor surse de controversă începînd cu 1990. Prima sursă particulară de problemă în această perioadă este autorizarea de către Consiliul de Securitate a re- curgerii la forţă de către state individual, sau de un grup de state, prin intermediul acţiunilor de constrîngere delegată.93 Acţiunea din 1950 din Koreea a fost precursoarea acestui fenomen. Un caz major de delegare a urmat după invazia Kuwait-ului de către Irak în 1991. În Rezoluţia 678, Consi- liul de Securitate a autorizat recurgerea la forţă împotriva Irakului de către un grup de state asistînd Kuwaitul şi acţionînd prin mijlocul autoapărării colective în concordanţă cu art. 51 al Cartei.94

O asemenea acţiune are un temei legal independent în art. 59 al Cartei şi este justificabilă, în particular, în absenţa forţelor de apărare ale Naţiunilor Unite. Oricum, acordarea de puteri delegate de către Consiliul de Securitate poate şi uneori chiar determină conferirea unei pseudo-legitimităţi operaţiunilor militare care au obiective politice nelegate de menţinerea păcii adevărate sau acţiunilor de constrîngere.

Atrocităţile din New York şi Washington în septembrie 2001, aşa înspăimîntătoare cum au fost, au implicat un fenomen deja familiar pentru o serie de state (Marea Britanie, Israel, Nicara- gua etc.) – terorismul internaţional. Nu există nici o categorie a „dreptului terorismului” şi proble- mele trebuie să fie caracterizate în concordanţă cu domeniile aplicabile ale dreptului internaţional public: jurisdicţie, justiţie criminală internaţională, responsabilitatea statului şi aşa mai departe. Actuala concentrare are ca obiect forţa, în absenţa unui consimţămînt al suveranităţii teritoriale, de către state individuale, pentru a exclude sau a înlătura sursele de terorism.

În principiu, se aplică criteriul obişnuit. Dacă atacul terorist implică responsabilitatea unui stat, poate, în dependenţă de circumstanţe, constitui un atac armat şi prin urmare poate justifica acţiunea sub formă de autoapărare.

Prima rezoluţie a Consiliului de Securitate adoptată după evenimentele din 11 septembrie 2001 se referă expres la dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă în conformi- tate cu Carta.95 Ca răspuns la atacurile individuale sau de către diferite popoare (nu cel afganez) Statele Unite au adoptat viziunea că guvernarea de facto a Afganistanului era complicită şi s-a recurs la forţă militară pentru a înlătura guvernarea şi pentru a extirpa organizaţia responsabilă de atacurile în New York şi Washington şi a susţinătorilor afganezi. Într-o viziune a datelor de evidenţă, operaţiunile americane erau parţial un răspuns la un atac armat, responsabilitate ataşată guvernării afganeze de facto şi parţial acţiune prin intermediul unei autoapărări anticipate pentru a exclude sursele de terorism pentru viitor.

Problemele aproape fără soluţie ale politicii apar. Este dificil de a aduce schimbări regimului de forţă în contextul conceptului autoapărării sau principiului autodeterminării popoarelor.

În 1999 zece state membre ale NATO au montat o campanie de bombardare împotriva Iu- goslaviei fără autorizaţia Consiliului de Securitate şi în absenţa oricărei alte justificări fondate  pe prevederile Cartei Naţiunilor Unite. Cel puţin unele state au implicat necesitatea susţinută şi urgentă pentru intervenţie umanitară. Ultima problemă în asemenea crize, precum criza legată de Irak în 2003, nu este dacă folosirea forţei poate fi justificată prin cazurile prevăzute de Cartă, dar cine face determinarea că o asemenea acţiune este necesară. Sistemul de securitate bazat     pe rolul primar al Consiliului de Securitate nu este o schemă abstractă, dar reflectă consensul internaţional că statele individuale sau un grup de state nu pot recurge la forţă (pentru alte sco- puri decît autoapărarea) cu excepţia autorizaţiei exprese a Naţiunilor Unite.

În concluzie, este necesar să reamintim contextele legale diverse în care apar determinările folosirii sau ameninţării cu forţă. Principalele sunt următoarele:

1. Incidenţa responsabilităţii statului pentru actele ilegale sau omisiuni şi obligaţia rezultată de a plăti reparaţii
2. Responsabilitatea criminală a persoanelor pentru actele de agresiune: o asemenea respon- sabilitate a fost impusă de Tribunalele Internaţionale la Nuremberg şi Tokyo după cel de-al doilea război
3. Există, de asemenea, problema (încă nerezolvată) a responsabilităţii criminale a statelor pentru actele de
4. Aplicarea Cartei Naţiunilor Unite de către organele politice şi, în particular, exercitarea de către Consiliul de Securitate a competenţei sale conform Capitolului VII al Cartei vizînd „orice ameninţare la adresa păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune”.

1. Aplicarea prevederilor convenţiilor multilaterale privind autoapărarea colectivă şi/sau menţinerea păcii
2. Aplicarea prevederilor tratatelor bilaterale de asistenţă reciprocă sau cooperare, comerţ şi navigare.96 Asemenea tratate pot prevedea o clauză jurisdicţională referitoare la Curtea Internaţională în cazurile în care statele răspunzătoare nu au acceptat altfel jurisdicţia Curţii.

Principiul egalităţii suverane a statelor

Încă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor put- eri s-a arătat necesitatea recunoaşterii egalităţii în drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii între indivizi îşi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor.97

În ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea suverană a statelor,98 ac- centuîndu-se semnificaţia pe care o are acesta în promovarea unor relaţii de înţelegere între state.

Dreptul la suveranitate şi independenţă a fost mult teoretizat de jurişti de prestigiu. În opinia profesorului George Plastara „dreptul de suveranitate consistă în aceea că statul este stăpîn de a hotărî aşa cum crede de cuviinţă asupra intereselor sale şi de a găsi el însuşi mijloace pentru a înfăptui ceea ce consideră că este conform acelor interese”.99

În cadrul sistemului principiilor de drept internaţional un loc aparte îl deţine principiul egalităţii suverane ale statelor.

Suveranitatea de stat reprezintă un principiu atât al dreptului intern cât şi al dreptului internaţional. Suveranitatea reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber şi după propria sa apreciere problemele sale atât în plan intern cât şi extern, fără a transgresa în nici un fel dreptu- rile altor state şi nici principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Suveranitatea statului este unitară şi presupune respectarea suveranităţii altor state. În ceea ce priveşte caracteristicile suveranităţii de stat, aceasta implică independenţa deplină politică şi economică a statului, drep- tul acestuia de a fundamenta şi a realiza după cum am menţionat propria sa politică externă şi internă. Suveranitatea se caracterizează prin exclusivitate, în sensul că pe teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu două suveranităţi, ci doar una singură.

Una din consecinţele principale ale egalităţii suverane o reprezintă inalienabilitatea şi indivi- zibilitatea teritoriului de stat. Inalienabilitatea semnifică ca prerogativele esenţiale ale suveranităţii nu pot fi cedate sau transferate, iar prin indivizibilitate se înţelege că atributele suveranităţii nu pot fi fragmentate, nu pot aparţine mai multor titulari, cu alte cuvinte inadmisibilitatea oricărei atin- geri aduse teritoriului unui stat prin acte de agresiune sau a unor acţiuni de alipire cu forţa, de dez- membrare a unui teritoriu sau de modificare prin constrângere a frontierelor unui stat. Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este reliefată de faptul că din suveranitate de- curg direct o serie de consecinţe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale, dreptul de liberă alegere a regimului social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul de a stabili relaţii oficiale, de a participa la viaţa internaţională, de a adopta orice măsuri necesare pentru conducerea vieţii interne şi externe a poporului respectiv.100

Egalitatea statelor este unul din principiile cele mai familiare şi cel mai frecvent reiterate în dreptul internaţional modern.101

Principiul egalităţii în drepturi a statelor a fost acceptat gradual şi recunoscut prin nume- roase tratate şi convenţii internaţionale, deşi de foarte multe ori discrepanţele de putere politică, economică, militară a făcut ca el să nu se poată aplica în integritatea lui. În multe situaţii, marile puteri au nesocotit prevederile acestui principiu, acţionînd cu dispreţul acestuia, astfel, la reuniu- nile de la Berlin, în anul 1878, Versailles 1919, şi Yalta 1945, statele mari aveau să decidă singure asupra chestiunilor care interesau statele mici, fără consultarea acestora din urmă.

Dreptul la egalitate este o consecinţă directă a dreptului la suveranitate şi independenţă, care postulează că toate statele se bucură de drepturi şi obligaţii egale, în calitatea lor de membri       ai comunităţii internaţionale. Egalitatea în drepturi a statelor se afirmă astăzi ca un principiu esenţial al dreptului internaţional, fiind geru de conceput astăzi nesocotirea lui în cadrul relaţiilor internaţionale.

Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din anumite drepturi şi obligaţii care le revin. Din acest principiu decurg următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor  la personalitate internaţională, dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială, dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de a-şi stabili singur sistemul său economic, cultural şi nor- mativ, dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile sale cu alte state conform dreptului internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa la conferinţe internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă etc. Acest principiu mai prevede însă şi unele obligaţii pentru state cum ar fi re- spectarea suveranităţii altor state, să respecte personalitatea internaţională a celorlalte state şi să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale.

Afară de aceasta, acest principiu mai presupune că toate statele indiferent de factorii geopo- litici au aceleaşi drepturi şi obligaţii fundamentale aşa cum rezultă din dreptul internaţional cum ar fi egalitate de capacitate juridică a statelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan internaţional, participarea statelor în condiţii de egalitate la crearea dreptului internaţional, la conferinţe internaţionale, la organizaţii internaţionale precum şi aplicarea în mod egal a drep- tului internaţional tuturor statelor. Astfel, este necesar să precizăm că egalitatea în drepturi ca principiu care decurge din cel al suveranităţii statelor, nu presupune egalitatea de facto între state, ci doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobândi drepturi şi obligaţii în relaţiile internaţionale. De fapt, inegalităţile care există între state reprezintă nişte realităţi care nu pot fi schimbate prin drept. Egalitatea în drepturi, însă, semnifică altceva, adică egalitatea statutului lor juridic în relaţiile internaţionale.

Fiind o pare integrantă a dreptului internaţional, principiul egalităţii în drepturi a statelor implică nulitatea tratatelor inegale impuse de statele puternice unui stat mai slab prin utilizarea inegalităţii de fapt existente între părţile contractante. Tocmai de aceea se impune respectarea  de către toţi şi faţă de toţi a principiului egalităţii în drepturi a statelor, mari, mijlocii, mici, se cere luarea de poziţii decisive împotriva oricărei încălcări a drepturilor popoarelor, condamnarea agresiunii sub orice formă, repudierea forţei, pentru primatul dreptului în relaţiile internaţionale, respectarea egalităţii în relaţiile dintre state.102 Este indiscutabil faptul că principiul egalităţii în drepturi a statelor reprezintă o condiţie indispensabilă a cooperării între toate statele lumii. Ne- socotirea acestor consecinţe evidente ale egalităţii în drepturi, de iure şi de facto, denotă o lipsă de realism, precum şi lipsă de fundament moral, politic, normativ al oricărei încercări de a nega statelor, indiferent de poziţie geografică, putere, influenţă, vre-unul din drepturile ce decurg din principiile general recunoscute ale dreptului internaţional. În virtutea egalităţii în drepturi, abso- lute sau funcţionale, fiecare stat dispune de un drept egal să-şi manifeste, în mod expres sau tacit, consimţămîntul în procesul de elaborare a normelor de drept internaţional, statele neputînd crea norme de drept, pe care le-ar impune minorităţii, potrivit dezideratului că nici un stat nu este obligat să dea curs unei reguli contrare voinţei sale.103  Acest fapt denotă importanţa particulară a egalităţii efective în drepturi ca o cerinţă a colaborării statelor, a relaţiilor dintre ele, ceea ce constituie o garanţie pentru asigurarea păcii şi bunei convieţuiri în lume.

Strâns legate de principiul egalităţii suverane a statelor sunt principiul integrităţii teritoriale şi principiul inviolabilităţii frontierei de stat.

Dreptul la integritate teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor este un corolar al suveranităţii şi independenţei naţionale. După cum a fost menţionat în hotărîrea Curţii Internaţionale de Justiţie din 9 aprilie 1949, în cauza Strîmtorii Corfu104, „între statele independente, respectarea suveranităţii teritoriale este una din bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale”. Teritoriul fiecărui stat este intangibil, inalienabil, şi el nu poate constitui obiectul vre-unei aproprieri, sau ocupaţiuni militare, sau al altor acte de forţă din partea vre-unui stat sau grup de state, el nu va putea constitui obiectul unei dobîndiri de către un alt stat sau grup de state, ca urmare a utilizării forţei sau a ameninţării cu forţa, atare acte nu vor putea fi niciodată considerate ca fiind licite.

Evidenţiind rolul principiilor fundamentale în cooperarea internaţională şi noile abordări de asigurare a securităţii printr-o politică de deschidere, care postulau „imperativitatea schimbărilor pe cale paşnică în Europa”, Actul final de la Helsinki din anul 1975 avea să enunţe şi să dezvolte încă trei principii, pe lîngă cele şapte principii fundamentale din Carta ONU., statuînd în mod distinct principiile inviolabilităţii frontierelor de stat, principiul integrităţii teritoriale, alături de principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Anumite reguli, cu valoare de principii în raporturile juridice internaţionale, consacrate ul- terior în dreptul internaţional ca principii fundamentale, s-au aplicat în relaţiile interstatale în procesul complex al evoluţiei de la societatea etatică la cea internaţională. Pînă la consacrarea   în dreptul internaţional în calitate de principii fundamentale, respectarea integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor au fost statuate ca drepturi şi îndatoriri fundamentale ale statelor, prin tratatele de pace după primul război mondial, unde au fost stipulate drepturile statelor la integritate teritorială şi dreptul la respectarea frontierelor precum şi obligaţiile de a nu aduce atingere acestor drepturi. Prin adoptarea Cartei ONU., deşi principiul integrităţii teritoriale nu a fost stipulat într-un mod distinct, fiind inclus în articolul 2, a fost statuat cu o sferă de aplicare universală şi obligaţia respectării lui de state în ansamblul relaţiilor internaţionale.

Principiul integrităţii teritoriale presupune dreptul statului de a exercita supremaţia sa deplină pe teritoriul său, delimitat prin frontiere de stat, supremaţie ce-şi găseşte expresie în or- ganizarea politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului juridic al persoanelor  ce se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor sale naturale. Principiul menţionat presu- pune, totodată, interzicerea oricăror tentative de a urmări ruperea parţială sau totală a unităţii naţionale, manifestările de forţă îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat. Cu prilejul acestui principiu, statelor le revine obligaţia de a nu viola teritoriul altui stat, de a nu anexa cu forţa teritoriului unui stat, precum şi de a nu exercita puterea sa pe teritoriului unui stat. De fapt, Carta ONU, definind principiul neagresiunii, face trimitere la integritatea teritorială, în sensul că nu se poate recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale a unui stat, independenţei sale politice etc. Actul Final de la Helsinki din 1975 indică că statele trebuie să se abţină de la orice acţiuni incompatibile cu scopurile principiile Cartei ONU, împo- triva integrităţii teritoriale, independenţei politice a oricărui stat contractant. O consecinţă a aces- tui principiu este inadmisibilitatea recunoaşterii ca legală a oricărei achiziţii teritoriale efectuată prin forţă, precum şi a oricăror tendinţe sau practici care urmăresc să lipseacă un stat de o parte din teritoriul său naţional. Astfel, dreptul internaţional interzice mişcările secesioniste, care au drept scop transgresarea acestui principiu şi nesocotirea sferei sale de aplicare. Recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului presupune, însă acceptarea dreptului de „pasaj inofensiv”, drep- tului de tranzit, fie el aerian, feroviar, sau maritim, dar numai în virtutea şi limitele stabilite în convenţiile internaţionale de reglementare a transporturilor terestre, aeriene, navale, maritime etc., tranzitul potrivit unor asemenea acte internaţionale nu poate fi considerat o ştirbire a carac- terului exclusiv al suveranităţii şi integrităţii teritoriale.105

Referitor însă la principiul inviolabilităţii frontierei de stat Actul Final de la Helsinki prevede:

„Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa…, ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, precum şi de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părţi a teritoriu- lui unui stat”. Dreptul internaţional actual admite modificarea frontierelor dintre state numai prin mijloace paşnice, pe baza unui acord intervenit între statele interesate şi pe bază de plebis- cit. Potrivit normelor şi principiilor dreptului internaţional, frontierele fiecărui stat vor trebui  să fie respectate de toate celalte state, de unde decurge caracterul ilicit al oricăror manifestări sau demonstraţii de forţă în apropierea acestor frontiere, a oricăror acte de violare a hotarelor naţionale. Modificările teritoriale, şi implicit ale frontierelor de stat prin aplicarea principiului autodeterminării, se realizează doar după exprimarea liberă a voinţei poporului, prin interme- diul unui plebescit, de a intra sau a ieşi din componenţa unui stat. Soluţionarea diferendelor şi situaţiilor de frontieră prin modalităţi paşnice şi acorduri, în spiritul principiilor şi normelor de drept internaţional, încheierea tratatelor de frontieră şi promovarea principiului bunei vecinătăţi, reprezintă o preocupare majoră a statelor cu frontiere comune, contribuind, astfel, la prevenirea modificărilor ilicite şi dezvoltarea cooperării transfrontaliere, rezolvarea disputelor şi conflictelor teritoriale dintre statele vecine.

Prin urmare, examinînd Declaraţia principiilor care guvernează relaţiile reciproce dintre sta- tele participante la Actul Final de la Helsinki, desprindem două concluzii: prima ar fi că sub as- pectul conţinutului, principiile dezvoltate sunt în concordanţă cu Carta ONU., iar o altă conclu- zie ţine de continuitatea lor, ce rezultă din voinţa comună a statelor de a acţiona, în aplicaţiunea acestor principii, socotind prevederile Cartei ONU. După cum am menţionat, aceste două prin- cipii interacţionează cu drepturile şi îndatoririle fundamentale de care se călăuzesc statele pentru prezervarea lor; iar Declaraţia ONU din 1970, avea să afirme şi să dezvolte dreptul la integritate teritorială şi inviolabilitate a frontierelor şi obligaţia respectării lor, fiind o condiţie sine qua non  a suveranităţii şi independenţei statelor, promovării unor relaţii de bună vecinătate şi cooperării din- tre ele. Iar după destrămarea blocului comunist, statele, dar mai cu seamă cele din Europa centrală şi de est aveau să stabilească practica menţionării exprese în tratatele bilaterale şi multilaterale, a necesităţii şi obligativităţii prezervării principiilor fundamentale, prin excelenţă a integrităţii teri- toriale şi inviolabilităţii teritoriale, contribuind în aşa fel la consolidarea şi fortificarea suveranităţii teritoriale, promovarea unor relaţii de  înţelegere şi bună convieţuire dintre statele vecine.

Pe cale de consecinţă, dorim să precizăm, că prin consacrarea acestor principii în calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţional public, fiecare stat, indiferent de sistemul său politic economic, nivel de dezvoltare etc., se bucură de conţinutul juridic al acestora, de protecţia lor, prin simplu fapt că el există ca entitate cu personalitate juridică internaţională, adică în cali- tatea lui de subiect de drept internaţional.

Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

„A declara război este una din manifestările cele mai înalte ale suveranităţii”, afirma secreta- rul de stat american Lansing, în august 1919, adresîndu-se preşedintelui Wilson. Prin interme- diul inumanului război statele îşi asigurau respectarea propriilor drepturi şi îşi impuneau pro- priile concepţii, ca reguli de drept internaţional. Natura relaţiilor interstatale era dată de raportul de forţe. Pînă în secolul 19, cea mai mare parte a tratatelor clasice de drept fac referire la regle- mentarea căilor de ducere a războiului, şi nu la acele reguli de drept care definesc şi guvernează relaţiile paşnice dintre naţiuni. Ca exemplu putem da următoarele tratate: Lignano, „De bello”, 1360; Francisco de Vitoria „De jure belli”, 1557; Alberto Gentili, „De jure belli”, 1589; Hugo Grotius

„De jure belli ac pacis”, 1625 etc.

Ideea interzicerii războiului ca modalitate de desfăşurare a relaţiilor internaţionale o găsim exprimată pentru prima dată în istoria omenirii, în lucrarea lui Thomas Morus, „Utopia”, apărută în 1516. În capitolul despre război se menţionează: „Utopienii urăsc războiul cu toată tăria, ca pe o pornire de fiară, deşi la nici un soi de sălbăticiune nu este atît de obişnuită ca la om. Împotriva obiceiului primit de aproape toate neamurile, în Utopia nimic nu este socotit, pe drept cuvînt, mai nevrednic de slavă decît slava dobîndirii în război”.106

Între scoaterea războiului în afara legii şi reglementarea paşnică a diferendelor există o legătură logică şi, în acelaşi timp, istorică. În momentul în care în ordinea internaţională au în- ceput căutările pentru obţinerea păcii prin drept, a fost abordată şi problema scoaterii războiului în afara legii.

Primele încercări de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi de impunere a mijloacelor paşnice a avut loc la finele secolului al 19-lea. Conferinţele de la Haga din anul 1899 şi 1907 reunite sub auspiciile „Păcii, dezarmării şi arbitrajului”, au reuşit doar în privinţa perfecţionării procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor, au consacrat în categoria mijloacelor paşnice arbitrajul şi au obţinut instituţionalizarea jurisdicţiei internaţionale, lăsînd, însă, pe mai departe, la latitudinea statelor, în privinţa stingerii conflictelor, alegerea între căile paşnice şi cele nepaşnice.

În planul normativ al unor instituţii ale dreptului internaţional, ideea interzicerii războiului ca mijloc de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, a apărut pentru prima dată, în Pactul Societăţii Naţiunilor, care îşi propunea printre principalele sale scopuri, şi pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi cadrul instituţional al unei organizaţii, în vederea evitării războaielor, astfel, aducîndu-se importante limitări ale competenţei statelor de a recurge la război.

Perioada istorică relativ scurtă în cursul căreia schimbările fundamentale intervenite în Europa după primul război mondial, ce au condus atît de curînd la un al doilea război mondial, a fost marcată de o activitate diplomatică specifică, bogate în proiecte şi acţiuni destinate să ga- ranteze stabilitatea păcii, deci suveranitatea statelor în cadrul frontierelor consacrate prin tratate încheiate la finele primei conflagraţii mondiale. Societatea Naţiunilor, reflectînd ecourile acestei confruntări, a depus eforturi susţinute pentru ameliorarea situaţiei internaţionale, asigurînd în- lesnirea apropierii, cunoaşterea şi colaboraraea dintre poapoare, prin statornicirea de noi prin- cipii şi norme ale dreptului internaţional contemporan, de a asigura pacea şi securitatea în lume. Ea a grupat, după cum s-a observat, cu dreptate, întreaga elită cugetătătoate a lumii întregi în acea perioadă: F.Nansen, Albert Einstein, M.Litvinov, Aristide Briand, G. Stressemann, N.Titulescu etc. Nicolae Titulescu a fost cea mai prestigioasă prezenţă romînească la Geneva, iar activitatea neobişnuită pentru cauza păcii, şi-au găsit recunoaştere pe plan mondial atunci cînd este ales de două ori consecutiv, în 1930 şi 1931, preşedinte al Societăţii Naţiunilor. Formulînd şi aplicînd principiul cu privire la rolul activ al statelor mijlocii şi mici în viaţa internaţională, N. Titulescu defineşte importanţa principului solidarităţii statelor în reglementarea conflictelor potenţiale, in- vocînd dreptul egal al tuturor statelor la securitate şi pace. Prin urmare, potrivit acestei concepţii această distinsă personalitate este unul din principalii susţinători ai Pactului Briand-Kellog din 1928, cu privire la renunţarea la război ca instrument de promovare a politicii naţionale a statelor, care prevede:” Înaltele părţi contractante recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror diferende de orice natură sau orice origine ar putea avea ele, care ar putea să se ivească între ele, nu va fi trebui niciodată să fie rezolvate decât prin mijloace paşnice”.

Prin urmare, revine Cartei ONU şi altor documente internaţionale, adoptate în baza acesteia, meritul de a fi completat Pactul Ligii Naţiunilor, cît şi Tratatul multilateral pentru renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, cunoscut sub denumirea de Briand-Kellog, şi de a afirma şi proclama nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa şi reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, în calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţional contemporan.

În afirmarea principiului soluţionării paşnice a diferendelor, semnarea la San Francisco la 26 iunie 1945 a Cartei ONU şi a Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie la închierea Conferinţei Internaţionale pentru Organizaţia Internaţională, şi intrarea acesteia în vigoare la 24 octombrie 1945, a reprezentat prin caracterul său de tratat internaţional un moment crucial. Chiar în primul articol al Cartei, care defineşte scopurile Organizaţiei Naţiunile Unite îşi propun „să înfăptuiască, prin mijloace paşnice, şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, apla- narea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii”.

Art.2 alin.3 al Cartei, care defineşte principiile în conformitate cu care atît organizaţia cît şi statele membre trebuie să acţioneze prevede: „Toţi membrii Organizaţiei, vor rezolva diferen- dele lor internaţionale prin modalităţi paşnice, în aşa fel încît pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. Dacă art.2 al cartei consacră rezolvarea paşnică a diferendelor ca un principiu fundamental al dreptului internaţional, cap.VI întitulat „Reglemen- tarea paşnică a diferendelor”, enumeră în art.33 principalele modalităţi de implementare a acestui principiu (tratative, anchetă, mediaţiunea, concilierea, arbitrajul, jurisdicţia internaţională, re- curgerea la organizaţii şi alte acorduri regionale sau alte modalităţi paşnice, la alegerea statelor) şi stabileşte rolul Consiliului de Securitate al ONU în desfăşurarea acestui proces, precum şi natura raporturilor acestuia cu statele membre şi Adunarea Generală a ONU, în ceea ce priveşte regle- mentarea diferendelor (art.34-38).

Cu prilejul codificării dreptului internaţional, principiul soluţionării paşnice a disputelor internaţionale a cunoscut importante dezvoltări, în acest context reţinem Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional din 1970, citată deja anterior şi Declaraţia de la Manilla cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 15 noiembrie 1982.

Dezvoltând prezentul principiu, Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional din 1970 indică următoarele:

• obligaţia statelor de a căuta rapid o soluţie echitabilă a diferendelor internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele reţinute în Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte mijloace paşnice pe care le vor conveni;
• statele părţi la un diferend, precum şi alte state trebuie să se abţină de la orice act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi securitatea internaţională;
• diferendele internaţionale vor fi soluţionate pe baza egalităţii suverane a statelor şi în baza principiului liberei alegeri a mijlocului de reglementare etc.

În anul 1982 Adunarea Generală a ONU adoptă Declaraţia cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale care prevede obligaţia statelor de a acţiona cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende, urmărind să trăiască în pace şi ca buni vecini şi să contribuie la consolidarea păcii şi securităţii internaţionale, obligaţia de a nu înceta procesul de soluţionare a diferendelor numai prin mijloace paşnice, posibilitatea de încheia tra- tate speciale cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor care se pot ivi între ele. Prezenta Declaraţie mai prevede că statele părţi contractante ale unor tratate regionale sau fac parte din diverse organizaţii regionale, sunt obligate să reglementeze diferendele dintre ele în primul rând prin aceste mijloace regionale, iar în caz de eşec al acestora, ele trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al ONU.

Ca o primă exigenţă legată de reglementarea paşnică a diferendelor este obligaţia statelor de a soluţiona acest litigiu exclusiv prin modalităţi paşnice. Prin urmare, în legătură cu acest prin- cipiu, ne aflăm, de fapt, în faţa unei obligaţii generale ce priveşte toate categoriile de litigii între state, economice, politice, militare, juridice etc., nici o categorie de litigii nefiind susceptibilă a  fi rezolvată altfel decît pe calea paşnică.107 Pe de altă parte, statele dispun de principiul libertăţii de alegere a modalităţilor paşnice acestei reglementări. Părţile la un diferend au dreptul de a lege în mod liber, în baza consimţămîntului lor mutual, mijloacele de reglementare paşnică, care se potrivesc cel mai reuşit împrejurărilor şi naturii diferendului. În afară de aceasta, trebuie să menţionăm faptul că recurgerea la o procedură sau alta de reglementare, dar şi acceptarea acestei reglementări este una voluntară. Statele părţi la litigiu nu sunt constrînse la această procedură fără consimţămîntul prealabil. Prin urmare, un stat parte la un diferend nu-l poate supune în mod unilateral unei instanţe de reglementare, cum nici cealaltă parte nu este obligată să se pre- zinte în faţa unei asemenea instanţe, fără asentimentul său.108 Mai mult, în cursul procedurii de reglementare paşnică, statele părţi la diferend, precum şi toate statele vor fi ţinute să se abţină de la orice acte de natură să agraveze situaţia internaţională.109

Dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta

Principiul autodeterminării este un principiu nou al dreptului internaţional, care a cunoscut o consacrare şi o dezvoltare mai accentuată odată cu intensificarea luptei de eliberare naţională şi creşterea dorinţei popoarelor şi naţiunilor la independenţă, găsindu-şi iniţial expresia în prin- cipiul naţionalităţilor. În virtutea acestui principiu, toate popoarele şi naţiunile au dreptul de a determina în mod liber statutul lor politic, economic social şi cultural.

Principiul autodeterminării a fost fundamentat în declaraţia preşedintelui W.Wilson, din 22 ianuarie 1917, în care se menţiona că o pace trainică nu se poate edifica decît pe consimţămîntul popoarelor. Ceva mai tîrziu, tot el avea să menţioneze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un principiu imperativ.110

Trebuie să menţionăm, că în virtutea obiectului şi conţinutului acestui principiu au dreptul la autodeterminare doar naţiunile şi popoarele, nu şi minorităţile naţionale. Afară de aceasta, profesorul Gr. Geamănu menţiona că trebuie relevată legătura indisolubilă dintre dreptul la auto- determinare şi egalitatea popoarelor, ceea ce înseamnă că toate popoarele sunt egale în drepturi, neexistând naţiuni privilegiate.111

Dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta este consacrat în primul rând în Carta ONU, în Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1960 referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii, în Declaraţia din 1970, în Actul Final de la Helsinki, în Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, precum şi în alte documente internaţionale.

Pactele privind drepturile omului din 1966, art.1, consacă dreptul la autodeterminare al popoarelor, stabilind că „supunerea popoarelor la o subjugare, dominaţie şi exploatare străine constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU şi com- promite cauza păcii şi cooperării mondiale” şi că „Toate popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele etc.”.

Potrivit Actului Final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele „au dreptul în deplină libertate de a determina, aşa cum doresc, statutul lor politic intern şi extern, fără nici un ames- tec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”.

Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 pentru protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale, adoptat la Geneva, în anul 1977, recunoaşte legalitatea luptei împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat de Carta ONU.

Analizând documentele internaţionale care consacră acest principiu putem spune că pe de o parte, popoarele ca subiecte ale dreptului la autodeterminare, se bucură de un conglomerat de drepturi, având şi anumite obligaţii specifice, iar pe de altă parte, comunităţii internaţionale în ansamblul ei, în egală măsură îi revine anumite obligaţii prin care dreptul internaţional garantează exercitarea dreptului la autodeterminare.

Astfel, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele drepturi fundamen- tale ale lor:

1. dreptul popoarelor asuprite de a se constitui în stat propriu şi independent;
2. dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominaţiei străine şi caracterul legal al acestei lupte;

1. dreptul de a beneficia de protecţia dreptului internaţional;
2. dreptul de a stabili relaţii oficiale cu state şi de a participa la organizaţii internaţionale, de regulă cu statut de observator;
3. dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul lor economic, politic şi social; f.dreptul la libera exploatare a resurselor şi bogăţiilor sale minerale

Iar, cele mai importante obligaţii care le revin statelor în vederea respectării dreptului popoa- relor de a dispune de ele însele sunt următoarele:

• obligaţia statelor de a respecta acest drept în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU;
• statele sunt obligate să acorde ajutor ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe care i le conferă Carta ONU în privinţa aplicării acestui principiu;
• obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură de constrângere care ar priva popoarele de acest drept.

În opinia publică a prins rădăcini percepţia că autodeterminarea are legătură cu independenţa. Se crede că în Carta ONU autodeterminarea este tratată drept un drept decisiv spre independenţă. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevărului. Conceptul de autodeterminare nu se referea atunci la dreptul de independenţă al popoarelor dependente. Autodeterminarea avea iniţial un înţeles relativ limitat şi se referea doar la state. Începînd cu anii 50 ea a ajuns o problemă morală odată cu creşterea numărului de membri afro-asiatici în deceniul şase. Autodeterminarea a devenit din ce în ce mai des invocată ca un drept al popoarelor dependente, deşi la început, multe din popoarele coloniale s-au împotrivit ideii că ar exista un drept legal la autodeterminare. Evoluţia principiu- lui autodeterminării a făcut să se accepte că dreptul la autodeterminare era aplicabil nu numai popoarelor aflate sub dominaţie colonială, ci tuturor popoarelor supuse unei dominaţii străine, lucru exprimat în Declaraţia AG a ONU asupra relaţiilor de prietenie din 1970. Cine anume au dreptul la autodeterminare. Din documentele internaţionale ale epocii rezultă că toate popoarele sunt îndreptăţite la autodeterminare. Cum trebuie de înţeles acest lucru, ar exista două posibilităţi: aceea că „popoare” semnifică întreaga populaţie a unui stat, şi aceea că prin „popoare” trebuie  de înţeles toate persoanele aparţinînd diferitelor grupuri rasiale, etnice, religioase etc. Accentul pus în toate instrumentele internaţionale şi în practica statelor asupra importanţei integrităţii teritoriale, semnifică faptul că „popoarele” trebuie înţeles ca totalitate a popoarelor unui teritoriu. Desigur, toţi membrii unui grup minoritar distinct sunt parte a popoarelor unui teritoriu. În acest sens, ei sunt ca indivizi posesori ai dreptului la autodetrminare. Dar, minorităţile ca atare nu au dreptul la autodeterminare, aceasta semnifică, într-adevăr că ei nu au dreptul nici la ascensiune, la independenţă sau de a a se uni cu un grup similar din alt stat. Minorităţile trebuie să fie prote- jate, prin garantarea drepturilor umane la care este îndreptăţit fiecare individ, şi în special, prin prevederea de drepturi ale minorităţilor, incluse în tratate interbelice şi contemporane asupra minorităţilor (art.27 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice), dar şi în verdictele şi opiniile jurisdicţiilor internaţionale.

Dacă scopul autodeterminării este extinderea domeniului drepturilor omului şi afirmarea mai deplină a regulilor democraţiei, atunci nu poate fi indiferentă nici modalitatea de aplicare a acestui principiu. Un proces de autodeterminare ar trebui să coreleze în mod ideal trei puncte de vedere: procedura decizională trebuie exprimată în aşa fel încăt să poată fi exprimată în mod li- ber, fără nici o presiune din afară şi să exprime voinţa reală a majorităţii numerice de pe teritoriul vizat; trebuie să fie prezent în decizie şi interesul celorlalte părţi vizate; procedeul nu trebuie să aducă atingere pe cît posibil drepturilor universale ale omului şi cetăţeanului, ci din contra să le întărească. În practică, însă, se intîmplă rar ca punctele de vedere amintite să se sincronizeze de la sine sau să ajungă la armonie pur şi simplu prin negocierile directe ale părţilor interesate.

Aşadar, considerăm că autodeterminarea nu este un drept care autorizează regiunea trnsnistreană să se despartă de Republica Moldova. Cu alte cuvinte, poporul transnistrean, nu poate fi definit ca popor, în sensul în care acesta are calitatea de subiect titular de drepturi şi obligaţii, şi nu poate revendica dreptul la autodeterminare în baza art.1 al Cartei ONU.

Principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat

Principiul neintervenţiei statelor în afacerile interne ale altor state este un principiu fun- damental al dreptului internaţional contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele   de limitare şi consacrare, în dreptul internaţional şi în relaţiile internaţionale, a suveranităţii şi independenţei participanţilor la relaţiile internaţionale.

Intervenţia a existat ca un drept recunoscut şi obişnuit de-a lungul secolelor antichităţii şi evului mediu, când principi şi conducători victorioşi au cucerit popoare libere pentru a le supune contro- lului lor.112 În doctrina de drept internaţional public principiul neamestecului în treburile interne  ale altui stat a fost afirmat în sec. XVII-lea, de Hugo Grotius, în lucrarea “De jure belli ac pacis”.113

Revoluţiafranceză,aflându-seînfaţauneiameninţăricuintervenţiaarmatăcontrarevoluţionară din partea statelor europene, a declarat principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor

– naţiuni. Constituţia din 1791 prevedea că “Naţiunea franceză nu recunoaşte intervenţia prin intermediul războaielor cuceritoare şi nici într-un caz nu va îndrepta forţele sale armate împo- triva libertăţii oricărui popor”.114

Ameninţarea cu intervenţia armată venită din partea statelor europene şi îndreptată spre statele Americii Latine a dus la împotrivirea statelor americane faţă de încercările de intervenţie în afacerile lor interne. Împotriva acestui fapt s-au pronunţat cu promtitudine SUA în persoana preşedintelui D. Monroe.115

Preşedintele SUA Monroe în mesajul său adresat Congresului la 2 decembrie 1823 formulează principiul neintervenţiei (statelor europene în afacerile statelor americane).

Doctrina Monroe se sprijină pe trei teze:

1. SUA se vor împotrivi oricărei încercări din partea vreunei puteri europene de a interveni în afacerile interne ale statelor continentului american şi de al
2. SUA nu vor interveni în afacerile interne ale statelor
3. SUA nu vor permite răspândire sistemei politice a puterilor europene (era vorba de mona- rhie) pe continentul

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, unele state ale Americii Latine dependente economic şi financiar, avînd datorii mari faţă de alte state nu au fost în stare să le achite. În acest

Caz, statele creditoare recurg destul de des la măsuri militare de război pentru a obliga statele debitoare să-şi achite datoriile lor. Ca răspuns la aceasta, juristul argentinian Calvo proclamă în 1868 principiul inadmisibilităţii intervenţiei diplomatice sau armate a statelor pentru încasarea datoriilor internaţionale a cetăţenilor statelor respective.

Calvo arată că guvernul statului nu poate să răspundă pentru pagubele şi despăgubirile pri- cinuite străinilor în urma războiului civil sau a loviturilor de stat, cu excepţia dacă pagubele sunt pricinuite din activitatea guvernului.116

Doctrina Drago cu care s-a prezentat în 1902 ministrul afacerilor externe al Argentinei în legătură cu acţiunile armate ale Marii Britanii şi Germaniei, întreprinse împotriva Venezuelei cu scopul de a obliga să plătească datoriile avute faţă de aceste state. Astfel, Drago a făcut o adresare către Washington referitoare la inadmisibilitatea intervenţiei armate ca modalitate de recuperare a datoriilor în relaţiile dintre statele europene şi americane.

Problema ridicată de declaraţia lui Drago a fost discutată la cea de-a III-a Conferinţă pan- americană, care a avut loc la Rio-de-Janeiro în 1906 ce a stabilit să-l transmită celei de-a II-a Conferinţe a Păcii de la Haga din 1907. Aceasta din urmă a adoptat Convenţia despre limitarea utilizării forţei pentru recuperarea datoriilor ce reies din obligaţiile contractuale.117

La cea de-a VII-a Conferinţă americană care avut loc la Montevideo, la 26 decembrie 1933, a fost semnată o Convenţie a drepturilor şi obligaţiilor statelor. Art.8 al acestei convenţii, pro- clamând principiul neintervenţiei, stipulează că: “Nici un stat nu are dreptul de a interveni în afacerile interne şi externe ale altor state.”

Principiul neintervenţiei interzice amestecul statelor în treburile interne şi externe ale altor state. Trebuie de menţionat că în cazul unei intervenţii se încalcă atât egalitatea suverană a state- lor cât şi dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Respectarea cu stricteţe a principiului neamestecului reprezintă însăşi garanţia dezvoltării libere şi independente a fiecărui popor. Acest principiu apără direct valorile suveranităţii, independenţei, dezvoltării paşnice a popoarelor, condamnând orice fel de imixtiuni în treburile lor.

Neamestecul în treburile altor state este o obligaţie centrală a cărei respectare este de natură să proteguiască personalitatea şi individualitatea fiecărui stat, să apere suveranitatea, independenţa şi libertatea sa, precum şi toate celelalte drepturi fundamentale ale sale.

Ca o consecinţă majoră a intervenţiei în treburile interne ale altui stat este pericolul la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Intervenţia presupune pe de o parte intervenţia armată, care până la un punct este sinonimă cu agresiunea, doar că prin agresiune se urmăreşte cotropirea sau anexarea unui teritoriu străin iar pe de altă parte este o intervenţie diplomatică prin presiuni diplomatice, sau intervenţie economică. Astfel, indiferent de faptul dacă intervenţia este politică, economică, militară sau diplomatică, ea îşi păstrează acelaşi caracter de ilegalitate faţă de dreptul internaţional, nesocotind şi încălcând în mod grosolan prerogativele fundamentale ale statului, dreptul său la independenţă, suveranitate, integritate teritorială, dreptul de a-şi stabili în mod liber sistemul politic, economic, social, cultural etc.

Acest principiu este consacrat în art. 15 din Pactul Ligii Naţiunilor, dar numai ca regulă de procedură limitată la aplicarea în activitatea Consiliului Ligii, cu privire la reglementarea diferen- delor dintre state. Convenţia de la Montevideo asupra drepturilor şi obligaţiilor statelor din 1933 a consacrat şi ea principiul neintervenţiei, iar un protocol adiţional la această convenţie, semnat la Buenos Aires în 1937, a precizat chiar că este inadmisibilă orice formă de intervenţiei, directă indirectă şi indiferent de motivul invocat. După cel de-al doilea război mondial acest principiu a fost consacrat în art.2. p.7 al Cartei ONU, precum şi în statutele altor organizaţii internaţionale cum ar fi Pactul Ligii Arabe, Carta OSA, Carta OUA, Convenţiile de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi din 1963 cu privire la relaţiile consulare.

Prin hotărîrea din aprilie 1948, în speţa Corfu, Curtea Internaţională de Justiţie a subliniat cu deosebită vigoare caracterul absolut şi necondiţionat al obligaţiei neintervenţiei: „Pretinsul drept de intervenţie nu poate fi considerat de către Curte decît ca o manifestare a politicii de forţă, politică, ce în trecut, a dat naştere celor mai grave abuzuri şi care nu trebuie, oricare ar fi deficienţele prezentate ale organizaţiei internaţionale, să-şi găsească nici un loc în dreptul internaţional”.118

Carta ONU prevede că” nici o dispoziţie din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în ches- tiuni care aparţin esenţial de treburile interne ale unui stat”. În pofida acestui fapt Carta totuşi admite măsuri de constrângere în cazul ameniţării la adresa păcii, încălcării păcii şi a unui act de agresiune. Carta ONU nu precizează care sunt aceste chestiuni care ţin de competenţa naţională a statelor, însă, se consideră că astfel de chestiuni ţin de competenţa naţională a statelor, adică decurg din politica internă şi externă a statelor.

Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 şi Actul Final de la Helsinki din 1975 prevăd că statele trebuie să se abţină de la sprijinirea directă sau indirectă, a activităţilor teroriste sau subversive, îndreptate spre răsturnarea regimului altui stat să intervină în luptele interne dintr-un stat, ceea ce constituie o gravă încălcare a principiului neamestecului în treburile altui stat. În anul 1981 Adunarea Generală a ONU adoptă Declaraţia asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor, care afirmă obligaţia statelor de a nu consolida blocuri militare, de a nu crea noi blocuri militare pe teritoriul altor state, interzice folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile altui stat şi a terorismului ca politică de stat împotriva altuia.

Forma în care se produce actul de intervenţie, în mod direct sau indirect, deschis sau mai puţin deschis, domeniul în care acţionează (economic, politic, social-umanitar) nu modifică cu nimic caracterul său ilicit.

Principiul neintervenţiei semnifică obligaţia statelor de a nu se amesteca în afacerile interne şi externe ale statelor şi popoarelor, de a nu le impune regimul său de stat şi ideologia sa. Acest principiu include interdicţia intervenţiei sub orice formă şi cu orice mijloace: armată, economică, diplomatică, ideologică, prin intermediul spionajului, deschisă sau mai puţin deschisă, directă sau idirectă, din partea unui stat, mai multor state sau sub acoperirea unei organizaţii internaţionale, în afacerile interne sau externe, aparţinînd competenţei altor state şi popoare.119

Ce este intervenţia? Intervenţia – amestec al unui sau mai multor state în afacerile altui   stat sau popor.120 Există diferite tipuri de intervenţie: armată, economică, diplomatică, secretă, ideologică, etc.

Intervenţia poate fi individuală, atunci cînd ea este realizată de un singur stat şi colectivă, atunci cînd este realizată de mai multe state. Intervenţia poate fi directă şi indirectă. În ultimul caz, intervenţia deseori se realizează prin intermediul “altor mâini”, adică cu ajutorul altor state, care formal nu participă la intervenţie. În practică, formele intervenţiei se transformă din una în alta.

O formă periculoasă de intervenţie este intervenţia armată. Ea începe, de obicei, fără decla- rarea războiului şi ignorează total regulile internaţionale şi cutuma războiului.121 Nu este neapărat ca intervenţia armată să fie legată de introducerea pe un teritoriu străin a trupelor militare. Ea se poate realiza şi prin organizarea unui război civil în stat, trimiterea de bande armate, etc.

Nu este mai puţin periculoasă nici intervenţia economică. Arma acestui tip de intervenţie constă în diversele pârghii economice: “ajutor” financiar şi alt tip de “ajutor” economic cu impu- nerea anumitor condiţii politice, blocarea economică, contracte neechitabile, care deschid capita- lului străin posibilităţi largi de intervenţie în economia şi politica unui stat străin.122

Intervenţia diplomatică este amestecul în afacerile interne ale unui stat străin prin intermediul aparatului diplomatic, în primul rând, prin intermediul ambasadorilor ce se află pe teritoriul ace- lui stat. Cu toate că ambasadorilor străini, diplomaţilor şi consulilor le este strict interzis de către dreptul internaţional amestecul în viaţa internă a statului în care se află; această interdicţie deseo- ri se încalcă. Se recurge la presiune asupra conducerii statului, susţinerea opoziţiei, ameninţarea cu consecinţele nefaste care ar surveni în cazul în care statul respectiv nu se va conforma politicii dictate atît pe plan intern, cît şi extern. Forme ale intervenţiei diplomatice sunt şi refuzul de a recunoaşte un stat sau o conducere nouă, protestele corpului diplomatic, etc.123

Intervenţia ideologică Arma intervenţiei ideologice este considerată a fi mijloacele de informare în masă: radioul, presa, televiziunea, filmul. Formele ei sunt: propaganda contrarevoluţionară, îndemnul de a răsturna conducerea statului, propaganda războiului, a priorităţii rasiale sau naţionale.124

Vorbind despre intervenţia ideologică trebuie să ne referim şi la noţiunea de “război psiholo- gic”. În sens larg, prin “război psihologic”, înţelegem totalitatea acţiunilor înfăptuite în legătură cu utilizarea minciunii şi demagogiei, presiunea economică, diplomatică, provocări, manevre mili- tare şi operaţiuni armate locale.125

Deşi principiul neintervenţiei a fost afirmat încă din secolul XVIII, istoria a reţinut anumite situaţii când acesta a fost violat. Justificările sunt de natură diferită: ca de pildă consimţământul statului în care au avut loc intervenţii, asigurarea respectării dreptului internaţional, sau din considerente umanitare. În jurul problemei umanitare se duc discuţii aprinse până în prezent. Prima intervenţie din istorie pe considerente umanitare a avut loc în Somalia, în baza autorizării Consiliului de Securitate al ONU în 1992. De altfel, această intervenţie s-a încheiat cu un mare eşec iar Naţiunile Unite ca consecinţă au fost nevoite să retragă întregul personal în martie 1995. Vorbind despre excepţiile de la principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat, tre- buie de menţionat că practica internaţională a cunoscut două motive de justificare a intervenţiei: intervenţia solicitată - care se produce la cererea guvernului legal, adică instaurat în conformitate cu prevederile constituţionale, şi asistenţa umanitară armată – care îşi are originea în rezoluţia Consiliului de Securitate din 3 decembrie 1992 relativ la fosta Iugoslavie. Constatând dificulta- tea desfăşurării operaţiunilor umanitare în Bosnia – Herţegovina, Consiliul de Securitate auto- riza statele membre să utilizeze mijloace militare pentru a asigura securitatea operaţiunilor de

asistenţă umanitară întreprinse sub egida ONU.

În doctrina dreptului internaţional, precum şi în practica statelor, au existat încercări frecven- te de a justifica intervenţia în treburile interne ale statelor, susţinând ideea că ea este posibilă dacă statul în cauză consimte la aceasta, ori dacă sunt în discuţie probleme umanitare, situaţie în care aspectele privind drepturile omului ar trebui să prevaleze faţă de respectul suveranităţii şi neintervenţiei. În ce priveşte prima aserţiune, este evident că nici un stat nu va renunţa în mod benevol la prerogativele suveranităţii sale şi, în consecinţă nu va permite altor state să intervină în propriile probleme. Cât priveşte cea de-a doua situaţie privind drepturile omului, prezenta situaţie comportă o complexitate incomensurabilă, dat fiind faptul că problematică drepturilor omului capătă o amploare din ce în ce mai mare iar comunitatea internaţională se implică tot masi activ în procesul de afirmare a drepturilor omului.

Dintr-un punct de vedere juridic am putea spune că nu există nici o justificare legală pentru state de a viola drepturile omului. Sub aspect politic, statul care încalcă în mod arbitrar aceste drepturi s-ar plasa într-un câmp ilegal, devenind practic izolat de întreaga comunitate internaţională. Cu toate aceste, considerăm că utilizarea forţei pentru imixtiunea în afacerile interne ale unui stat, chiar şi din motive umanitare, nu constituie o soluţie legală de reglementare a acestor pro- bleme. Problemele legate de încălcarea drepturilor omului trebuie să fie soluţionate doar în baza acţiunii comune a comunităţii internaţionale, prin aplicarea forţei coercitive împotriva statului care violează legile internaţionale, dar nu prin măsuri care sunt îndereptate împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a acelui stat.

Este necesar de reţinut că principiul neintervenţiei, ca toate celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă o normă de jus cogens de la care umanitatea nu poate renunţa. Şi este greşit să spunem că principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt erodate, ci mecanismele de aplicare a lor trebuie regândite şi perfecţionate pentru a deveni eficiente.

Încercarea regimului transnistrean de a obţine aşa-zisa independenţă în septembrie 2006, prin denaturarea consimţămîntului populaţiei este nelegitimă şi neconstituţională, contrară nor- melor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, nefiind recunoscută de statul mol- dovean şi comunitatea internaţională. Încălacarea principiilor neintervenţiei şi neamestecului  în treburile interne şi externe ale statelor, prin menţinerea unor forţe de ocupaţie sau ocupării teritoriilor altor state, afectează pacea şi securitatea internaţională, suveranitatea, independenţa politică şi integritatea teritorială.

Principiul cooperării internaţionale

Un principiu care a cunoscut o afirmare pronunţată este acela al cooperării internaţionale. Cooperarea dintre state a devenit tot mai mult o necesitate obiectivă a desfăşurării relaţiilor in- terstatale. Penetrarea persoanei umane în medii inaccesibile cum ar fi de pildă spaţiul extraat- mosferic, sau regiunile submarine, folosirea acestor spaţii precum şi a descoperirilor efectuate  în urma exploatării şi exploarării lor în interesull întregii omeniri scot în relief în mod pregnant importanţa pe care o are cooperarea internaţională în calitate de principiu nou al relaţiilor in- terstatale, în condiţiile scietăţii internaţionale contemporane. Dreptul de cooperare rezultă nemi- jlocit din dreptul statelor la existenţă, suveranitate, independenţă, securitate etc. Potrivit acestui temei legal fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare bilaterală cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale, de a participa la proiecte, iniţiative de cooperare, instituţionalizată sau temporară, pe plan regional, continental, sau mondial. Pentru a fi licită, însă cooperarea trebuie să fie în permanenţă sub auspiciul normelor de drept internaţional, să aducă beneficii tuturor partenerilor, să dea siguranţa recipricităţii avantajelor, şi în nici un caz să promoveze in- teresele unora în detrimentul altora.126 Mai mult, dezvoltarea cooperării internaţionale reprezintă o obligaţie ce se concretizează în mai multe domenii. În domeniul economic, aceasta reprezintă obligaţia tuturor statelor de a contribui la dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional, fără bariere sau discriminări. Cooperarea statelor în domeniul politic este chemată să canalizeze eforturile tuturor statelor în contextul adoptării de măsuri şi acte juridice cu valoare coercitivă menite să garanteze menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să contribuie în mod eficient la preîntîmpinarea crizelor şi regelementarea disputelor prin modalităţi paşnice, să asigure colabo- rarea tuturor statelor în combaterea şi prevenirea fenomenului infracţionalităţii internaţionale, terorismului internaţional etc. În domeniul tehnico-ştiinţific se impune o cooperare fructuoasă a statelor în vederea asigurării accesului tuturor popoarelor la descoperirile şi inovaţiile ştiinţei contemporane, evitîndu-se în acest context, barierele şi practicile discriminatorii care stau în calea asigurării libertăţii de circulaţie a valorilor tehnico-ştiinţifice. Sunt total incompatibile cu principiul cooperării internaţionale a statelor avantajele unilaterale, în favoarea unor anumiţi parteneri, acţiuni şi măsuri care sub imperiul unei cooperări au tendinţa de a secătui bogăţiile na- turale ale naţiunilor mai puţin dezvoltate, să le pună la dispoziţia unor factori de decizie străine, precum şi impunerea prin forţă a unor soluţii de cooperare benefice numai pentru statele puter- nice, nesocotind statele mai mici sau mai puţin dezvoltate.127

Este important, în acest sens, de lua în considerare dreptul statelor, ale căror interese ar putea fi afectate de anumite tratate internaţionale, de a participa în mod direct la elaborarea şi încheierea lor, dar şi de a participa la lucrările conferinţelor internaţionale sau a organizaţiilor internaţionale, care prin actul lor de constituire sunt chemate să se ocupe de probleme internaţionale de interes pentru întreaga comunitate internaţională. Se cunoaşte că cu prilejul acestor teze, în cadrul sesiu- nii Comitetului special al ONU pentru codificarea principiilor de drept internaţional al relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state a fost lansată propunerea ca în fruntea codificării principiu- lui cooperării să fie consemnat şi că „toate statele, mari sau mici, au dreptul şi obligaţia de a coo- pera unele cu celelalte, fără deosebire de sistemele lor politice, economice…, pe baza respectării cu stricteţe al suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne, avanta- jului reciproc, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, promovarea şi progresului economic internaţional, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor ”.128 Dorim să menţionăm că această iniţiativă a fost formulată de către delegaţia română în cadrul Comitetului, care a reiterat importanţa semnificativă a acestei norme pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Profesorul Edwin Glaser avea să menţioneze că această propunere tindea să îmbogăţească ver- siunea iniţială a proiectului prezentat Comitetului special prin proclamarea dreptului şi nu doar a obligaţiei de a coopera cu toate statele; dar şi concretizarea faptului că nu orice fel de cooperare reprezintă un drept şi o obligaţie pentru state, ci doar acea cooperare care este fundamentată pe principiile legalităţii internaţionale contemporane.129

Acest principiu a fost înscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, în care se precizează că trebuie să se realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale    cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, precum şi în încurajarea şi promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori religie. Formularea cooperării internaţionale ca scop al Naţiunilor Unite i-a făcut pe unii autori să considere că în Carta ONU nu s-ar regăsi acest principiu. Noi însă, considerăm că, dacă în Cartă cooperarea internaţională este considerată un scop al Naţiunilor Unite, cu atât mai mult ea trebuie acceptată şi ca un principiu fundamental. De altfel, documentele internaţionale care au precedat Carta ONU vin să confirme această realitate.

Astfel, Declaraţia Adunării Generale din 1970 prevede: „Statele, oricare ar fi deosebirile exis- tente între sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale.”

Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor din 1974 consideră cooperarea reală dintre state, bazată pe luarea în considerare împreună a problemelor economice internaţionale şi acţiunea comună în scopul soluţionării lor ca fiind indispensabilă pentru îndeplinirea dorinţei întregii comunităţi internaţionale de a realiza o dezvoltare justă şi raţională a tuturor regiunilor lumii.

Actul Final de la Helsinki precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 consacră acest principiu în termenii relataţi mai sus, iar cel din urmă document afirmă dorinţa semnatarilor de a coopera pentru întărirea încrederii dintre state şi promovarea controlului asu- pra înarmării şi dezarmării.

Analizând natura juridica a principiului cooperării internaţionale putem evidenţia principa- lele aspecte ale acestuia:

• statele sunt obligate să coopereze între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale;
• statele trebuie să coopereze pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi intoleranţei religioase sub toate formele lor;
• în relaţiile lor internaţionale statele trebuie să se conducă în domeniile economic, social, cultural, tehnic şi comercial în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neimixtiunii;
• statele membre ale ONU sunt obligate să acţioneze atât împreună, cât şi individual, în coo- perare cu ONU, conform dispoziţiilor pertinente ale Cartei;
• statele membre ale ONU sunt chemate să coopereze în domeniul economic, social cultural, ca şi în cel al ştiinţei şi tehnicii, favorizând progresele culturii şi învăţământului în lume;
• statele au datoria de a-şi unui eforturile pentru a promova dezvoltarea economică şi ridica- rea nivelului de viaţă, în toate ţările lumii, şi în mod particular în ţările în curs de dezvoltare;
• cooperarea statelor pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului mon- dial, pentru promovarea unei expansiuni stabile şi a unei liberalizări crescânde a acestuia;
• cooperarea în domeniul dezarmării generale şi complete etc.

Dacă în trecut cooperarea era facultativă, în prezent ea este o datorie a statelor, impusă de procesul de adaptare a dreptului internaţional la structurile şi la cerinţele actuale ale relaţiilor internaţionale.

Fiecare stat are dreptul de a participa la relaţii de cooperare cu celelalte state ale comunităţii internaţionale, pe baze bi sau multilaterale şi în orice domeniu de interes reciproc. Statul de ase- menea este liber să-şi aleagă formele de cooperare şi modul în care îşi organizează relaţiile sale de cooperare internaţională.

În schimb statele sunt obligate să coopereze între ele pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale şi precum pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului.

O serie de probleme ale omenirii în domeniul securităţii colective, dezvoltării economice, alimentaţiei, sănătăţii sunt în mare parte ne soluţionate astăzi. Iată de ce acţiunea comună de a evita şi depăşi aceste dificultăţi cu care se confruntă întreaga omenire constituie o prioritate una- nim acceptată de către toate statele, precum şi de către numeroase organizaţii internaţionale.

Prin urmare, practica arată, că cooperarea internaţională în calitate de principiu de dezvol- tare a vieţii internaţionale contemporane implică subiecte active şi egale în drepturi şi obligaţii pe plan internaţional. Acţiunile lor cu prilejul relaţiilor internaţionale trebuie să se afle sub impe- riul principiului bunei credinţe. Practica internaţională a statelor demonstrează că nu este vorba de o cooperare de moment, şi excepţională, pentru un caz ad-hoc, ci necesitatea ca ansamblul relaţiilor internaţionale să se fundamenteze pe o cooperare şi colaborare cu implicarea tuturor statelor, fără deosebiri, excepţii şi practici discriminatorii.130

Bineînţeles, satisfacerea acestor deziderate este posibilă doar prin negocieri, încheierea, in- terpretarea şi implementarea tratatelor internaţionale, care constituie instrumente de seamă ale cooperării internaţionale.131

În prezent devine destul de dificil de contestat purul adevăr că domeniile în care statele trebuie să coopereze devin din ce în ce mai numeroase şi complexe. Ele incumbă statelor res- ponsabilitatea sporită în participarea la măsurile de cooperare, iar în cadrul procesului concret al cooperării urmează a fi respectate celelalte principii fundamentale de drept internaţional.

Principiul pacta sunt servanda

Pacta sunt servanda este un principiu care îşi are sorgintea încă în antichitate şi este foarte important deoarece relaţiile de vecinătate dintre state nu pot fi viabile fără respectarea întocmai a prevederilor tratatelor internaţionale. Statul care nu respectă acest principiu violează dreptul internaţional. Experienţa arată, că ori de cîte ori aceste norme sunt încălcate s-au produs stări de tensiune internaţională, care au pus în pericol pacea şi securitatea omenirii. Acest principiu trebuie înţeles prin faptul că statele sunt obligate să îndeplinească cu bună credinţă şi pe deplin tratatele internaţionale. Acest principiu postuleză în esenţa respectul cuvântului dat, executarea cu bună credinţă a înţelegerilor internaţionale, o atitudine constructivă în îndeplinirea anga- jamentelor internaţionale care au fost asumate de către state. Îndeplinirea cu scrupulozitate a prevederilor tratatului internaţional apare ca precondiţie a traducerii în viaţă şi implementării celorlalte norme şi principii ale dreptului internaţional. Buna credinţă este o cerinţă elementară a dreptului şi echităţii, ea trebuie să călăuzească în mod constant comportamentul statelor în relaţiile lor mutuale, în interpretarea dar şi în executarea obligaţiilor care le revin potrivit dreptu- lui internaţional. În exercitarea drepturilor lor suverane, mai cu seamă a dreptului de a-şi stabili în mod liber legile şi reglementările interne, statele sunt ţinute să se conformeze acelor obligaţii care le incumbă în virtutea dreptului internaţional. Corelativ acestei îndatoriri se prezintă şi exe- cutarea cu bună credinţă a tratatelor internaţionale, cunoscută sub denumirea pacta sunt servanda, ceea ce exprimă în planul dreptului, regula morală generală care impune respectarea cuvîntului dat.132 Principiul bunei credinţe conţine regula pacta sunt servanda, însă, nu coincide integral cu ea, în sensul că această regulă poate fi privită ca o aplicare a principiului.133

Dacă în epocile istorice îndepărtate respectarea angajamentelor asumate se fundamenta pe percepte religioase, încheierea tratatelor era însoţită de anumite ritualuri religioase, cu anii, forţa obligatorie începe să rezulte din ideea de bună credinţă, ca o obligaţie de onestitate, ca o îndato- rire de onoare, de respectare a cuvîntului dat. Nicolae Titulescu avea să arate că „tratatele trebuie considerate ca sfinte de către state, acestea constituind un imperativ al păcii şi securităţii, iar violarea obligaţiilor asumate în mod liber constituie o violare a dreptului ginţilor, o manifestare a dispreţului faţă de cuvîntul dat, faţă de sanctitatea tratatelor”.134

Diversificarea relaţiilor internaţionale, schimbarea tot mai accentuată a valorilor materiale şi morale, extinderea şi aprofundarea cooperării popoarelor cu prilejul accentuării interdepen- denţelor contemporane, pun în lumină cu o acurateţe deosebită necesitatea respectării cu sfinţenie a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri, sau înţelegeri stabilite dintre state.135

Deşi, acest principiu este foarte vechi, el a fost relativ recent consacrat în preambulul Pactului Ligii Naţiunilor şi în preambulul Cartei ONU care subliniază obligaţiunea statelor membre de a în- deplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei ONU. O etapă importantă în creiona- rea acestui principiu a constituit-o Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, care stipulează: ”orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună credinţă”.

Declaraţia principiilor din 1970, prevede respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei ONU, urmează apoi obligaţiile ce decurg din principiile şi regulile general recu- noscute ale dreptului internaţional, apoi cele asumate prin acorduri internaţionale în conformi- tate cu aceste principii şi reguli.

Actul Final de la Helsinki precizează că statele „în exercitarea drepturilor lor suverane, inclu- siv drepturile de a-şi stabili legile şi reglementările, trebuie să se conformeze obligaţiilor juridice care le revin în virtutea dreptului internaţional…”.

Cât despre legislaţia RM acest principiu este consacrat în Legea privind tratatele internaţionale ale RM, art. 19 care prevede: „Tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţă, în conformi- tate cu principiul pacta sunt servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte”.136

Este necesar de precizat că statele au obligaţia de a respecta cu bună-credinţă doar trata- tele legale, licite sau juste din punct de vedere al dreptului internaţional, respectiv în confor- mitate cu normele jus cogens. Astfel, incidenţa acestui principiu în relaţiile internaţionale nu are nimic comun cu tratatele ilegale, sau cu acordurile impuse prin forţă. Bineînţeles, unele tratate internaţionale pot cunoaşte situaţii în care dispoziţiile lor devin depăşite, sau inacceptabile de către una sau unele părţi. În astfel de situaţii, procedura de rupere a angajamentelor asumate prin tratat este guvernată de dreptul internaţional.

Prin urmare, considerăm că din punct de vedere al legalităţii internaţionale, codificarea drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor are menirea de a fortifica valenţele de justiţie şi echitate, ridicînd acest concept la un rang net superior, dezvoltîndu-i conţinutul şi contribuind în aşa fel la o mai bună percepere şi aplicare a elementelor sale. Astfel, acest principiu are meni- rea să garanteze respectul intereselor naţionale ale tuturor statelor. Practica internaţională, însă demonstrează ca singura şi unica cale pentru menţinerea unor relaţii sănătoase, de cooperare şi înţelegere dintre state o reprezintă respectarea cu stricteţe şi întocmai a aserţiunilor şi prevederi- lor universal valabile ale dreptului internaţional.

În concluzie, trebuie să menţionăm că prin conţinutul şi finalitatea sa, principiul pacta sunt servanda prezintă o importanţă deosebită, în special în contextul relaţiilor internaţionale actuale, pentru realizarea şi dezvoltarea unor raporturi normale între toate statele, membre ale comunităţii internaţionale.

Principiul respectării drepturilor omului

Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătând valenţe deosebite după adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor omului apare în SUA, la 12 iunie 1776, în Declaraţia drepturilor, care consfinţea dreptul omului la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii internaţionale în respectarea şi garantarea drepturilor omului. Reafirmînd în preambulul său

„credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor”, Carta ONU consfinţeşte în mod expres la art.   56 obligaţiile statelor privind respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, religie, limbă etc. Cu toate acestea, ea nu vorbeşte decât sporadic despre aceste drepturi. În anii care urmează de la data intrării în vigoare a Cartei ONU, în cadrul Naţiunilor Unite au fost elaborate numeroase instrumente politico-juri- dice internaţionale, care au dat expresie preocupărilor pentru atingerea unui standard minim de protecţie a drepturilor omului, atributelor fundamentale ale personalităţii individului, drepturile şi obligaţiile care-i revin în raport cu semenii săi şi societatea din care fac parte.

Dintre documentele cele mai reprezentative care au fundamentat existenţa principiului res- pectării drepturilor omului ca principiu de drept internaţional este necesar de menţionat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948; cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile onomice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966; Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoriri- lor omului adoptată la Bogota în 1948; Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, precum şi documentele ulterioare adoptate în procesul CSCE la Madrid, Viena, Copenhaga şi Paris.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la nivelul cel mai înalt, la 21 noiembrie 1990, conţine esenţiale dezvoltări ale principiului respectării drepturilor omului, corelând aplicarea acestui principiu de înfăptuire a democraţiei şi edificarea statului de drept. După cum arată acest impor- tant document, şefii de state participanţi la Reuniunea de la Paris: „Astăzi ne revine să înfăptuim speranţele şi aşteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii, oangajare nestrămutată în favoarea democraţiei bazate pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale, prosperitate prin libertate economică şi echitate socială, securitate egală pentru toate statele noastre…”.137

În cadrul ONU, însă, organele sale principale au preocupări tot mai pregnante în protecţia drepturilor omului, creându-şi mai multe organe subsidiare în domeniu. Ca de pildă, ECOSOC - ul îşi creează în 1946 Comisia pentru drepturile omului, precum şi comitetele speciale de experţi, iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului. Afară de aceasta, instituţiile specializate ale ONU desfăşoară o activitate asiduă în vederea garantării respectării drepturilor omului. Dintre acestea putem enumera:

1. Organizaţia internaţională a muncii;
2. Organizaţia naţiunilor unite pentru cultură educaţie şi ştiinţă;
3. Organizaţia naţiunilor unite pentru alimentaţie şi agricultură;
4. Organizaţia mondială a sănătăţii;
5. Organizaţia aviaţie civile internaţionale

Organizaţiile regionale în egală măsură depun o activitate intensă în vederea protecţiei drep- turilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 creează două organe subsidiare: Comisia europeană pentru drepturile omului şi curtea europeană a drep- turilor omului.

În america în 1948 ia naştere Organizaţia Statelor americane, care-şi creează două organe subsidiare, Comisia interamericană pentru drepturile omului şi Curtea Interamericană a drep- turilor omului.

În anul 1963, în Africa la Addis – Abeba, miniştrii de externe din 30 de state africane adoptă Carta organizaţiei unităţii africane (astăzi Uniunea Africană) în cadrul căreia este creată Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor.

Activitatea tuturor acestor organizaţii s-a concretizat şi s-a materializat prin elaborarea de instrumente juridice internaţionale. Sub egida ONU au fost elaborate mai multe documente im- portante printre care pot fi enumerate:

1. Declaraţia universală a drepturilor omului
2. Pactele internaţionale din 1966 cu privire la drepturile omului
3. Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
4. Declaraţia drepturilor copilului
5. Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor

În schimb, sub egida Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950 este semnată Convenţia Europeană a Drepturilor omului care intră în vigoare la 3 septembrie 1953, iar în 1961 la Torino este semnată Carta socială a drepturilor omului. Sub auspiciile OSA este adoptată Convenţia Americană privind drepturile omului în 1969 şi care intră în vigoare în 1978. Pe continentul ame- rican în 1986 este adoptată Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor. În cele din urmă este important să menţionăm că toate aceste instrumente conţin prin excelenţă mecanismele de garantare necesare. Iată câteva din aceste drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului care sunt oglindite în aproximativ toate instrumentele enumerate:

1. Dreptul la viaţă;
2. Dreptul la libertate;
3. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
4. Dreptul la muncă;
5. Egalitatea femeii cu bărbatul;
6. Drepturi politice

Statele introduc în legislaţia lor internă aceste prevederi internaţionale cum de altfel a proce- dat şi Republica Moldova inserându-le în Constituţia RM.

Referitor la comunităţile Europene, Uniunea Europeană, dorim să menţionăm ca domeniul drepturilor omului a constituit timp îndelungat o problemă a Comunităţilor, şi anume aceea a lip- sei unui catalog de drepturi fundamentale, întrucît tratatele constitutive apăreau ca o constituţie care a renunţat la consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Integrarea europeană, cu obiective preponderent economice, sectoriale, iniţial cel puţin, la început nu a pus un accent deosebit de profund pe problematica ancorării drepturilor fundamentale în tratatele de înfiinţare. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului, deşi nu şi-a găsit încă o recunoaştere în dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată de Curtea Europeană de Justiţie, de la Luxemburg, pe baza principiilor generale existente în dreptul naţional, în patrimoniul juridic european comun, pe baza convenţiilor internaţionale în domeniu la care statele sunt părţi, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. În această situaţie CEJ a trebuit să asigure protecţia drepturilor omului în aşa fel încât să nu afecteze principiul primordialităţii dreptului comunitar, prin transformarea constituţiilor naţionale în izvor de drept comunitar sau prin recunoaşterea superiorităţii aces- tora (menţionăm că dreptul comunitar este o ramură de drept sui generis, autonomă, care s-a desprins din dreptul internaţional, dar şi din dreptul intern, şi este o creaţie specială, diferită, nemaiîntîlnită pînă acum).138

Respectarea drepturilor omului are un caracter universal şi capătă din ce în ce mai mult un caracter de generalitate, impunîndu-se celor mai diverse domenii ale raporturilor dintre state. În înţelegerile la care ajung statele în domenii cum sunt dezarmarea, energia nucleară, mediul ambiant, relaţiile economice, dreptul maritim, dreptul cosmic etc., statele nu mai pot adopta soluţii care ar ignora sau nesocoti drepturile şi libertăţile fundamentale le omului.139

De fapt, în virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de obligaţii de drept internaţional cum ar fi de pildă:

• obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind drepturile omului;
• obligaţia de a nu permite nici un fel de încălcare a drepturilor omului, creând mijloace ju- diciare la îndemâna celor ale căror drepturi au fost încălcate;
• să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupându-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;
• să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce împreună o viaţă spirituală şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;
• obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale în legătură cu modul în care statele respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind drepturile omului, manifestând o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de recomandările organizaţiilor internaţionale.

În concluzie, este necesar de reţinut că între principiul drepturilor omului şi principiile egalităţii suverane şi neintervenţiei nu trebuie să existe raporturi de incompatibilitate. Măsurile prin care sunt traduse în viaţă reglementările internaţionale privind drepturile omului sunt în esenţă măsuri interne adoptate de state în virtutea suveranităţii lor. Afară de aceasta, este necesar de menţionat că documentele internaţionale creează doar un anumit cadru juridic general legat de protecţia drepturilor omului, pe când concretizarea acestor prevederi se efectuează în ultimă instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, şi în general prin contribuţia organelor interne ale statului care veghează respectarea necondiţionată a drepturilor omului în fiecare stat.