Dacă în privinţa naturii juridice a dreptului intern, disputele doctrinare au dispărut practic complet, în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului internaţional, aceasta reprezintă obiectul confruntărilor pasionante între şcoli şi curente opuse.
Deşi dreptul internaţional şi dreptul naţional reprezintă două categorii juridice distincte, ele coexistă: pe de o parte o pluralitate de drepturi naţionale, sisteme şi reflecţii ce emană de la societăţi puternic integrate şi strâns ierarhizate, iar pe de altă parte dreptul internaţional care se adresează înainte de toate entităţilor suverane.
Această concurenţă de suveranităţi egale conferă dreptului internaţional caractere foarte spe- cifice care i-l fac net deosebit de drepturile naţionale, fapt care ridică discuţii controversate în privinţa naturii sale juridice.
Conceptul negării dreptului internaţional. Curentul negator al dreptului internaţional a exis- tat în toate epocile. El reuneşte filozofi şi jurişti de renume. Persistenţa războaielor şi frecvenţa violărilor acestui drept sunt elemente ce au alimentat dubii în privinţa naturii juridice, adică în privinţa existenţei acestuia în calitate de corp de reguli obligatorii.
Negatorii dreptului internaţional contestă existenţa acestui drept în numele unei definiţii
„abuzive” după părerea noastră şi exigente a „dreptului”. Ridicînd principiul potrivit căruia nu există drept decât dacă el prezintă aceleaşi caractere şi aceeaşi structură ca şi dreptul intern, ei constată că aceasta nu este valabil şi pentru dreptul internaţional: şi deci el nu reprezintă o ordine juridică veritabilă.
La drept vorbind, el există, însă este altul, în ceea ce priveşte elaborarea regulilor şi aplicarea lor, sau, mai exact, el reprezintă, din aceste puncte de vedere caractere care nu sunt necunoscute în dreptul intern, însă care nu au aceeaşi intensitate, sau care nu se produce cu aceeaşi frecvenţă statistică. În realitate, el evoluează potrivit logicii interne şi găseşte în noţiunea de suveranitate un factor esenţial de diferenţiere.140
Obiecţiile comune dirijate contra dreptului internaţional derivă dintr-o concepţie generală asupra dreptului. Astfel, dreptul reprezintă un sistem de reguli obligatorii. Însă, pentru a fi una completă, o definiţie a dreptului ar trebui să indice, printre altele, modalitatea de a face aceste reguli efectiv obligatorii. Astfel, societatea unde guvernează dreptul trebuie să posede o orga- nizare şi o structură compusă din autorităţi superioare: un legislator care stabileşte regula de drept, un judecător care tranşează diferendele privind aplicarea acestei reguli şi un jandarm care sancţionează violările acestei reguli, iar în caz de necesitate, aplicând constrângerea materială. Existenţa acestor instituţii superioare, precum şi cea a constrângerii materiale joacă un rol atât de decisiv în viaţa dreptului, încât ele se inserează în definiţia dreptului, făcând parte integrantă a acesteia. Prin urmare, în interiorul Statului dreptul naţional este „drept”, deoarece statul este o so- cietate instituţionalizată, dotată cu o organizaţie juridică superioară indivizilor şi distinctă de ei. Din cele menţionate mai sus, tragem concluzia că existenţa dreptului internaţional este condiţionată de existenţa unei organizaţii superioare societăţii internaţionale. Or, o atare organizaţie este total incompatibilă cu conceptul de suveranitate a statului. Nu poate exista, şi de fapt, nu există în societatea internaţională legislator, judecător şi jandarm. De altfel, această trini-
tate prezentându-se a fi una necesară, dreptul internaţional rămâne a fi un mit.141
Un loc particular va fi rezervat unei alte categorii de negatori. În raport cu cei precedenţi, aceştea recunosc că relaţiile internaţionale sunt guvernate de reguli juridice. Doar că, în loc să constituie un drept internaţional propriu zis, aceste reguli fac parte integrantă din dreptul statu- lui, în calitate de drept public aplicat relaţiilor sale externe. Dreptul public statal se divizează, ast- fel, în două ramuri: dreptul public intern şi dreptul public extern, acesta din urmă, constituind de fapt dreptul internaţional. Această concepţie emană de la o mare linie de jurişti germani, integral ataşaţi la ideile lui Heghel, pentru care, nu poate exista decât un drept public extern, creat însăşi de stat, întrucât nimic nu poate fi mai superior decît statul. Aceşti autori aparţin unei şcoli care se numeşte Şcoala de la Bon, avându-i ca adepţi pe: Seydel, Zorn tatăl şi fiul, Jauffmann, Wendel.
S-a precizat, afară de aceasta, că acest drept public extern al statului nu este altceva decât un aspect al dreptului său constituţional. De fapt, anume acest drept determină autorităţile etatice cu competenţe pentru reprezentarea statului în relaţiile cu alte state. În egală măsură dreptul constituţional intern este cel care conţine dispoziţii pertinente care desemnează statului atribuţii în domeniul încheierii tratatelor internaţionale şi fixează procedurile de urmat pentru transfor- marea lor într-un corp de reguli obligatorii (ratificarea). Astfel, potrivit lui Albert Zorn, „dreptul ginţilor nu este din punct de vedre juridic un drept, decît în măsura în care el devine un drept constituţional”.
Prin urmare, potrivit acestui curent, vor exista atâtea drepturi publice externe cîte State există, ceea ce echivalează, evident cu negarea dreptului internaţional, în calitate de drept autonom şi distinct de dreptul naţional.
Conceptul existenţei dreptului internaţional. Dovada cea mai evidentă şi, probabil cea mai convingătoare a existenţei dreptului internaţional este furnizată prin observarea, chiar şi superficială a vieţii internaţionale şi a relaţiilor internaţionale: dreptul internaţional există, în- trucât statele, oamenii politici, mişcările de opinie, organizaţiile interguvernamentale şi nongu- vernamentale î-l recunosc şi î-l invocă. În particular guvernele, ţin cont din ce în ce mai mult de dreptul internaţional – aceasta însă nu semnifică în mod obligator şi respectarea lui; dar aceasta este o altă problemă, care va fi ridicată în această lucrare. Aşa cum avea să remarce G. Lachar- riere, Statele au o Politică juridică exterioară, de altfel, dispunând de o politică exterioară în ma- terie militară, economică sau culturală, adică „ o politică referitoare la drept, şi nu neapărat determinată de drept”.142
Modalităţile prin care statele recunosc şi se supun dreptului internaţional cutumiar şi convenţional sunt diferite:
Recunoaşterea prin intermediul constituţiilor statale. Practic toate constituţiile elaborate după finele celui de-al Doilea război mondial au purces la o atare recunoaştere: Constituţia Re- publicii Franceze din 4 octombrie 1958 – preambulul constituţiei „Republica franceză, fidelă tradiţiilor sale, se conformează regulilor de drept internaţional”. Constituţia Republicii italiene din 27 decembrie 1947 – articolul 10: „ Ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internaţional general recunoscute”.
Într-o manieră generală, în cursul dezbaterilor diplomatice, statele încearcă mereu să-şi consolideze poziţiile, bazându-se pe acele argumente care-şi găsesc fundament eminamente în regulile de drept internaţional public.
Participarea în cadrul organizaţiilor internaţionale; în acest context, dorim să amintim obligaţia fundamentală, potrivit căreia toate organizaţiile internaţionale impun membrilor săi obligaţia de a respecta dreptul internaţional.143
Analizând conceptul existenţei dreptului internaţional putem de acum încolo formula o concluzie de baza în privinţa dezbaterilor care au divizat doctrina. Chiar dacă această pozitivitate nu a dezarmat integral curentul negativist din punct de vedere juridic, ea a risipit practic definitiv toate obiecţiile acestora.