Drept

Raportul drept internaţional public – drept intern reprezintă problema influenţelor reciproce al acestor două sisteme de drept, ca obiect al dezbaterilor doctrinare, dar şi al condiţionărilor practice dintre cele două sisteme de drept. Problema coraportului dintre dreptul internaţional  şi dreptul intern constituie astăzi una dintre cele mai importante şi complexe probleme ale jurisprudenţei.

Cu toate particularităţile şi deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. Astfel, există norme juri- dice internaţionale, în particular acele ce se conţin în textele tratatelor internaţionale, în virtutea cărora statele care-şi exprimă consimţământul de a fi legate de ele, au obligaţia de întreprinde acţiuni pertinente în plan legislativ pentru executarea obligaţiilor asumate prin aceste tratate şi, respectiv, implementarea corespunzătoare a prevederilor internaţionale. În această privinţă, pu- tem menţiona că prin acceptarea de către un stat în baza acordului său de voinţă a normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru populaţia care locuieşte pe acest teritoriu. Normele acestui drept dobândesc o valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern, fără a mai fi de obicei necesară încorporarea  lor în dreptul intern al statelor. Există tratate care pot aduce modificări în legea internă sau pot prevedea obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, dar există, de asemenea, şi o serie de reglementări naţionale, care vizează direct relaţiile internaţionale ale statului. Printre acestea putem menţiona: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor sta- tale care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate, proble- mele legate de cetăţenie, regimul juridic al străinilor etc.

143 Patrick Daillet, Allain Pellet, Droit international public, LGDJ, Paris 1999, p. 89.

                                                                                                                                                    Drept  Internaţional  public                         

Această corelaţie dintre cele două ordini juridice au ridicat problema raporturilor dintre  ele şi determinarea unei eventuale ascendenţe a uneia asupra alteia. Poziţia adoptată în această chestiune determină modul în care se soluţionează în practică următoarele două probleme: 1) modalităţile prin care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă a di- verselor state; 2) soluţia care se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice in- terne şi cele internaţionale.144 Pentru unii, dreptul internaţional are aceeaşi natură juridică ca şi dreptul intern: între ele nu există decât o diferenţă de grad; în mod indiscutabil evidente sunt imperfecţiunile tehnice ale dreptului internaţional în raport cu drepturile naţionale ale statelor. Lumea juridică este puternic unitară, căci dreptul este unul: o dublă definiţie a dreptului este inconceptibilă. Partizanii acestei teze sunt calificaţi în mod tradiţional monişti.

Partizanii dualismului îşi fondează convingerile lor pe diferenţe fundamentale decelează dreptul internaţional şi dreptul intern, diferenţe care le fac ireductibili unul faţă de celălalt. Într-o perspectivă externă este vorba de două ordini juridice indiferente una faţă de alta, care, afară de responsabilitatea internaţională, nu au puncte comune de tangenţă.

Doctrine şi teorii ale raportului

Cu privire la raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în doctrina dreptului internaţional s-au formulat mai multe doctrine şi teorii ale raportului:

• Potrivit partizanilor dualismului, nu va putea exista conflicte între norme care iau naştere din dreptul intern, pe de o parte, şi din dreptul internaţional, pe de altă parte.145 Aceste norme nu au acelaşi obiect, şi ele nu reglementează aceleaşi raporturi sociale. O atare situaţie nu este nici imposibilă, nici alogică, nici şocantă, întrucât norma internă se aplică în mod exclusiv în cadrul statului şi nu penetrează, în calitate de normă, în ordinea juridică internaţională.146 De aici nu tre- buie să deducem că conduita contradictorie a Statului nu va avea consecinţe internaţionale. Prin participarea la crearea unei norme internaţionale, care contravine unei norme interne, statul se angajează din punct de vedere juridic, el face o promisiune altor subiecte de drept internaţional. Adoptând o normă contrară el comite o omisiune şi trebuie să reparare prejudiciile care prin ati- tudinea lui pot fi cauzate altor subiecte. Cu toate acestea, norma internă „internaţional contrară” nu este şi una „ilegală”, ea nu poate fi decât un fapt cauzator de prejudicii.147 În al doilea rând, comunicările între cele două ordini juridice, nu se pot face decât în virtutea procedurilor proprii fiecărei ordini juridice şi prin transformarea unei norme caracteristice unei ordini juridice într-o altă normă caracteristică altei ordini juridice. Astfel, potrivit abordărilor dualiste, aplicarea drep- tului internaţional în ordinea juridică a statelor nu se poate face decât ca urmare a transformării dreptului internaţional în dreptul intern, prin adoptarea unor legi interne, care reproduc normele de drept internaţional, conferindu-le o forţă juridică pe teritoriul statului în cauză. Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al acestui drept, fiind obligat să-şi alinieze dreptul său intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna şi indiferent dacă este sau nu în concordanţă cu dreptul internaţional. Pentru o parte a doctrinei contemporane, cuvântul ”dualism” semnifică în mod pragmatic diversitatea sistemelor juridice existente: în rea- litate existând nu două, ci o pluralitate de ordini juridice.148 Dacă există o singură ordine juridică internaţională, atunci ordini juridice naţionale sunt atâtea, câte state există. În plus, putem considera că fiecare organizaţie internaţională dă naştere propriului său drept, legat de ordinea juridică internaţională, însă distinct de el, aceasta, însă, nu se referă şi la dreptul comunitar, „noua ordine juridică izvorâtă din dreptul internaţional” CJCE., hot 26/62, 5 februarie 1962, Van Gend en Loos,, Hot. p.3., hot. 6/64, Costa Einel, 15 iulie 1964, Hot., p.1161 – în această ultimă hotărîre, Curtea, abandonând orice referinţă la dreptul internaţional afirmă că „Tratatul instituind Comu- nitatea Economică Europeană a instituit o ordine juridică proprie, integrată în dreptul statelor membre”.149 (Acest aspect va fi tratat mai detaliat în ultimul subiect al acestui capitol).

2. Teoria monistă susţine că dreptul internaţional se aplică în mod direct în ordinea juridică a statelor, întrucât raporturile lor sunt nişte raporturi de interpenetrare. Ţinând cont de aceste postulate, nimic nu se opune faptului că dreptul internaţional guvernează raporturile juridice dintre În egală măsură este inutil, cel puţin ambiguu, de a stabili proceduri proprii drep- tului intern pentru a asigura aplicarea normelor internaţionale în ordinea juridică internă: par- tizanii monismului recuză orice tip de „recepţie” formală a normelor internaţionale în ordinea juridică internă. Afară de aceasta, întrucât există un singur sistem juridic, conflictele între norme care pot apărea vor fi tranşate în mod uniform, în baza principiilor unice. În mod logic, pro- blema ierarhiei între normele interne şi cele internaţionale nu va fi ridicată, numai dacă admitem teza unităţii celor două ordini juridice. Pentru dualişti, chestiunea raporturilor dintre norme, aparţinând ordinilor juridice diferite nu se pune: în ordinea internă numai normele interne îşi găsesc aplicare; în ordinea internaţională, numai regulile internaţionale sunt cele care se aplică. Cu toate acestea, nici o tendinţă nu poate face abstracţie de la realitatea conflictelor de norme şi, dacă în trecut, doar câţiva teoreticieni suasţineau superioritatea dreptului intern, astăzi, cvasi- totalitatea autorilor postulează primatul normelor internaţionale, cel puţin din perspectiva drep- tului internaţional. Partizanii monismului s-au divizat în funcţie de opiniile controversate pe care le-au avut referitoare la raportul de ierarhie între dreptul internaţional şi dreptul intern. Teoriile astăzi abandonate de marea majoritate a doctrinei, care reduceau dreptul internaţional la „drep- tul public extern al Statului” afirmă superioritatea dreptului intern asupra celui internaţional. O atare soluţie conduce la negarea dreptului internaţional şi dacă ea adesea se aplică de regimurile naţionaliste, ea nu-şi găseşte nici o susţinere nici în jurisprudenţa internaţională, nici chiar în practica interstatală. Urmând ideile lui Hegel, o serie de jurişti germani au formulat concepţia primatului dreptului naţional, care răspundea întru totul intereselor politicii externe a Germa- niei, care se pregătea pentru o nouă reorganizare a lumii. La timpul său, juristul rus A. Vâşinskii susţinea teoria primatului dreptului naţional. Formula lui Zorn a fost cuvânt în cuvânt reprodusă de către juristul israelian A. Levontin.150 Pentru fondatorii „teoriei pure a dreptului”,151 problema nu are o soluţie imperativă: în principiu, este posibil de a lua drept punct de pornire atât postulatul superiorităţii dreptului intern cît şi a celui internaţional. Dacă chiar el se raliază la cel de-al doilea postulat, o face doar din considerente pragmatice, în vederea garantării pozitivităţii dreptului internaţional. Totodată, doi autori importanţi, care s-au aliniat la aceeaşi şcoală „Şcoala vieneză”, Verdross şi Kunz, s-au revoltat împotriva indiferenţei iniţiale manifestată de Kelsen. După ei, punctul de pornire este incontestabil principiul primatului dreptului internaţional, întrucât, di- versele colectivităţi statale nu posedă suveranitatea în sensul deplin al termenului. În construcţia juridică universală, dreptul internaţional se suprapune, în mod natural diverselor drepturi in- terne. Astăzi, tot mai mulţi autori consideră că în numele păcii şi securităţii internaţionale comunitatea internaţională trebuie să recunoască primatul dreptului internaţional, cel puţin atunci când există neconcordanţe între normele interne şi reglementările internaţionale.

Ambele teorii trebuie respinse întrucât nu există un primat al dreptului intern sau al dreptu- lui internaţional şi nici un dualism care le-ar separa artificial.

3. Doctrina socialistă - Părinţii doctrinei socialiste critică de asemenea dualismul, primatul dreptului intern sau al dreptului internaţional, se vorbea de fapt despre corelaţia între dreptul internaţional şi dreptul intern, recunoscând influenţele reciproce dintre ele, deşi sunt considerate ca ordini distincte de drept, ne subordonate una 152
4. Dualismul dialectic - porneşte de la ideea că dreptul naţional şi cel internaţional sunt două sisteme de drept, independente unul faţă de altul, strâns legate şi care interacţionează.153
5. Abordare pragmatică. În doctrina contemporană, fiind remarcată natura infructioasă a dezbaterilor care tind să arate superioritatea unei ordini juridice faţă de cealaltă, se optează pen- tru o abordare empirică a problemei raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional. În loc să se elaboreze anumite „modele” apriorice, care nu pot cuprinde diversitatea situaţiilor ce apar în practică, se propune analiza diverselor dispoziţii din constituţiile sau din alte legi ale statelor ca şi din practica instanţelor, pentru a se determina în fiecare situaţie concretă, dacă şi în ce măsură prevalează un sistem asupra celuilalt.154 Unii autori consideră că disputa doctrinară este în mare parte lipsită de consecinţe logice, întrucât la problemele principale care apar – în ce mod statele aplică normele de drept internaţional în cadrul ordinii juridice interne şi cum ele rezolvă un eventual conflict între o normă de drept internaţional li se răspunde nefăcând referinţă la doctrină, ci prin analizarea şi evaluarea dispoziţiilor din diverse acte normative interne, ori ale normelor de drept internaţional.155 Alţi autori contemporani, evitând să evoce poziţiile doctrinare tradiţionale în problema raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional şi să aducă posibilele argumente în favoarea unei sau altei doctrine, enunţă superioritatea dreptului internaţional în raport cu cel intern, în ceea ce priveşte jurisprudenţa şi practica internaţională. Totodată, în ordi- nea juridică a diverselor state s-a constatat că o atare supremaţie nu este unanim recunoscută.156 Pe cale de consecinţă, în problema raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern se prezintă oportun să se adopte o abordare pragmatică, practicistă şi cazuistică, fără însă a încerca o ierarhizare şi postularea vreunui primat privitor la unul din cele două sisteme de drept sau

o izolare a lor, căutând în practică soluţii care să le armonizeze, printr-o aplicare pertinentă şi corespunzătoare, ţinând seama atât de situaţia faptică, cît şi de cea juridică, în cazul în care cele două ordini juridice se întâlnesc.

Astfel, considerăm că este greşită formula: care primat, al dreptului internaţional sau al celui intern? Iată de ce atenţia prioritară va fi concentrată asupra influenţei reciproce a acestor două ramuri de drept.

Un număr sporit de jurişti doresc să evite dihotomia monismului şi a dualismului, susţinând că consecinţele logice ale ambelor teorii sunt în contradicţie cu modul în care funcţionează organele şi tribunalele internaţionale şi naţionale. Astfel, Gerald Fitzmaurice157 pune sub semnul întrebării premisa adoptată de monişti şi dualişti că dreptul internaţional şi cel municipal au o sferă comună de acţiune. Cele două sisteme nu vin în conflict ca sisteme, întrucât ele operează în diferite dome- nii. Fiecare dintre ele e suprem în domeniul propriu. Oricum, poate exista un conflict de obligaţii, o incapacitate a unui stat de a acţiona pe plan intern în modul cerut de dreptul internaţional: consecinţa acestui fapt nu va fi nevalabilitatea dreptului intern, ci răspunderea statului pe plan internaţional.158 Rousseau159 a propus viziuni similare, caracterizând dreptul internaţional ca un drept al coordonării care nu prevede abrogarea automată a reglementărilor interne care sunt în contradicţie cu obligaţiile pe plan internaţional. Aceştia şi alţi autori îşi exprimă preferinţa faţă de practică în raport cu teoria, şi în prezent atenţia se va redirecţiona spre practică.

Fără a vorbi de superioritatea unei sau alteia din aceste ramuri ale dreptului, trebuie să menţionăm coordonarea lor, constituţiile statelor inserând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele.

Dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi intensificarea procesului de inter pătrundere a lui cu dreptul naţional este determinată de internaţionalizarea vieţii sociale. Ca rezultat,  astăzi, din ce în ce mai aprig este  ridicată nu problema primatului unui sau a altui drept, ci  doar problematica armonizării lor. Armonizarea contribuie la perfecţionarea dreptului naţional şi asigură eficienţa dreptului internaţional. Iată de ce realizarea unei armonizări reprezintă una din direcţiile esenţiale ale consolidării şi perfecţionării sistemului de drept naţional. Totuşi, trebuie să menţionăm că noţiunea de armonizare are o semnificaţie puţin diferită în ordinea juridică comunitară, drept care a luat naştere din dreptul internaţional. Conceptul de armonizare a legislaţiei utilizat în legislaţia comunitară este susceptibil de diferite definiţii şi interpretări, alături de cel de aliniere, apropiere, coordonare, unificare (a legislaţiilor). Totodată, se consideră că termenii sus menţionaţi au fost utilizaţi ca noţiuni sinonime de către autorii Tratatului de la Roma privind instituirea Comunităţii Economice Europene în anul 1957. Termenul de armoni- zare se regăseşte în tratatele ulterioare Tratatului de la Roma, spre ex. în Art. 51 al Tratatului de la Maastricht din 1992, conform căruia „Liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări care sunt legate de mişcările de capital trebuie să fie realizate prin armonizare cu liberalizarea circulaţiei de capital” sau în Art. 93 „Consiliul, statuând în unanimitate pe baza propunerilor Comisiei… adoptă dispoziţiile privind armonizarea legislaţiilor relativ la cifra de afaceri, la accize şi la alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru asigurarea institui- rii şi funcţionării pieţei interne.” Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este un proces continuu care are drept scop asigurarea unei compatibilităţi depline ale normelor de drept intern cu legislaţia comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naţionale ajustându-le la cerinţele acquis-ul comunitar, după care normele juridice comunitare devin parte componentă a dreptului naţional. Politica de stat în domeniul armonizării legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar urmează să constituie o parte componentă a reformei juridice de stat (este vorba de statele membre ale UE şi cele candidate), având drept obiectiv asigurarea unei abordări unice în procesul creaţiei legislative, pornind de la cerinţele UE privind procedura de elaborare a unui act normativ (transpunere), implementarea acestuia şi crearea condiţiilor corespunzătoare în vederea acordării suportului instituţional, ştiinţific, tehnic, legislativ şi financiar necesar pro- cesului de ajustare a legislaţiei (implementare). În consecinţă, abilitatea de a transpune şi aplica acquis-ul comunitar în totalitatea sa reprezintă o pre condiţie de aderare la UE, cerinţă consfinţită expres în Tratatul instituind UE.

Revenind la raportul dintre dreptul internaţional si dreptul intern şi aplicarea tratatelor internaţionale în ordinea juridică internă a statelor este necesar să amintim că, la conferinţa de la Dumbarton Oaks, cu prilejul elaborării Cartei ONU, s-au pus în discuţie şi aceste probleme  în cadrul Comitetului IV/2.160 Astfel, propunerea care viza înscrierea expresă a principiului că dreptul internaţional ar avea o valoare obligatorie pentru state a fost respinsă de către majoritatea membrilor comitetului. S-a convenit, totuşi, ca problema să fie reţinută pentru a fi discutată în cadrul ulterioarelor măsuri de codificare a dreptului internaţional.161

Comisia de drept internaţional în anul 1949, elaborează proiectul Declaraţiei cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor, si înscrie în art. 14 principiul potrivit căruia fiecare stat are obligaţia de a-şi conduce relaţiile sale cu alte state potrivit dreptului internaţional şi conform principiului că suveranitatea fiecărui stat este supusă supremaţiei dreptului internaţional. Două distinse personalităţi, membri ai comisiei de drept internaţional în acea perioadă, doctorul Al- faro şi profesorul Scelle, aveau să aducă cu prilejul discuţiilor pe marginea acestui text anumite precizări şi comentarii. Dr. Alfaro a susţinut principiul superiorităţii dreptului internaţional asu- pra dreptului intern „ar trebui să fie stabilit în mod formal într-o declaraţie asupra drepturi-   lor şi îndatoririlor statelor, chiar numai pentru efectul sau psihologic asupra opiniei mondiale”. Susţinând poziţia lui Alfaro, profesorul Georges Scelle avea să precizeze că „a fost întotdeauna folositor a se spune că suveranitatea este supusă limitărilor dreptului internaţional”.162

Cu referire la relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, menţionăm că potri-   vit dreptului şi jurisprudenţei anglo-saxone (SUA, Marea Britanie), dreptul internaţional devine parte a dreptului intern numai ca urmare a adoptării Actului Parlamentului de conferire a forţei juridice pentru acesta. Cu toate acestea, prevederile unui act ulterior al Parlamentului, vor pre- vala asupra dispoziţiilor unui tratat internaţional anterior în caz de contradicţie între acestea.163

Tot în ceea priveşte relaţiile dintre dreptul internaţional şi cel intern, o instanţă indiană avea să decidă că în cazul unui conflict între aceste două drepturi, instanţele vor trebui „să asculte de legile care au fost adoptate de legislativul statului faţă de care ei au obligaţia de fidelitate”.164

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPJI), în afacerea privind Decretele de naţionalitate în Tunis şi Maroc avea să decidă că „problema dacă o anumită materie se găseşte sau nu în mod exclusiv în cadrul jurisdicţiei unui stat este o chestiune relativă, depinzând în mare parte de dezvoltarea relaţiilor internaţionale”. Într-o altă afacere Nottebohm, în care se punea problema unei naţionalităţi fictive, CPJI a făcut referinţă la conceptul de naţionalitate adoptat în relaţiile internaţionale.165

Astfel, jurisprudenţa internaţională a recunoscut în numeroase reprize superioritatea drep- tului internaţional asupra dreptului naţional, cele două Curţi de la Haga aveau să se pronunţe frecvent în acest sens.166 Interesantă s-a dovedit a fi şi evoluţia constituţiilor naţionale. Acestea, de fapt, au grijă astăzi să determine şi să precizeze locul şi rolul pe care, potrivit lor dreptul internaţional – tratatele sau cutumele, tratatele şi cutumele – trebuie să-l ocupe în ordinea internă, în cazul unui conflict cu o normă care a luat naştere din dreptul intern. Or, constituţiile naţionale aderă din ce în ce mai mult la monismul cu primatul dreptului internaţional. Aceste răspunsuri constituţionale prezintă, printre altele, avantajul de a deschide calea pentru un judecător naţional

– adesea reticent în privinţa superiorităţii normelor de drept internaţional. În definitivă, astăzi în numeroase state dreptul internaţional beneficiază de un statut demn de invidiat, eminamente în raporturile sale cu legea internă.167 Mai mult decât atât, sunt reguli – principii pe care le întâlnim în legislaţia internă a mai multor state, unele mergând până la recunoaşterea supremaţiei dreptu- lui internaţional în raport cu întregul sistem de drept naţional. Iată câteva exemple, care confirmă cele enunţate mai sus:

„Acordurile internaţionale au întâietate faţă de normele legislaţiei interne care sunt în contradicţie cu ele”. Constituţia Bulgariei, art.5 alin. 4.

„Ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internaţional recunoscute în general”. Constituţia Italiei, art.10.

„Regulile generale ale dreptului internaţional public fac parte din dreptul federal. Ele sunt superioare legilor şi creează direct drepturi şi obligaţii pentru locuitorii teritoriului federal”. Constituţia Germaniei, art.10.

„Tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate regulat, au după publicare, o autoritate superioară faţă de cea a legilor, sub rezerva că fiecare acord sau tratat va fi aplicat de către cealaltă parte”. Constituţia Franţei, art. 55.168

În virtutea principiului egalităţii suverane a statelor fiecare stat este liber să-şi aleagă sistemul său juridic şi, prin urmare îşi determină în mod liber ordinea interacţiunii dreptului său naţional cu cel internaţional. Cu toate acestea, principiul egalităţii suverane presupune obligaţia statelor de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale.

În conformitate cu principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, în contextul realizării drepturilor lor suverane, inclusiv dreptul de a-şi stabili în mod liber legile şi regulamentele sale, statul este obligat să se conformeze obigaţiilor sale juridico-internaţionale care rezultă din dispoziţiile dreptului internaţional. Potrivit dreptului internaţional, în cazul neconcordanţei între obligaţiile internaţionale asumate şi dreptul său intern, statul nu va putea invoca drept justificare a neexecutării unui tratat la care este parte, prevederile legislaţiei sale naţionale. În dreptul internaţional există o regulă unanim acceptată conform căreia dreptul internaţional atribuie statului obligaţia internaţională, iar ordinea realizării acesteia în interio- rul statului este determinată de dreptul naţional, dacă norma de drept internaţional nu dispune altceva. Într-o rezoluţie a Institutului de drept internaţional se spunea: „…în principiu, anume sistemul de drept al fiecărui stat determină căile şi mijloacele cele mai potrivite pentru realizare a ceea ce noi numim transpunerea dreptului internaţional în ordinea juridică internă”.

Astfel, statul este obligat să-şi creeze sistemul de drept în aşa fel, încât să asigure îndeplinirea obligaţiilor sale internaţionale. Pacea şi ordinea juridică internaţională pot fi asigurate doar cu condiţia că în stat va fi consolidată o guvernare democratică, fundamentată pe respectul dreptu- rilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi supremaţia legii. Democraţia şi legalitatea în viaţa internaţională nu sunt posibile fără o democraţie şi legalitate în interiorul statului.

Dacă pornim de la regula consacrată de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, conform căreia „un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat internaţional”, din ce în ce mai mult statele stabilesc chiar prin legile lor fundamentale regula conformităţii legilor interne cu tratatele internaţionale. Astfel, toate statele Uniunii Europene consacră expres prioritatea dreptului internaţional public în raport cu legile lor interne.

Dreptul intern acordă o atenţie sporită soluţionării problemei influenţei acestuia cu drep- tul internaţional. În acest sens el rezultă din faptul că determinarea metodelor de realizare a obligaţiunilor internaţionale la nivel naţional ţine de competenţa statelor.

Bazele influenţei acestor două sisteme de drept sunt stabilite de dreptul constituţional. Ana- liza acestui drept, şi practica aplicării lui ne demonstrează că mecanismul de acţiune a drep- tului naţional nu este capabil să reglemenmteze relaţiile internaţionale, la fel cum şi dreptul internaţional nu este în stare să reglementeze relaţiile sociale interne. Iată de ce expresia „acţiunea directă a normelor dreptului internaţional” în sistemul de drept al statului poartă un caracter limitat, însemnând că regulile care se conţin în aceste norme urmează a fi aplicate direct doar   în urma investirii acestora cu o forţă juridică de către dreptul intern. Există opinii precum că constituţiile unor state, ca de pildă cea a Franţei au recunoscut primatul şi acţiunea directă a drep- tului internaţional. Credem că nu este chiar aşa. De fapt, constituţiile nu au recunoscut primatul dreptului internaţional care există, dar nemijlocit l-au stabilit. Cu alte cuvinte soluţionarea acestei probleme reprezintă o chestiune de ordin intern. Pentru a fi capabile să reglementeze relaţii cu participarea persoanelor fizice şi juridice, regulile care se conţin în dreptul internaţional trebuie să-şi facă apariţia în sistemul de drept al statului în forma şi modalitatea stabilită de el. Acest proces este denumit ca regulă, transformare. Astfel, integrarea normelor de drept internaţional în ordinea juridică internă a statului se numeşte implementare, adică transpunerea normei de drept internaţional într-o altă ordine juridică, adică în ordinea juridică internă, căpătând,astfel, statut de normă de drept intern. Există mai multe modalităţi de implementare a normelor de drept internaţional în ordinea juridică internă a statelor. Una din aceste modalităţi este trimi- terea. Constituţiile unor state, ca de pildă ale Federaţiei Ruse, SUA, Spaniei, proclamă tratatele internaţionale ca parte componentă a dreptului intern al statului. Sunt întâlnite frecvent şi trimi- terile la acte fără caracter juridic, care produc doar efecte politice, cum ar fi de pildă rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Ca consecinţă, prevederile acestor acte dobândesc o forţă juridică obligatorie.169 O altă formă este încorporarea, care constă în adoptarea actului de ratificare, sau  a oricărui act de aprobare a tratatului internaţional. Şi în cele din urmă, o altă modalitate este recepţia, care constă în adoptarea unui act normativ intern care ar reproduce mai mult sau mai puţin textul tratatului internaţional ratificat.

În general, se poate afirma că guvernele şi juriştii sunt, în ultimul timp, mai conştienţi       de necesitatea stabilirii unei relaţii constructive între dreptul naţional şi sistemul dreptului internaţional. Oricum, subiectul-problemă este complicat prin emiterea de legi constituţionale specifice anumitor state şi îndeosebi, de distribuţia de putere într-o structură federală. Sistemele legale rareori aderă la o formă pură de încorporare. În Italia, să luăm un exemplu deja citat, instanţele judecătoreşti au reţinut că art. 10 al Constituţiei nu afectează valabilitatea legislaţiei adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei. În majoritatea statelor, regula reţinută este ca dreptul internaţional să lase loc legislaţiei naţionale. O importantă considerare este faptul că multe reguli din categoria cutumelor de drept internaţional nu prevăd o călăuzire exactă în apli- carea lor pe plan naţional. Sarcina principală rămîne aceea a creării unei relaţii sensibile de cola- borare între cele două sisteme în cadrul jurisdicţiei statului în particular, mai mult o ajustare între ele decît atingerea unei „armonii” formale sau „primatul” dreptului internaţional. Problemele devin şi mai neclare, dacă sunt plasate în contextul divergenţei dintre monişti şi dualişti.170

Aceste consideraţii se aplică cu o forţă şi mai pronunţată în contextul rolului tratatelor     în cadrul tribunalelor naţionale. Un număr de ţări aderă la principiul că tratatele încheiate în concordanţă cu Constituţia obligă instanţele judecătoreşti fără orice act specific de încorpora- re. De fapt, în asemenea state principiul este adesea aplicat cu semnificative modificări. Astfel, în Statele Unite, un act legislativ federal ulterior, este superior unui tratat. Mai mult decât atât, un tratat cu caracter direct executoriu (self-executing) poate să nu obţină forţă juridică internă până la publicarea acestuia, şi controlul asupra publicării corespunzătoare introduce elemente de constituţionalitate formală. Ceea ce este probabil, principiul cel mai acceptat în general solicită o încorporare legislativă specifică, ca o condiţie a forţei juridice interne.

De asemenea, apare categoria tratatelor „cu caracter direct executoriu”. Termenul „direct executoriu” poate fi folosit pentru a stabili un principiu al sistemului de drept naţional particular şi anume că anumite reguli ale dreptului internaţional nu trebuie să fie încorporate pentru a avea efecte în ordinea internă.

Oricum, termenul este de asemenea utilizat pentru a descrie caracterul de reguli în sine. Astfel, o instanţă internaţională poate susţine că, ca un subiect de interpretare, o obligaţie de- rivând dintr-un tratat n-ar putea fi aplicabilă pe plan intern fără legislaţia locală specifică. Am- bele sensuri ale termenului apar în deciziile tribunalelor americane. În cel de-al doilea sens des- cris, termenul apare în FUJII v. Statul California. În acest caz, Curtea Supremă din California a susţinut că art. 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite, vizând drepturile omului, nu aveau caracter direct executoriu şi nu puteau fi aplicate cu privire la persoane fizice în absenţa legislaţiei perti- nente. Subiectul permite în întregime generalizarea, iar practica statelor reflectă caracteristicile Constituţiei în plan particular. Tratatele încheiate de Comunitatea Europeană pot fi avea caracter direct executoriu, în sensul că acestea sunt obligatorii în sistemele legale interne fără o încorpo- rare formală în această privinţă.171

Soluţia oferită de Constituţia Republicii Moldova

Constituţia RM detaliază într-un text aparte relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, în ce priveşte tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului.

Art. 4 p.2 din Constituţie stabileşte: „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele pri- vitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.

Din modul în care este redactat textul celui de-al doilea punct al art.4 rezultă clar acceptarea priorităţilor reglementărilor internaţionale, dar numai în ceea ce priveşte problematica drepturi- lor omului. Acceptarea primatului reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului se datorează, cu bună seamă dorinţei de a răspunde exigenţelor unui stat de drept, şi nu în ultimul rând dorinţei de a garanta tuturor cetăţenilor statului că drepturile şi libertăţile fundamentale vor fi absolut aceleaşi, pe care statele le-au convenit în cadrul ordinii democratice, ne admiţându-se careva excepţii sau derogări de la acestea.

Prin urmare, abordarea constituţională172 ne conduce să afirmăm că în domeniul dreptu- rilor omului, normele de drept internaţional au superioritate asupra normelor constituţionale. Însă, soluţia oferită de către Curtea Constituţională a RM în hotărârea nr.  55 din 14 octom-  brie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia RM. este una diferită. Hotărârea menţionată prevede: „Dispoziţia constituţională despre prioritatea reglementărilor internaţionale privind drepturile omului are incidenţă asupra legilor şi asupra altor acte nor- mative interne. Această dispoziţie vizează toate legile, indiferent de data adoptării lor. De alt-  fel, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale”. Mai mult decât atât, art. 22 al Legii cu privire la tratatele internaţionale ale RM prevede că „tratatele internaţionale la care RM este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia RM nu sunt puse în vigoare şi nu sunt aplicate”.

Deşi practica Curţii Constituţionale, în aceeaşi hotărâre stabileşte că „principiile şi nomele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatele internaţionale ratificate şi cele la care RM a aderat sunt parte componentă a cadrului legal al RM şi devin norme ale dreptului ei in- tern”, această prevedere, nu este, după părerea noastră susceptibilă a satisface pe deplin exigenţele clarificării raportului dintre cele două ordini juridice. Spre deosebire de sistemul american, unde judecătorul aplică în mod direct tratatele internaţionale, în statul nostru, ca şi de altfel în alte state europene, el nu aplică decât legile interne ale statului. Astfel, mecanismul de recepţionare, preconizat de teoria monistă este pe deplin valabil.

În definitivă, chiar dacă şi este adevărat că un anumit număr de texte constituţionale mai vechi sau mai recente comportă în preambulurile şi dispoziţiile lor introductive dispoziţii de tipul „ angaja- mentul de a se conforma regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional”173 sau „… dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii conform principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional”174, acestea rămân ambigue în ceea ce priveşte poziţia dreptu- lui internaţional, eminamente a celui convenţional, în raport cu normele juridice naţionale.

Este evident, deci, că simpla enunţare a principiului primatului reglementărilor internaţionale nu este deloc suficientă, întrucât aplicarea acestuia în practică presupune studierea şi elaborarea unor proceduri şi modalităţi eficiente, care ar asigura o concordanţă dintre legile şi angajamentele asumate pe plan internaţional.