Problematica raporturilor între dreptul comunitar, dreptul intern şi cel internaţional este o prelungire a disputelor existente pe marginea raporturilor dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Ea, însă, nu se prezintă ca o simplă reluare a reflecţiilor şi soluţiilor izvorâte din dreptul internaţional, căci în dreptul Uniunii Europene problema se ridică în termeni relativ originali, iar soluţiile nu au neapărat o natură identică. Câteva elemente par să mai marcheze o anumită diferenţă cu dreptul internaţional. În primul rând, vocaţia supranaţională a Comunităţilor Europene. Astfel, dreptul comunitar se aseamănă din acest punct de vedere cu o structură de tip federal, în care evident, dreptul federal prevalează asupra dreptului statelor federate, exemplul cel mai elocvent î-l constituie Constituţia Germaniei, unde potrivit unei formule excelente de la art.31 se spune: Dreptul federal prevalează asupra dreptului Landurilor.
În al doilea rând, ipotezele conflictului dintre dreptul comunitar şi dreptul intern sunt cu mult numeroase celor existente între dreptul intern şi dreptul internaţional. Acesta din urmă, guvernează domenii, care în principiu, nu au nimic în comun cu dreptul naţional. În accepţiunea sa clasică, dreptul internaţional este esenţialmente cel al războiului şi păcii, al reglementării conflictelor internaţionale. Intercalările cu dreptul naţional se dovedesc a fi puţin frecvente, deşi, ele tind să se multiplice, ca rezultat al extinderii activităţilor guvernate de dreptul internaţional (drepturifundamentale, schimburileeconomiceetc.). Dreptulcomunitar, la rândulsău, arevocaţia de a guverna raporturi sau situaţii identice celor existente în dreptul naţional. Domenii întregi ale vieţii economice, sociale, politice cad astăzi sub incidenţa acestui drept. Aplicabilitatea în ordinea juridică internă se prezintă ca o condiţie care vine, de altfel, să traducă de facto noţiunea efectului direct. Prin urmare, şi pentru aceleaşi raţiuni indicate mai sus, dreptul comunitar va putea exista ca un drept autonom, „sui generis”, doar cu condiţia că el va prevala asupra drepturilor naţionale ale statelor membre. Există aici o necesitate consubstanţială, care pare să depăşească viziunea teoretică asupra raporturilor dintre aceste sisteme de drept.
Prin urmare, dacă dreptul naţional se poate limita la o superioritate imperfectă, prin intermediul mecanismelor subtile care î-l caracterizează şi care-i permit găsirea adaptărilor pertinente (negocieri diplomatice, excepţie de non executare etc.), primatul dreptului comunitar pare a fi dificil de negociat.175
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului comunitar european nu-i este indiferentă natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi dreptul naţional.176
Monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor Europene, din ansamblul sistemului tratatului, după cum avea să sublinieze Curtea Europeană de Justiţie. Sistemul comunitar nu poate funcţiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: prin instituirea unei comunităţi cu durată ne determinată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică…, şi mai cu seamă, cu puteri reale, rezultate dintr-o limitare a competenţei sau dintr-un transfer de suveranitate, creând astfel un drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor înşile. Afirmaţia este cît se poate de evidentă: „diferit de tratatele internaţionale obţinute, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”.177
Prin urmare, dreptul comunitar este aplicabil ordinii juridice interne în felul în care el este adoptat, fără a mai fi necesară asimilarea sau transformarea acestuia în drept naţional. Deci, statele membre nu au posibilitatea de a opta între concepţia monistă sau dualistă, prima avînd prioritate şi fiind obligatorie.
Prin urmare, în relaţiile Comunităţi – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul comunitar primar, sau derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre, sau potrivit Curţii de la Luxembourg, el face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre. Acest fapt are mai multe consecinţe: dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi nevoie de o formulă particulară de introducere; normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă; judecătorii comunitari au obligaţia de a aplica dreptul comunitar.178
Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public prin următoarele:
- Are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice care nu au calitatea de subiect de drept internaţional;
- Dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional;
- Dispune de un sistem jurisdicţional permanent şi cu o competenţă obligatorie;
- Normele juridice comunitare devin aplicabile de cele mai multe ori, fără a fi ratificate;
- Normele juridice comunitare sunt preponderent de drept derivat şi nu convenţionale, ma- joritatea fiind adoptate de instituţiile comunitare;
- Are funcţie de integrare şi nu doar de
Faţă de dreptul naţional, dreptul comunitar se deosebeşte prin următoarele:
- Se aplică şi relaţiilor interstatale;
- Nu reglementează toate domeniile vieţii
Statele sunt faţă de sursele de drept internaţional intr-o situaţie de autonomie din punct de vedere al efectelor în dreptul intern şi asupra resortisanţilor lor. Ele pot utiliza un sistem dualist, care stabileşte o separare radicală între ordinea juridica internaţionala şi ordinea juridica internă, având ca principiu că o sursa de drept internaţional nu poate fi prin ea însăşi o sursă de drept intern. De aceea, pentru a avea efecte în dreptul intern o sursă de drept internaţional trebuie sa fie supusă unei proceduri particulare de introducere sau de transformare. Statele pot opta de asemenea pentru monism şi să admită efectul juridic direct în drept intern al unei surse de drept internaţional. Chiar şi în acest caz, ele conservă o deplină autonomie pentru a defini condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o sursă de drept internaţional pentru a avea un efect direct în dreptul intern. Această funcţie este desigur de competenţa instanţelor judecătoreşti. Această autonomie dispare total când este vorba despre dreptul comunitar.
Referindu-ne, la nivel general, la instituţia raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al unui stat, desigur că abordăm teoria dualistă şi teoria monistă. Anume acest început trebuie sa stea la baza analizei principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului intern al Statelor Membre. Or, după cum s-a facut evident, Comunitatea Europeană a derivat esenţial de la cadrul dreptului internaţional, argumentând prin implicarea popoarelor şi indivizilor, dar şi a instituţiilor comunitare. Dezvoltarea dreptului internaţional public se află într-un proces continuu, la fel ca şi lărgirea noţiunii sale. Dacă privim în istorie, vedem o definiţie restrânsă a dreptului internaţional public. Astfel, savantul român George Plastara, în calitate de primă noţiune la originea dreptului internaţional, concepe ideea de sociabilitate a statelor sau de comunitate internaţională ce trebuie sa domine existenţa statelor. Odată cu dezvoltarea şi aprofundarea relaţiilor din cadrul societăţii internaţionale, doctrina vine cu noi teorii, pe lângă cele ale monismului şi dualismului, în special cea a coordonării dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor şi fuziunii conştiente a potenţialului celor două sisteme în scopul protecţiei valenţelor civilizaţiei. O concluzie care se cristalizează în urma dezvoltării practicii internaţionale şi utilizării noilor pârghii în relaţiile dintre state, a apariţiei noilor valenţe ce ţin de dreptul popoarelor, precum si cele ale fiinţei umane, este cea a imposibilităţii stabilirii primatului sistemului de drept internaţional faţă de cel intern ori viceversa, cert fiind că dreptul internaţional are o acţiune tot mai puternică. Acest fapt se explică, inter alia, prin influenţa politicii externe a statelor asupra codificării dreptului internaţional, dar şi cu certitudine şi la obligaţiile asumate de către state în onorarea bona fide a normelor internaţionale.
În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca, în legătură cu principiul efectului direct, toate autorităţile şi instanţele statale să lase ne aplicat dreptul naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.
Această ultimă idee nu era nouă. Întâietatea dreptului internaţional clasic se oprea la porţile ordinii de drept naţionale; dualismul împiedica acţiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul sferei juridice naţionale şi intervenţia lui asupra fiecărui cetăţean. Dimpotrivă, efectul util al dreptului comunitar implică faptul că dreptul comunitar prioritar acţionează direct în or- dinele de drept naţionale, trebuind să fie luat în considerare de către toate instituţiile statutului respectiv.
Astfel, esenţa supremaţiei dreptului Uniunii Europene se bazează, pe lângă premisele anali- zate, şi pe unele premise de ordin intern, care reflectă ordinea constituţională a Statelor Membre. Acceptarea principiului primordialităţii din partea sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene diferă de la stat la stat, în timp ce în ţările BENELUX sau Irlanda, constituţiile consacră primordialitate dreptului comunitar faţă de cel naţional, în alte ţări, acceptarea a fost mai dificilă şi anevoioasă. De pildă, în Germania art. 24 din Constituţia federală prevede că leg- islativul federal este împuternicit să cedeze, în anumite domenii, monopolul lui de a crea dreptul în favoarea unor organizaţii internaţionale. Potrivit art.23 din constituţie: Republica Federală Germania, în vederea înfiinţării unei Europe unite, cooperează în dezvoltarea Uniunii Europene care respectă principiul democraţiei, al statului de drept, social şi federative, precum şi principiul subsidiarităţii şi care asigură drepturilor fundamentale ale omului o protecţie comparabilă cu cea acordată de legea fundamentală.
Din cauza unui şir de puteri concurente dintre Comunitatea Europeană şi Statele Membre este important de a stabili care drept va avea supremaţie în cazul unui conflict, mai ales că apli- carea extinsă de către Curte a principiului efectului direct şi a scopului Tratatului CE, cuprinzând domenii de competenţă naţională, au ghidat spre o situaţie inevitabilă de conflict dintre dreptul Uniunii Europene si cel naţional al Statelor Membre. Această cerinţă este valabilă pentru orice federaţie. În caz dacă legile în vigoare ale autorităţilor centrale si ale celor regionale sunt în contradicţie, una dintre ele trebuie sa fie superioară. În cazurile în care Tratatul nu conţine o normă imperativă ce stabileşte supremaţia dreptului comunitar, Curtea de Justiţie a derivat acest principiu din obligaţia de a asigura aplicarea dreptului comunitar stipulată în art. 10 CE (fostul art. 5). Cazul Van Gend en Loos (nr. 26/1962), a declarat Comunitatea drept o ordine legală, independentă de Statele Membre. Or, într-un alt caz - COSTA v. ENEL (nr.6/1964) – Curtea de Justiţie a introdus doctrina supremaţiei. Decizia Curţii a definit relaţia dintre dreptul comuni- tar şi dreptul naţional al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă, care are prioritate de aplicare chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior. Astfel, principiul specific dreptului intern şi dreptului internaţional public ”lex posteriori derogat priori” nu-şi găseşte aplicare în relaţiile dintre dreptul comunitar şi cel intern. Deşi ordinea juridică comunitară a luat naştere pe tărâmul dreptului internaţional public şi s-a bazat pe acordul de voinţă al statelor membre, s-a născut ca o ordine juridică autonomă.
Pe cale de consecinţă, conchidem că în ciuda specificului sistemelor de drept intern, iar pe această cale şi a controlului exercitat de state în privinţa raportului dintre dreptul naţional şi cel internaţional, în practica acestora treptat se afirmă principiul unei atitudini binevoitoare faţă de dreptul internaţional atît în procesul de elaborare a normelor interne, cît şi la interpretarea celor existente, ele pornesc mai întâi de toate de la principiile şi normele de drept internaţional.
În ceea ce priveşte relaţia dintre dreptul comunitar şi naţional al statelor membre, doresc să mai remarc un lucru. Statele, prin faptul că ele, conform prevederilor Tratatelor de bază şi celor de modificare, au rezervat reglementării prin ordinea de drept comunitară drepturi şi obligaţii, care se supuneau, până atunci, propriilor ordini interne de drept, au provocat o restângere a drep- turilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocată ulterior prin măsuri unilaterale.
Fiece stat care aspiră la integrare europeană trebuie să fie conştient că aderarea la Uniunea Europeană semnifică transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi exerci- tarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute. Fără îndoială, transferul de competenţe implică delegarea de suveranitate din partea statelor, în realitate însă, statele membre ale Uniunii Europene sunt cele care au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale.179