Drept

Caracteristicile personalităţii internaţionale a statului

Statul este un fenomen istoric, politic şi juridic. Statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.

Statul, fiind odată organizat, are un scop anume şi funcţii bine determinate. În acest sens, avea perfectă dreptate Hegel când spunea: „dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”.202

Statul, de regulă, este caracterizat drept:

1. o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
2. o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
3. o organizaţie, care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;
4. o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere.203

Crearea unui stat independent trebuie să fie bazată pe principiul egalităţii în drepturi a po- poarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele.

Noile state se bucură de calitatea de subiect de drept internaţional din momentul apariţiei, celelalte state trebuind să respecte drepturile suverane ale acestora. Consideraţia statului, ca subiect de drept internaţional, se exprimă prin totalitatea de drepturi şi obligaţii care rezultă din apartenenţa la comunitatea internaţională şi obligaţia benevolă de a le respecta.

Numai statele posedă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Statele nu sunt numai subiecţi ai dreptului internaţional, ci şi creatori ai acestui drept. Calitatea de per- sonalitate juridică internaţională a statului se caracterizează prin elemente intrinseci ale ei: prin suveranitatea sa asupra teritoriului său şi persoanelor care se află pe acest teritoriu.

În scopul de a califica o anumită entitate ca stat având personalitate juridică internaţională se cer luate în considerare anumite criterii.

Practica internaţională se referă, în general, la criteriile „clasice” dezvoltate de dreptul constituţional, care au în vedere trei elemente fundamentale ale existenţei statului: două de ordin sociologic – populaţia şi teritoriul –, iar al treilea – un element juridic – existenţa unui guvern.

Fiind o colectivitate organizată, suverană şi independentă situată pe un anumit spaţiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea internaţională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a guverna societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state în exte- rior, în condiţii de deplină egalitate. Dacă latura internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general şi în urmărirea aplicării acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept), latura externă priveşte compor- tamentul statului în societatea internaţională, raporturile sale cu celelalte state. Astfel, suverani- tatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional şi determină aria de manifestare a acestei calităţi.

Cea mai completă definiţie a noţiunii de stat a fost dată de Convenţia de la Montevideo, care este acceptată ca reflectând, în termeni generali, condiţiile statalităţii în dreptul internaţional cutumiar.

Potrivit acestei convenţii, „Statul ca personalitate internaţională trebuie să întrunească următoarele condiţii:

• ·teritoriu determinat;
• ·populaţie permanentă;
• ·guvern;
• ·capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.204 Teritoriul

Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care înţelegem cadrul spaţial în care este stabilită o anumită colectivitate umană.

Astfel, teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Împreună cu populaţia şi cu sistemul organelor puterii de stat, teritoriul reprezintă una din premisele materiale naturale care condiţionează existenţa şi stabilitatea statului ca subiect ori- ginar al dreptului internaţional. Teritoriul defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane constituind astfel o noţiune juridico-politică.

Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, oricât de numeroase ar fi, nu ar putea con- stitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spaţiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea) apare ca o caracteristică esenţială a statului.

Suveranitatea teritorială a statului se caracterizează, pe de o parte, prin exclusivitate, în sensul că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui singur stat. Numai statul, prin organele sale proprii, poate exercita puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Exercitarea suve- ranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate.

Pe de altă parte, suveranitatea teritorială este caracterizată prin plenitudinea exerciţiului aces- teia, în sensul că statul este singurul în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.205

Pentru a determina natura juridică a teritoriului în dreptul internaţional, este necesar să por- nim de la faptul că teritoriul constituie:

• spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;
• spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
• obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naţionale.

O naţiune, un popor nu pot exista fără teritoriu. Acesta apare ca expresie materială a supremaţiei, independenţei şi inviolabilităţii statului şi poporului care îl locuieşte.206

Teritoriul de stat are două caracteristici bine determinate:

• este stabil, în sensul că populaţia care se află pe el este aşezată în mod permanent, sedentar (homo vagens, adică fixându-se pentru a-şi trăi întreaga viaţă);
• are un caracter delimitat, are limite precise şi fixe, în cadrul cărora se exercită activitatea de guvernare, iar frontiera marchează punctul de unde încetează competenţa teritorială.

Aceasta nu înseamnă că un stat exprimându-şi în mod liber voinţa, nu poate acorda altor sta- te, prin convenţii internaţionale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limitele bine definite şi, de obicei, pe bază de reciprocitate. Ne referim, în special, la dreptul de tranzit (feroviar, rutier, aerian etc.). La anumite activităţi, cum ar fi neproliferarea armelor nucleare sau chimice, anumite reglementări interne privind, spre exemplu, combaterea poluării sau incriminarea uniformă a anumitor infracţiuni.

Teritoriul statelor este delimitat prin frontiere în interiorul cărora statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale. Frontierele de stat sunt inviolabile. În virtutea suveranităţii, statul, prin normele sale interne, stabileşte regimul frontiere- lor de stat şi ia măsuri pentru paza şi supravegherea acestora. Statele lumii reglementează această problemă în Constituţiile sale. Pentru Republica Moldova aceste prevederi sunt stipulate prin art.3 – Teritoriul – din Constituţie şi Legea privind frontierele de stat ale Republicii Moldova.207

Teritoriul de stat a  fost  şi  este  un  element  esenţial  în  formarea  şi  existenţa  popoare- lor (naţiunilor), în procesul dezvoltării statelor naţionale în conformitate cu principiile autodeterminării. Analizând problema teritoriului ca element constitutiv al statului este    necesar să menţionăm că integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor de stat nu sunt norme simple de drept internaţional. Statele înseşi le-au atribuit acestor norme un caracter imperativ consacrat în documente de drept internaţional în calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţional public contemporan.

Populaţia

Dimensiunea umană reprezintă unul din elementele constitutive ale statului şi este un crite- riu pentru definirea acestui concept.208

Statul reprezintă o colectivitate umană şi el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern.

Ipotetic, dispariţia totală a populaţiei unui stat – prin emigrare sau datorită altor cauze – duce la dispariţia acelui stat.

Populaţia unui stat este definită ca totalitatea locuitorilor acelui stat. Dacă acceptăm sensul larg al acestei definiţii, înţelegem că populaţia unui stat cuprinde toţi indivizii care locuiesc pe teritoriul său. Dar, din punct de vedere juridic, această definiţie prezintă un dublu inconvenient:

• este prea largă pentru că include şi străinii domiciliaţi într-un stat, dar care n-au renunţat la cetăţenia de origine şi care nu pot fi consideraţi ca „elemente constitutive” ale statului;
• exclude cetăţenii proprii, instalaţi în alte ţări, dar care continuă să participe la viaţa politică a statului de origine.209

Ca element constitutiv al statului, populaţia este alcătuită din totalitatea indivizilor legaţi de stat prin cetăţenie.210 Majoritatea lor locuiesc pe teritoriul acelui stat, o parte dintre ei se află în alte state. Pe teritoriul unui stat, alături de cetăţenii proprii se pot afla şi străini, fie pe o bază, în general, permanentă (cetăţeni ai altor state dar cu domiciliul de bază în statul de reşedinţă, per- soane fără cetăţenie şi refugiate), fie în mod temporar (turişti, oameni de afaceri etc.).

Populaţia aflată în graniţele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetăţeni) sau numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statului respectiv, în baza suveranităţii acestuia. Statutul juridic al fiecărei categorii de persoane ce formează populaţia este stabilit prin legile statului cu excepţia anumitor categorii, asupra cărora jurisdicţia statului este limitată (spre exemplu, persoanele cu statut diplomatic). Unele probleme privind populaţia fac obiectul cooperării internaţionale (drepturile omului, protecţia diplomatică, statutul juridic al apatrizilor şi bipatrizilor, regimul juridic al refugiaţilor etc.). Deşi exclusivă şi discreţionară, exer- citarea acestei atribuţii se realizează cu luarea în considerare a două postulate:

• regimul propriilor cetăţeni să nu aducă atingeri ireversibile drepturilor fundamentale ale omului, iar
• regimul străinilor să nu prejudicieze interesele acestora sau ale statului lor de origine şi să nu fie discriminatoriu.

În acelaşi timp, orice stat urmăreşte asigurarea unui regim cât mai favorabil cetăţenilor săi aflaţi permanent sau temporar pe teritoriul altor state.

Orice stat, din punctul de vedere al exercitării competenţelor sale asupra populaţiei, se    află într-o dublă postură: ca stat de origine şi ca stat de primire. De aici decurge necesitatea compatibilităţii diferitelor regimuri naţionale privind populaţia.

Aşa dar, populaţia reprezintă elementul fundamental al statului. Ea nu poate fi supusă unor schimbări din exterior şi este independentă în existenţa sa.

Guvernul

Cel de-al treilea element, care condiţionează existenţa statului îl constituie guvernul.

Statul fiind un organism politico-social nu poate fi alcătuit numai din populaţie şi din teri- toriu, ci trebuie, ca pe acest teritoriu, să existe o organizare politică care să controleze teritoriul şi căreia să-i fie supusă, în mod efectiv, populaţia care-l locuieşte.

În acest sens, un stat presupune reunirea elementelor sale constitutive – teritoriu şi populaţie în cadrul unei societăţi organizate cu un guvern capabil să asigure funcţiile externe şi interne, precum şi stabilirea unei ordini juridice şi materiale efective. Astfel, cel de-al treilea element îl constituie existenţa unui mecanism guvernamental, a unui sistem de organe care îşi exercită auto- ritatea în entitatea respectivă, o organizează şi o reprezintă în relaţiile internaţionale.

Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaţionale, se cere ca exerciţiul acestei autorităţi să fie:

• exclusiv, în sensul inexistenţei unei alte autorităţi căreia să-i fie supusă aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu;
• efectiv, în sensul realizării în mod real a puterii asupra celorlalte două elemente.

Guvernul constituie elementul care dă forma şi caracterul propriu statului, asigurând integri- tatea teritorială şi politică a acestuia.

Când analizăm puterea executivă trebuie să menţionăm că în această sintagmă persistă noţiunea de putere, ceea ce înseamnă capacitatea de a impune un comportament.

Întru executarea legilor este nevoie de organizarea executării lor, pregătirii cadrului mate- rial-financiar, organizaţional şi metodic. În acest scop, guvernului îi revine funcţia cu caracter de putere ale cărui dispoziţii sunt obligatorii pentru toţi subiecţii de drept.211

Suveranitatea

Aceste elemente caracterizează statul din punct de vedere politic şi social, dar în doctrină se arată că drept criteriu al existenţei statului ar trebui să fie luat un element de ordin juridic – suve- ranitatea. Astfel, suveranitatea constituie elementul definitoriu al existenţei statului (o trăsătură esenţială a puterii de stat).

În literatura de specialitate, suveranitatea a fost definită ca fiind „supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi independenţa acesteia în raport cu orice altă putere”.212

Suveranitatea este caracteristica de bază a statului, fundament în egală măsură politic şi juri- dic al calităţii statului de subiect de drept internaţional.

În calitatea sa de concept juridic, suveranitatea aparţine atât dreptului intern (dreptului consti- tuţional), cât şi dreptului internaţional public. Ea se defineşte prin două componente esenţiale:

• suveranitatea externă sau independenţa; şi
• suveranitatea internă sau supremaţia puterii de stat.

Astfel, independenţa ar fi calitatea sau prerogativa statului ce se concretizează în libertatea de a decide în mod exclusiv, fără vreo influenţă exterioară, asupra comportamentului statului   în relaţiile sale cu alţi subiecţi de drept internaţional, natura, conţinutul şi modalităţile acestui comportament fiind stabilite numai potrivit voinţei sale. În acelaşi timp, supremaţia s-ar defini ca fiind acea calitate a puterii de stat de a decide asupra teritoriului şi a populaţiei, de a stabili şi asigura realizarea ordinii de drept, precum şi direcţiile şi modalităţile de realizare a politicii in- terne conform intereselor sale, fără nici o îngrădire din partea vreunei alte puteri sociale, în toate aspectele ce ţin de guvernarea statală.

Cele două laturi ale suveranităţii constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile dintre politica internă şi cea externă a statului.

Suveranitatea are următoarele trăsături esenţiale:

• exclusivitate,
• caracter originar şi plenar,
• indivizibilitate,
• inalienabilitate.

Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi.213

Caracterul originar şi plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate: politic, economic, social etc. Suveranitatea naţională aparţine poporului din Republica Moldova stipulează art.2 din Constituţia Republicii Moldova.

Prin caracterul indivizibil al suveranităţii se înţelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari, titularul fiind poporul.214

Inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizaţii internaţionale. Exercitarea atributelor suveranităţii de către autorităţile naţio- nale competente în procesul colaborării şi cooperării internaţionale în vederea satisfacerii inte- reselor naţionale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. Suver- anitatea este pe deplin compatibilă, chiar reclamă participarea statelor la conferinţe şi organizaţii internaţionale, la tratate, în baza cărora statele îşi asumă în mod liber drepturi şi obligaţii, la prom- ovarea şi dezvoltarea cooperării şi conlucrării, a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

În exercitarea suveranităţii sale, statul se comportă ca un membru integrat în societatea internaţională şi trebuie să respecte principiile şi normele dreptului internaţional.

Respectul reciproc al suveranităţii şi independenţei naţionale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare şi conlucrare dintre ele, constituie condiţia sine qua non a unor raporturi normale viabile, a unui climat de pace şi înţelegere între naţiuni.

Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

De esenţa calităţii de subiect de drept internaţional al statelor ţine capacitatea acestora de a fi titulare ale ansamblului de drepturi şi obligaţii internaţionale. În acest context, un loc  central  îl ocupă drepturile şi obligaţiile fundamentale care sunt intrinseci personalităţii internaţionale a acestor state.

Rezultate din îndelungata evoluţie istorică, drepturile şi obligaţiile fundamentale constituie chintesenţa conştiinţei juridice a popoarelor, a spiritului de justiţie şi echitate internaţională.

„Drepturile fundamentale sunt inerente oricărui stat”. Drepturile fundamentale sunt sacre, inalienabile, intangibile şi indivizibile, neputând fi susceptibile de nici o alienare sau alterare. Toate statele beneficiază în egală măsură de aceste drepturi, ceea ce exclude situaţiile privilegiate pentru unele dintre ele în dauna celorlalte. Nici un stat nu poate renunţa la aceste drepturi, după cum nu se poate dezice de datoriile ce-i revin. Orice lezare a drepturilor fundamentale ar periclita existenţa statelor şi ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.215

La rândul lor, obligaţiile fundamentale sunt consacrate prin normele imperative ale dreptului internaţional şi constituie temelia indispensabilă pentru desfăşurarea normală a relaţiilor dintre state, a convieţuirii lor paşnice. Obligaţiile fundamentale nu pot fi eludate şi nu se poate deroga de la ele.

Între drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor există o indestructibilă unitate dia- lectică, ele aflându-se într-un raport de inseparabilitate, interdependenţă şi condiţionare reci- procă. Promovarea şi ocrotirea drepturilor nu sunt posibile fără îndeplinirea obligaţiilor. Pe cale de consecinţă, orice abatere de la obligaţii afectează realizarea drepturilor. Violarea drepturilor constituie şi o încălcare simultană a obligaţiilor, o atingere gravă adusă înseşi bazelor legalităţii internaţionale.

Împreună, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor definesc şi delimitează sfera li- citului şi ilicitului în dreptul internaţional sau altfel spus - ceea ce le este permis statelor şi ceea ce le este interzis.

Teoria drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor a cunoscut o dezvoltare continuă,216 ajungându-se ca, în 1933, să se încheie Convenţia de la Montevideo, asupra drepturilor şi înda- toririlor statelor.

Comisia de Drept Internaţional,217 ONU a elaborat un proiect de Declaraţie asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, proiect care nu a fost însă finalizat. Deşi nu s-a reuşit o codificare a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor, acestea sunt cuprinse într-o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, cum sunt: Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor   şi popoarelor coloniale;218 Declaraţia asupra inadmisibilităţii intervenţiei în treburile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi suveranităţii; Declaraţia privind interzicerea ameninţării  cu forţa şi a folosirii ei în relaţiile internaţionale şi a dreptului popoarelor la autodeterminare;219 Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperarea între state; Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor; Declaraţia cu privire la soluţionarea diferendelor internaţionale;220 Declaraţia cu privire la dreptul popoarelor la pace;221 Convenţia internaţională privind lichidarea tuturor formelor de discriminare rasială222 ş.a..223

Menţionăm că nu au fost formulate criterii unitare pentru a se stabili o clasificare generală şi uniformă a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor.

Astfel, juristul englez W.Phillimore, evidenţiază două grupuri de drepturi internaţionale ale statului:

• drepturi ce rezultă din însăşi existenţa statelor;
• drepturi ce rezultă din tratatele încheiate între state.

El afirmă că „toate drepturile din prima categorie pot fi reduse la un fapt – dreptul de a trăi,

…dar aceasta înseamnă de a ocroti interesele supuşilor săi şi de a se dezvolta fără obstacole din partea statelor vecine, dar şi fără a le prejudicia pe acestea din urmă”.224

D.Levin, evidenţiază trei categorii de drepturi şi obligaţii ale statului în calitate de subiect de drept internaţional:

• drepturi şi obligaţii fundamentale ce derivă din principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
• drepturi şi obligaţii ale statului ce rezultă din normele dreptului internaţional cu caracter general, dar care pot fi modificate de state prin tratate internaţionale;
• drepturi şi obligaţii ale statului ce se conţin doar în tratatele internaţionale încheiate între state.225 Faptul că nu s-a ajuns la o clasificare unitară a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale

statelor se explică prin evoluţia continuă a relaţiilor internaţionale, a dreptului internaţional.

În temeiul documentelor internaţionale în vigoare, enunţate mai sus, evocăm următoarele drepturi fundamentale ale statelor:

Dreptul la suveranitate şi independenţă conferă fiecărui stat organizarea vieţii politice, eco- nomice şi sociale potrivit voinţei şi intereselor sale fără amestecuri din afară; stabilirea propriei politici externe; exercitarea controlului şi jurisdicţiei asupra teritoriului său; facultatea de a purta tratative internaţionale; de a-şi apăra şi promova interesele pe plan extern etc.

Dreptul la egalitate suverană presupune că toate statele se bucură de egalitate suverană, având drepturi şi obligaţii egale, în calitatea lor de membri egali ai comunităţii mondiale, indiferent de orientările social-politice şi posibilităţile materiale.

Dreptul de a participa la soluţionarea problemelor internaţionale conferă dreptul fiecărui stat de a lua parte la soluţionarea problemelor, la procesul de negociere şi de adoptare a deciziilor, precum şi la mecanismele create pentru realizarea măsurilor stabilite.

Dreptul la cooperare presupune amplificarea colaborării între state, facilitează apropierea şi înţelegerea între popoare, promovează relaţiile lor de prietenie şi bună vecinătate, contribuie la ameliorarea continuă a climatului politic internaţional.

Dreptul la pace şi securitate constă în promovarea şi salvgardarea valorilor materiale şi spiri- tuale, morale şi juridice ale umanităţii, în garantarea dreptului fiecărui stat la existenţa liberă, la suveranitate şi independenţă naţională, la progres şi bunăstare.

Dreptul la dezvoltare şi progres constă în lichidarea subdezvoltării şi apropierea nivelului de dezvoltare al diferitelor state, asigurând fiecărei naţiuni condiţii pentru valorificarea întregului potenţial-material şi uman în scopul propriei propăşiri.

Dreptul la integritatea teritoriului şi la inviolabilitatea frontierelor – suveranitatea şi independenţa fiecărui popor – implică, în mod firesc, integritatea şi inviolabilitatea teritorială asupra căreia îşi exercită autoritatea statul naţional.

Dreptul la autoapărare derivă nemijlocit din dreptul statului la existenţă şi presupune că orice stat are dreptul de a exista şi de a se apăra împotriva agresiunii atunci când existenţa îi este periclitată de actele de forţă comise de un alt stat sau grup de state. Statul atacat este în drept să recurgă la toate mijloacele, inclusiv cele militare, pentru respingerea agresiunii, iar autoapărarea poate fi individuală sau colectivă.

Dreptul asupra resurselor naturale. În virtutea acestui drept, statul este îndreptăţit să-şi ex- ercite în mod liber suveranitatea permanentă, deplină, inclusiv proprietatea asupra tuturor resurselor naturale şi activităţilor economice.

Dreptul de a face comerţ conferă statelor dreptul de a participa la comerţul internaţional şi la alte forme de cooperare economică, indiferent de deosebirile dintre sistemele lor politice, eco- nomice şi sociale.

Dreptul de acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii presupune accesul la cuceririle ştiinţei şi tehnologiei moderne şi reprezintă o condiţie indispensabilă pentru lichidarea subdezvoltării, di- minuarea şi eliminarea decalajelor economice dintre ele.

Dreptul de a face parte din organizaţiile internaţionale presupune acordarea şi recunoaşterea unor drepturi egale pentru fiecare stat, mare sau mic: spre exemplu, dreptul de a fi invitat la reu- niunile de constituire şi participarea la elaborarea statutelor organizaţiilor internaţionale guver- namentale, de a fi admis, de a se asocia ulterior şi de a se retrage din acestea, de a fi reprezentat în organismele create.

Dreptul de a participa la tratatele internaţionale presupune dreptul statelor de a încheia tratate, în condiţii de deplină egalitate, şi de a participa la tratatele internaţionale de interes general.

Dreptul la un tratament nediscriminatoriu presupune acordarea unui tratament egal tuturor statelor fără nici o excepţie. Întru lichidarea măsurilor discriminatorii ce le-ar afecta grav intere- sele, acest drept se impune în vederea consolidării independenţei şi suveranităţii naţionale.

În ceea ce priveşte obligaţiile fundamentale, menţionăm că acestea sunt, de regulă, corelative drepturilor. Dintre acestea fac parte:

• obligaţia de a nu recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
• obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială a fiecărui stat;
• obligaţia de a respecta personalitatea statelor;
• obligaţia de a respecta suveranitatea şi independenţa statelor;
• obligaţia de a nu interveni în treburile interne ale altor state;
• obligaţia de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
• obligaţia de a nu recurge la propagandă în favoarea războiului;
• obligaţia de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
• obligaţia de a acţiona pentru eliminarea discriminării rasiale;
• obligaţia de a dezvolta colaborarea internaţională;
• nediscriminarea;
• obligaţia de a respecta drepturile şi interesele celorlalte state;
• obligaţia de a proteja şi conserva mediul înconjurător;
• obligaţia de a respecta suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale;
• obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate.226

Sub aspectul corelării drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor cu principiile fun- damentale ale dreptului internaţional se impune necesitatea consacrării juridice şi a precizării acestor drepturi şi obligaţii prin interpretare şi codificare cu ajutorul unor acte internaţionale având valoare universală.