În epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter permanent. Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume.251 Calitatea de subiect de drept al organizaţiilor internaţionale guvernamen- tale este exprimată prin posesia de drepturi şi aptitudinea de a dobândi şi îndeplini atribuţiile în baza statutului sau altor acte constitutive. Astfel, statele nu pot renunţa la aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică şi tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru soluţionarea unor probleme actuale şi acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând sau chiar indispensabile în condiţiile globalizării.
Unele organizaţii internaţionale guvernamentale participă la relaţiile internaţionale în nume propriu, ca subiecţi derivaţi şi limitaţi ai dreptului internaţional public.252
Eficienţa activităţii organizaţiilor internaţionale guvernamentale depinde de modul în care participă la ea statele membre.
Examinarea sub raport static şi dinamic a acestei instituţii, pornind de la cauzele politice, economice şi sociale care au stat la baza înfiinţării ei, permite desprinderea caracteristicilor defi- nitorii ale organizaţiilor internaţionale.
O primă caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la faptul că membrii acestora sunt statele suverane. Organizaţiile internaţionale guvernamentale, au la baza creării lor un tra- tat încheiat între două sau mai multe state. Această trăsătură a organizaţiilor internaţionale este una dintre cele esenţiale, ea evidenţiind de la început că în cadrul organizaţiilor internaţionale sunt prezente state suverane şi egale în drepturi, care au consimţit liber să adere la activitatea organizaţiilor respective printr-un act de voinţă proprie. Pornind de la aceasta, apare cu claritate că organizaţiile internaţionale au un rol de coordonare a voinţei şi eforturilor statelor, şi nu un rol de subordonare.
Un aspect nou apărut în sistemul organizaţiilor internaţionale guvernamentale este prezenţa unor organizaţii cu caracter suprastatal, cum este Uniunea Europeană.
Pentru ca activitatea lor să se desfăşoare în conformitate cu dreptul internaţional contem- poran, organizaţiile internaţionale trebuie să se călăuzească, în acţiunile lor, după următoarele criterii principale:
- Organizaţiile internaţionale nu trebuie să încalce suveranitatea statelor
- Capacitatea juridică pe care o au organizaţiile internaţionale, ca subiecţi derivaţi de drept internaţional, este dependentă de voinţa statelor care le-au creat şi este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere.253 Statele au dreptul să participe în mod egal în organizaţiile internaţionale la desfăşurarea lucrărilor şi adoptarea hotărârilor
- Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale nu au, în principiu, un caracter juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
Sublinierea faptului că organizaţiile internaţionale au drept caracteristică primordială apartenenţa la acestea a unor state suverane şi egale are, în consecinţă, o deosebită valoare practică şi principială în epoca contemporană.
O a doua caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la modul în care acestea au luat naştere. Un element comun tuturor organizaţiilor internaţionale este faptul că asupra înfiinţării lor s-a convenit în cadrul uneia sau mai multor întâlniri sau conferinţe la care au participat un anumit număr de state. La conferinţele de constituire sunt stabilite o serie de reguli şi norme referitoare la scopurile şi obiectivele organizaţiei, membrii şi competenţele acesteia, tipurile şi formele de activitate, modul de formare şi funcţionare a secretariatului şi diverselor organe ale organizaţiei, încetarea activităţii etc.
Din aceasta derivă o a treia caracteristică a organizaţiei internaţionale, şi anume, permanenţa instituţiei astfel constituite. Caracterul de permanenţă se referă, în special, la aspectul continuu, fără întreruperi al activităţii organizaţiei. Această trăsătură deosebeşte organizaţiile de conferinţele internaţionale, care sunt entităţi distincte, cu caracter temporar.254
Specifică organizaţiilor internaţionale este şi unitatea lor, exprimată prin faptul că ele au voinţă proprie, care îşi găseşte expresia în personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale.255 În unele situaţii, voinţa proprie a organizaţiilor internaţionale nu coincide cu voinţa tuturor membrilor lor, deci, este autonomă.
O altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale este aceea că ele dispun de organe proprii permanente, care asigură realizarea acţiunilor prevăzute prin programul stabilit de către statele membre şi îndeplinesc diferite funcţii tehnico-administrative.
În sfârşit o ultimă caracteristică este aceea că organizaţiile internaţionale şi funcţionarii acestora se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii şi imunităţi.
În ultima jumătate a secolului XX, organizaţiile internaţionale s-au proliferat şi extins considerabil, constituindu-se, astfel, un complex de organizaţii. Datorită numărului extins de organizaţii internaţionale şi a varietăţii lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii256, şi anume:
- Din punctul de vedere al vocaţiei lor, se disting:
- organizaţii cu caracter universal,
- organizaţii cu caracter regional,
- organizaţii cu caracter subregional.
Organizaţia cu caracter universal, conform statutului, este deschisă tuturor statelor, indife- rent de situarea geografică a acestora, chiar dacă nu toate statele lumii participă la ea. Aceste organizaţii sunt impuse de imperativele globalizării, astfel că unele probleme nu pot fi abordate decât la scară globală. Singurul exemplu, în acest sens, este cel al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al organizaţiilor din sistemul său - instituţiile specializate.257
Organizaţiile cu caracter regional258 sunt compuse din state care fac parte din aceeaşi regiune, liantul constituindu-l apropierea geografică sau interesul comun de cooperare economică. Spre exemplu, Organizaţia Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Statelor Arabe etc.
Fenomenele politice care au avut loc după anul 1989 au favorizat intensificarea cooperării în diverse forme, inclusiv prin organizaţii internaţionale la nivel subregional (cu caracter tehnic, eco- nomic, dar şi politic), cum ar fi Cooperarea Economică a Mării Negre, Comisia Dunării ş.a.
- După calitatea membrilor, organizaţiile internaţionale se împart în:
- organizaţii guvernamentale; şi
- organizaţii neguvernamentale.
Atunci când vorbim despre organizaţii internaţionale, ca subiecţi de drept internaţional, avem în vedere organizaţiile internaţionale guvernamentale, cele cu caracter statal, în măsura în care este înfiinţată printr-un acord dintre state.
Organizaţiile neguvernamentale sunt constituite din persoane fizice sau persoane juri- dice neguvernamentale, chiar dacă acestea îndeplinesc sarcini guvernamentale de importanţă. Spre exemplu, INTERPOL îndeplineşte funcţii guvernamentale importante, iar Comitetul Internaţional al Crucii Roşii îşi desfăşoară activităţile în relaţie cu statele şi în cadrul dreptului internaţional, dar, cu toate acestea, ele sunt organizaţii neguvernamentale.259
- După competenţa organizaţiilor internaţionale în domeniul relaţiilor internaţionale, dis- tingem:
- organizaţii cu competenţă generală sau cu vocaţie de universalitate; şi
- organizaţii cu competenţă specială.
Organizaţiile cu competenţă generală, cum este ONU, se pot ocupa de orice problemă (politică, economică, socială, culturală), deoarece nu au limite de competenţă. Organizaţiile din această cate- gorie pot atrage atenţia comunităţii asupra unor probleme, le pot examina şi face recomandări, dar deciziile lor au, de obicei, caracter de recomandare, exceptând caracterul obligatoriu al Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU în problema ameninţării păcii şi actelor de agresiune.260
Organizaţiile cu competenţă specială se preocupă de colaborarea statelor membre într-un domeniu limitat al relaţiilor internaţionale - telecomunicaţii, sănătate, ştiinţă, cultură. Spre exem- plu, instituţiile specializate ale ONU. În literatura de specialitate, organizaţiile cu competenţă specială se clasifică în: economice, financiare, umanitare.
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale şi statutul ei special
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale este expresia autonomiei ei funcţionale şi a calităţii ei de subiect de drept internaţional public. De asemenea, ea îi conferă organizaţiei o existenţă obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile internaţionale.261
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale guvernamentale are un dublu aspect:
- ·organizaţia are personalitate juridică internă, respectiv în ordinea juridică internă a statelor membre; şi
- · personalitate juridică internaţională, care reprezintă aspectul cel mai important al personalităţii sale juridice.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale în ordinea juridică a statelor este consacrată nu numai în legislaţia naţională a statelor membre ale organizaţiei, ci şi în statutele lor şi în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reşedinţă. Carta ONU precizează că „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”.262
Trebuie să menţionăm că personalitatea juridică internaţională a organizaţiei internaţionale este esenţială pentru funcţionarea corespunzătoare a acesteia, iar actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale prevăd drepturi şi obligaţii care confirmă că le conferă cel puţin un grad limitat de personalitate internaţională. Chiar dacă ONU nu foloseşte expresia in termi- nis, atunci când art.104 din Carta ONU vorbeşte despre „capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”, se are în vedere calitatea de subiect de drept internaţional.
În opinia Curţii Internaţionale de Justiţie,263 a existat intenţia ca Organizaţia să exercite funcţii şi drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într-o largă măsură a personalităţii juridice internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe plan internaţional, în calitate de entitate separată de statele fondatoare şi ca subiect de drept internaţional distinct. S-a ajuns la conclu- zia că Organizaţia este o persoană juridică internaţională.264 În afară de ONU, şi alte organizaţii internaţionale în baza actelor lor constitutive, care le conferă drepturi şi obligaţii, au o persona- litate juridică internaţională, fiind subiecţi de drept internaţional cu caracter derivat, secundar, limitat.265
În prezent calitatea de subiect de drept internaţional public a organizaţiilor internaţionale guvernamentale este unanim recunoscută şi acceptată. Această recunoaştere şi-a găsit consa- crarea expresă în Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează:
„Autoritatea Internaţională posedă personalitate juridică internaţională şi are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor sale şi realizarea scopurilor sale”.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu se poate stabili a prio- ri şi nu este identică, prin conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de activitate şi întinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţionale.
Pentru ca organizaţiile internaţionale să-şi poată atinge scopurile pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii în conformitate cu dreptul internaţional, să poată sta în justiţie spre a-şi valorifica eventualele pretenţii şi să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziţia lor internaţională, beneficiind de anumite imunităţi şi privilegii. Pe lângă aceste capacităţi fundamentale legate de perso- nalitatea juridică internaţională s-a mai adăugat şi aceea de a întreţine relaţii diplomatice.266
Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică şi capacitatea de a-şi angaja res- ponsabilitatea, capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate de a acţiona în dreptul internaţional.267
Sintetizând practica internaţională actuală, reţinem că unei organizaţii internaţionale i se recunoaşte îndeosebi:
- ·personalitatea de drept internaţional;
- ·inviolabilitatea sediului şi libertatea de comunicare oficială;
- ·imunitatea de jurisdicţie locală, precum şi scutiri fiscale şi vamale.
Statutul juridic al unei organizaţii internaţionale nu constituie încă un principiu de drept internaţional, ci există numai ca soluţie de speţă, fiind conferit în fiecare caz în parte prin tratatul de constituire, care este atributiv de personalitate juridică internaţională, inclusiv de tot ceea ce cuprinde statutul.
Imunitatea de jurisdicţie este enunţată în actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, cel mai adesea conţinând doar o dispoziţie sumară, alteori actele constitutive conţinând dispoziţiile care reglementează propriu-zis imunitatea, fără a mai fi nevoie să trimită la alte tratate încheiate în acest scop.
De regulă, în cazul mai multor organizaţii, atât universale, cât şi regionale de mai mare importanţă, se încheie convenţii multilaterale pentru reglementarea imunităţilor şi privilegii- lor. Scopul acestor tratate multilaterale este acela de a dezvolta dispoziţiile adesea laconice din constituţiile organizaţiilor şi de a-i asigura organizaţiei un statut unitar în toate statele membre.
De asemenea, imunitatea de jurisdicţie este reglementată prin acorduri bilaterale,268 cât şi prin legislaţia naţională a unor state.269
Imunitatea de jurisdicţie a unei organizaţii internaţionale nu poate viza decât sfera jurisdicţiei civile. În privinţa jurisdicţiei penale trebuie să reamintim adagiul „societates delinquere non pos- sunt”, adică nu putem ridica problema imunităţii de vreme ce nu există o răspundere penală în cazul organizaţiei.
În anumite cazuri este posibilă renunţarea la imunitatea de jurisdicţie, aceasta fiind o ches- tiune de oportunitate. În lipsa unei menţiuni exprese, organul competent este în mod normal
Secretarul General sau Directorul General al organizaţiei. În Convenţiile generale,270 se prevede şi dispoziţia prin care se consacră acordarea imunităţii de jurisdicţie, afară de situaţia în care organizaţia însăşi renunţă în mod expres la imunitate într-un anumit caz, spre exemplu, art.2, sec.2 din Convenţia generală privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pe lângă imunitatea de jurisdicţie şi cea de executare organizaţia internaţională beneficiază şi de inviolabilitatea sediului, principiu care-l găsim înscris în toate acordurile în materie. Inviola- bilitatea apare ca un principiu de sine stătător, fără a fi legat în mod necesar de acela al imunităţii de jurisdicţie.
În cazul ONU, problema inviolabilităţii sediului este reglementată de Convenţia generală, precum şi de Acordul de Sediu, în care sunt expuse detaliile problemei.271
În privinţa inviolabilităţii sediului organizaţiei, să precizăm, că aceasta are acelaşi conţinut ca şi în cazul misiunii diplomatice.
Tot o practică normală o constituie scutirea fiscală a unei organizaţii internaţionale. Această scutire are o factură similară cu cea recunoscută în cazul unei misiuni diplomatice. Organizaţia se bucură, de asemenea, de scutiri vamale, precum şi de facilităţi de comunicaţii, având un tra- tament similar celui acordat misiunii diplomatice în ceea ce priveşte priorităţile, tarifele şi taxele în folosirea mijloacelor de comunicare, precum şi dreptul de a primi şi trimite corespondenţa prin curieri sau valize care se vor bucura de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi curierii şi valizele diplomatice.
Evoluţia organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial a condus la creşterea spectaculoasă a numărului persoanelor în serviciul acestor organizaţii, în prezent numărul funcţionarilor internaţionali constituie circa 75000 de persoane.
Pentru garantarea independenţei, faţă de statul de origine, funcţionarii internaţionali bene- ficiază de imunitate fiscală şi jurisdicţională, având propriul sistem de securitate socială şi de pen- sii. Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali este cuprins de regulamentele organizaţiilor.
Competenţele şi răspunderea internaţională a organizaţiei internaţionale
De regulă, competenţele organizaţiilor internaţionale sunt stabilite prin dispoziţiile statute- lor lor. Spre deosebire de state care au o competenţă absolută şi exclusivă în domeniul relaţiilor internaţionale, organizaţiile internaţionale au competenţe limitate. De asemenea, competenţele organizaţiilor internaţionale sunt de natură funcţională, fiind determinate de scopurile pentru care au fost create şi limitate la prevederile statutelor lor.
Organizaţiile internaţionale au competenţe numeroase, care diferă de la o organizaţie la alta şi care pot fi grupate în trei mari categorii:272
- Competenţa normativă a organizaţiilor internaţionale. Această competenţă constă în posi- bilitatea organizaţiei de a crea norme juridice care se adresează unor destinatari diferiţi (statele membre, organele organizaţiei sau chiar altor organizaţii) şi care să fie în concordanţă cu normele dreptului internaţional şi principiile de bază ale organizaţiei.
Tot un aspect al acestei competenţe este şi faptul că multe organizaţii internaţionale guver- namentale constituie cadrul de elaborare şi adoptare a unor convenţii internaţionale, normele lor constituind o legislaţie internaţională în materia respectivă.273
Competenţa normativă a organizaţiilor internaţionale guvernamentale se manifestă şi prin actele normative adoptate de organele lor. Aceste acte sunt expresia puterii de autoregla- re a organizaţiei internaţionale. De obicei, această putere a organizaţiei este prevăzută în sta- tutul constitutiv. În temeiul ei, organele organizaţiei au dreptul să adopte regulamentele lor de funcţionare, prin care se precizează şi se dezvoltă dispoziţiile statutare în această materie.
- Competenţa operaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Această compe- tenţă constă în puterile de acţiune ale organizaţiilor internaţionale, altele decât cele normative. Aceste puteri constau din acţiunile organizaţiilor de a acorda asistenţă economică, financiară, administrativă şi în unele cazuri şi asistenţă militară statelor
În virtutea faptului că aceste acţiuni se desfăşoară pe teritoriul statelor membre, realizarea lor este condiţionată de acordul statelor în cauză. Acest fapt este concretizat în acordul încheiat între organizaţia internaţională care acordă asistenţa şi statul vizat de ea.
Competenţa operaţională a organizaţiilor internaţionale diferă de la o organizaţie la alta. Ea este reglementată prin statutul organizaţiei şi actele ei interne.
Raporturi juridice funcţionale pot fi şi între organizaţiile internaţionale şi un stat membru.
Un stat membru al organizaţiei poate fi în raport cu organizaţia:
–încheia acorduri internaţionale;
–să se adreseze organizaţiei ca depozitar a convenţiilor internaţionale;
–să utilizeze reguli şi norme tehnice internaţionale elaborate;
–să stabilească relaţii cu organizaţia, în legătură cu exercitarea funcţiilor sale de către organizaţie. În toate aceste situaţii organizaţia se manifestă ca subiect de drept care posedă drepturi şi obligaţii internaţionale. Înseşi faptul stabilizării raporturilor juridice bilaterale concrete este po- sibil datorită recunoaşterii acestei organizaţii de către statul nemembru în calitate de subiect de
drept internaţional.
3. Competenţa de control şi de sancţiune a organizaţiilor internaţionale
Competenţele de control şi de sancţiune sunt în legătură cu competenţa normativă. Aceste competenţe indică în ce măsură organizaţiile internaţionale pot controla modul în care statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din calitatea de membru al organizaţiei şi pot aplica sancţiuni împotriva membrilor care nu le respectă.
Sancţiunea de excludere a unui membru dintr-o organizaţie internaţională este reglementată de statutul acesteia. Carta ONU prevede că un membru al organizaţiei poate fi exclus dacă a încălcat, în mod persistent, principiile ei. Hotărârea de excludere este adoptată de Adunarea
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate (art.6). Statutele organizaţiilor internaţionale prevăd şi alte sancţiuni.274
Organizaţiile internaţionale devin titulare de drepturi, prin efectul personalităţii juridi- ce internaţionale, care incumbă acestora şi obligaţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt subiecţi secundari, derivaţi de drept internaţional, nu au calitatea de suveranitate, nu au teritoriu şi populaţie, ceea ce reduce esenţial sfera posibilelor încălcări şi temeiurilor pentru răspundere.
Răspunderea organizaţiei internaţionale este una din cele mai actuale şi puţin studiate pro- bleme în doctrina dreptului internaţional. Cu excepţia profesorului E.Şibaeva, nimeni nu a abor- dat special acest aspect al organizaţiei internaţionale ca subiect de drept internaţional.275
Doctrina dreptului internaţional public recunoaşte preceptul general al organizaţiilor internaţionale de a răspunde pentru faptele lor contrare:
- Principilor şi normelor unanim recunoscute de drept internaţional;
- Normelor stipulate în actul de constituire;
- Normelor de drept intern al organizaţiei;
- Acordurilor încheiate de organizaţie cu alţi subiecţi de drept internaţional;
- Normelor de drept naţional al
Considerăm că una din formele de răspundere a organizaţiei internaţionale regionale sau specializate poate fi interzicerea activităţii organizaţiei internaţionale, de către ONU, când acor- dul, sau organele create prin el şi, respectiv, activitatea acestora sunt incompatibile cu Scopul şi Principiile ONU (art.52).
În dreptul internaţional se disting două forme de răspundere: politică şi materială. Răspunderea materială a subiecţilor de drept internaţional constă în despăgubirea materială. Această formă de răspundere e specifică pentru organizaţiile internaţionale. Ca exemplu, poate servi cazul UNESCO, care a plătit o sumă corespunzătoare funcţionarilor eliberaţi nelegitim din Secretaria- tul UNESCO.
Răspunderea politică, îmbrăcă diferite forme: scuze, lipsire a organizaţiei internaţionale de drepturile şi obligaţiile sale, cum ar fi, pierderea calităţii de depozitar al tratatului internaţional. În prezent însă aspectele politice de răspundere nu sunt determinate suficient. Organizaţia internaţională nu poate fi limitată în suveranitate şi teritoriu, din simplul motiv că nu posedă aceste atribute.
Organizaţia internaţională poate fi şi subiect de drept internaţional privat, ori subiect de drept intern şi, în această calitate, posedă capacitate juridică ce vizează:
- · încheierea de acorduri şi contracte de muncă;
- ·procurarea şi dispunerea de proprietăţi imobile şi mobile;
- · încheierea de contracte de arendă;
- ·intentarea de dosare în instanţa de judecată.
Este incontestabil că într-o perioadă scurtă istorică organizaţiile internaţionale au parcurs dru- mul de la un subiect secundar în relaţiile internaţionale până la un subiect calitativ şi cantitativ extrem de important, element integrant al comunităţii şi relaţiilor internaţionale contemporane.